Era Gorgorin pînă într-atît bine legat, lat în spate, cu ceafă de taur, musculos, plin de vigoare, adevărată forţă a naturii, încît numele nu-i mai apărea decît pe afişe sau în actele oficiale. Toţi îl strigau numai după poreclă: Titanane. S-a lipit cîndva ca actor în corpul de ansamblu al unui teatru din provincie, apoi, nu ştiu prin ce minune, ne-am pomenit cu el coleg în Bucureşti. Băiat bun, n-ar fi omorît o furnică, dar cam naiv, peste măsură de naiv, dacă cineva îi povestea vreo chestie oricît de gogonată o lua drept bună şi o ducea senin mai departe, povestind-o la rîndul lui pînă ajungea de rîsul lumii. Mulţi îl socoteau oarecum arierat; personal consider că era mai degrabă vorba de o excesivă credulitate.
Bunăoară, cineva l-a informat odată că nemţii au reuşit prin încrucişări repetate să selecteze un soi de porc cu treizeci şi două de antricoate în loc de şaisprezece, dar care atunci cînd încearcă să meargă se rupe în două din cauza lungimii sale exagerate, şi că tot nemţii se străduiesc să perfecţioneze această rasă, s-o facă din naştere cu şase picioare, ca să poată porcul circula. Nu peste multă vreme l-am auzit explicîndu-le maşiniştilor cum stă în Germania treaba cu porcii. Îl cunoşteau maşiniştii; se uitau la el cam cu neîncredere.
Ne aflam cîndva într-un turneu în Danemarca. Multe drumuri între oraşele unde jucam le-am parcurs cu feribotul, drumuri ce durau uneori aproape o zi lumină. Pe feriboturi se găseau ici colo foi volante cu reclame pentru cîte şi mai cîte. Una, mai ales, arăta dichisit, tipărită pe hîrtie velină, groasă, în culori diferite, semănînd mai mult a bon de tezaur, numai bună pentru o farsă. Am luat un exemplar şi m-am înfăţişat la Titanane scobindu-mă în dinţi.
— Bună masă! Ce zici ce bine a aranjat-o Cernescu şi pe-asta?
A rămas Titanane ţeapăn ca motanul cînd dă bot în bot cu un dulău.
— Ce masă?!
— N-ai primit?!
— Ce să primesc?!
— Bon pentru masă la restaurantul feribotului.
— Gratis?
— Gratis. A aranjat Cernescu. Plăteşte impresarul; ca un surplus la diurnă.
— Mie de ce nu mi-au dat?
— Nu te-or fi văzut. Stai aici că-ţi aduc eu un bon.
Am dispărut un timp, apoi m-am întors cu foicica aceea de reclamă.
— Nu te-au văzut, măi Titanane. Uite bonul tău.
— Şi cum fac?
— Te aşezi la masă şi cînd vine chelnerul îi dai bonul. Te serveşte imediat.
Cîţiva am urmărit scena de la distanţă. A făcut toţi banii. Titanane nu ştia nici o limbă străină, iar chelnerul nu poseda decît daneza. S-au folosit multe semne, strigăte, gesturi mari, sunete guturale, Titanane arăta cînd înspre bon, cînd către gură, cînd spre stomac, chelnerul indica alte părţi ale trupului, în special picioarele, totul, bineînţeles, fără nici un rezultat.
La debarcare, oricît m-am ferit, tot m-a găbuit.
— Ştii ce mi s-a întîmplat?
— Cu ce, Titanane?
— Cu bonul de masă. Cînd am ajuns eu se terminase mîncarea.
Altă dată, după un spectacol ce îl jucasem în deplasare la o mare fabrică de confecţii, aşteptînd în cabină să se încarce decorul şi să pornim înapoi către sediu, printr-o înţelegere tacită, am început noi, actorii din trupă, să discutăm foarte serios în prezenţa lui Titanane despre gestul frumos al direcţiei fabricii care ne dăruise la alegere cîte un costum de haine actorilor şi cîte un costum taior actriţelor, drept mulţumire pentru minunatul spectacol oferit.
— Tu ce-ai ales?
— Unul la două rînduri din gabardină bej. Parcă e croit anume pe mine.
— Tot de la mostre?
— Da. Numai din mostre pot face ei cadouri. Şi fetele au primit taioare tot din modelele ultimei prezentări de modă. Tu ce culoare ai preferat?
— Bleumarin. Ceva splendid.
— Frumos gest din partea lor.
— Au de unde. Nu se simte la milioanele de bucăţi care le fac ei.
— Parcă acum îmi pare rău că n-am ales şi eu bleumarin. Ia să-l văd pe-al tău.
— L-am dus la autobuz. E gata împachetat. Ce să-l mai desfac. Lasă că şi bejul e bun. La vară faci furori.
Titanane trăgea cu urechea şi tăcea feţe-feţe. Se simţea, vezi bine, frustrat, mai mult figurant decît actor, mereu nebăgat în seamă, mereu dat deoparte. La un moment dat a ţîşnit pe uşă şi dus a fost. Puţin înaintea plecării, cînd tocmai ne suiam în autobuz şi ne întrebam unde o fi Titanane, l-am zărit venind tacticos dinspre birouri cu un costum verzui pe braţ: sacou, vestă şi pantalon.
— Unde ai fost, mă?
— La direcţie. Păi ce, eu sînt nimeni? Mie de ce să nu-mi dea? S-au codit ei, că nu e voie, că aşa şi pe dincolo, dar nu m-am lăsat, am ţinut-o una şi bună, de ce altora da şi mie nu, şi mi-au dat. Am stat să-l probez. De fapt, ăsta era singurul pe măsura mea. Dacă nu vă auzeam vorbind rămîneam cu buza umflată.
Ca să vezi!
Tot din prea multă credulitate ne-a şi părăsit. A cumpărat ciuperci de la o femeie din piaţă, le-a preparat şi le-a mîncat. Le-a crezut bune. Şi nu erau.
(Perpetuum comic ’88, pag. 169)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu