— Nu rîd. N-am rîs. Tocmai mă...
— Ba ai rîs! Mă rog, eu n-am nimic împotrivă. Rîzi cît pofteşti, dacă-ţi vine. Dar sînt convins că nu te-ai gîndit la consecinţe. Fiindcă, deşi pare nefiresc să începem cu consecinţele, pentru un om serios aşa este normal. Şi consecinţa cea mai obişnuită ar fi întrebarea: De ce? De ce rîzi? Sau, dacă vrei, de ce-ai rîs? Totul e simplu, limpede şi fără importanţă — ia, acolo, un zîmbet, nu? — doar pînă la această întrebare: De ce? De aici începe drama. Şi cîteodată, şi nu rar, chiar tragedia. Deoarece în viaţă faptele nu se întîmplă fiecare separat. Ele se petrec în interdependenţă, sînt legate între ele, se condiţionează reciproc. Întrebarea „De ce-ai rîs?" poate să nu fie pusă direct, cu voce tare. Poate fi numai gîndită, şi-n acest caz răspunsurile posibile devin primejdioase. De ce-ai rîs? — mă gîndesc eu şi imediat sînt liber să-mi răspund: A rîs de mine!
— Dar n-am...
— Ştiu. E numai o supoziţie. Voiam să-ţi arăt, dialectic — cu dialectica nu te joci! —, cum ia naştere o judecată serioasă, chiar dacă se bazează pe o supoziţie.
— Eu n-am rîs de dumneavoastră!
— Ştiu. Nici n-aveai motive. Dar puteai să rîzi, pornind de la o premisă falsă. Închipuindu-ţi că ai pentru ce să rîzi de mine. De exemplu, fiindcă ţi se pare că eu aş fi caraghios.
— Dumneavoastră? Eu în nici un caz n-am...
— Te cred, dar urmăreşte-mi raţionamentul. De ce-aş fi caraghios? Să admitem o cauză verosimilă: am cravata strîmbă. Ceea ce, în anumite condiţii, ar putea fi socotită drept observaţie subiectivă. În cazul meu, situaţia se schimbă oarecum. Avem de-a face cu un motiv obiectiv — cravata strîmbă —, dar care, totuşi, nu te-ar îndreptăţi să rîzi, fiindcă nu-i nimic de rîs. Nu?
— Observînd că rîzi de mine, m-aş putea supăra. Şi pe bună dreptate. Cui îi convine să rîdă cineva de el? Eu te-nţeleg: ai rîs în mod inconştient. Nu merg pînă acolo încît să te acuz de un rîs intenţionat. Măcar că aş avea tot dreptul. Nimeni nu m-ar putea condamna că m-am supărat. Însă eu m-aş supăra — şi mă supăr chiar — nu atît pentru faptul în sine, adică pentru că, dovedind o superficialitate proprie secolului trecut, ai rîs iresponsabil, ci dintr-o cauză mult mai complexă. Judecînd totul în ansamblu, trebuie să nu neglijăm aspectele laterale, după împrejurări. Ia gîndeşte-te ce vor zice acei cetăţeni care au văzut că rîzi.
— Dar nu m-a văzut nimeni!
— Nu există. Întotdeauna te vede cineva. Ce-or să-şi închipuie? Or să-şi închipuie, bineînţeles, că rîzi de mine. Asta însă n-ar fi nimic. Dar ar putea trage concluzia că ai motive serioase să rîzi de mine. Necunoscînd aceste motive, fiindcă nici prin minte nu le va trece povestea cu cravata, vor încerca să le ghicească. Avînd fantezie şi imaginaţie — poporul nostru este foarte înzestrat la acest capitol —, vor avansa nişte prezumţii catastrofale. Oamenii, dragul meu, mai ales cei fără o pregătire temeinică multilaterală — iar de cei pregătiţi nici nu mai vorbescl —, sînt mereu tentaţi să-şi imagineze grozăvii. Îşi vor spune că eu, probabil, merit să rîzi de mine, pentru că, să zicem, sînt un incapabil. Sau pentru că mă-nşeală soţia. Sau pentru că sînt prost... Îţi dai seama? Îţi dai seama la ce poate da naştere un simplu şi banal zîmbet? Nu răspunde! Sînt convins că acum eşti conştient de greşeală. Conştient, dar nu pătruns, copleşit de adevărul acestor consecinţe. De aceea voi merge cu raţionamentul mai departe. Ca şi cum am studia cazul pe viu. Ca-n viaţă... Dar dacă rîsul acesta ar fi pus pe seama unui alt fapt? De pildă, ai fi putut rîde amintindu-ţi cu plăcere de ceva. Din trecut, bineînţeles. Adică, prin rîs, ţi-ai afirmat adeziunea la ceva, la o situaţie, la o realitate dintr-o perioadă depăşită. Încheiată. Trecută. Crezi că o astfel de ipoteză te-ar avantaja? Ce anume i-a plăcut din acea perioadă? Că nu-i indiferent ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut. Realizezi cum se poate interpreta? Sau, mai mult, şi mai grav: ai rîs gîndindu-te la ceva... La ceva demn de negat — după părerea dumitale, dar nu şi a opiniei publice, deci după o părere neoficială! —, demn de desfiinţat cu ajutorul rîsului! „Omenirea se desparte de trecut rîzînd!" A fost un citat din clasici. Bine-bine, dar dacă dumneata rîzi de ceva ce nu trebuie desfiinţat prin rîs? Adică, dar dacă greşeşti şi încurci lucrurile şi rîzi de ce nu trebuie să rîzi? Nu conştient. Nu intenţionat. Observă că nu-ţi fac proces de intenţie. Neavînd o pregătire multilaterală, dumneata crezi că procedezi bine. Dar dacă te-nşeli? Ce s-ar întîmpla dacă toţi cetăţenii ar rîde de ce nu trebuie? Sau de ce nu e voie? Cine îţi dă dreptul să rîzi aşa, iresponsabil?! Şi notează-ţi că nu mai iau în discuţie faptul că sînt zîmbete şi zîmbete: zîmbete ironice, indulgente, sarcastice, condescendente, batjocoritoare... Depinde şi de felul cum zîmbeşti, nu? Şi unde. Şi cînd... Stai! Acum de ce rîzi?
— De mine. Că n-am ştiut lucrurile astea. Vă mulţumesc... de plîns am voie?
— De ce nu?! Numai că trebuie să te gîndeşti la consecinţe. Fiindcă se naşte întrebarea: De ce?
(Perpetuum comic ’82, pag. 44)
