O poveste cu un lup

        Berbecuţul se rumenea în frigare. Ciobanul îl rotea încet, deasupra jarului care dogorea blînd. Ajutorul său, ciorîngul, tăia pîine, caş şi ceapă pe o merindare întinsă pe iarbă. Bumbăcea, şeful de post, scoase dopul unei sticle şi un miros viu şi greu, de ţuică, se răspîndi în aer, alungîndu-l pe cel de friptură. Vicepreşedintele cooperativei agricole, Negruţ, răsfoia un carneţel, să vadă ce lucruri îi mai rămîneau de rezolvat în ziua aceea.
        — Nu vă supăraţi, tovarăşe Negruţ, zise ciobanul, n-am căderea să mă amestec, dar vin cam mulţi oaspeţi de la oraş în ultima vreme!
        — Vin, că nici ăia nu mai au ce să le dea, şi-i trimit la noi. Ies mai ieftin, rîse ciorîngul.
        — Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala, îl repezi ciobanul, supărat.
        — Ce vreţi? zise îngîndurat Negruţ. Ei, mi-au spus cam aşa: „Vezi, măi tovarăşe Negruţ, îţi mai trimitem, din cînd în cînd, nişte oaspeţi. Oameni de care avem nevoie! Te descurci şi dumneata, cum poţi şi cu ce ai. O mămăligă, un caş, ceva brînză, o friptură de miel mai prăpădit, ceva acolo, găseşti dumneata. Să fie bine!" Aşa mi-au spus. Ce să fac?


        Întrebarea pluti în aer ca o ameninţare şi se ridică deasupra mirosului de ţuică şi de friptură. Bumbăcea umplu paharele şi zise:
        — Noroc, tovarăşi.
        — Să fie într-un ceas bun, închină ciobanul. Să aprindem şi o ţigară pînă se rumeneşte mieluţu... Şi scoase din chimirul lat şi vechi un elegant pachet de Kent.
        — Astea de unde-s? întrebă mirat Negruţ.
        — De la oaspeţii de ieri!
        — Tot nu-i rău, zise Bumbăcea şi luă o ţigară.
        — Nu pe dracu, oftă ciobanul. Tai o mîndreţe de berbec şi mă aleg cu două pachete de Kent.
        Negruţ vru să se aplece, să-şi aprindă ţigara la jar. Ciobanul îl opri şi scoase din acelaşi chimir o brichetă cu gaz. Îi oferi politicos foc.
        — Eu n-am pus în gură carne de miel în anul ăsta, zise Negruţ. Mă credeţi?
        — Nici eu, rosti scurt Bumbăcea.
        — Noi am mai mîncat ce-au lăsat oaspeţii, adăugă ciobanul.
        Se auzi un zgomot de maşină care urca greu, apoi, dintre brazi, apăru un ARO galben.
        — Vine Prepelicaru, zise alarmat Bumbăcea.
        — Ce-i spunem? întrebă ciobanul.
        Maşina dispăru iar în pădure. Zgomotul ei trăda drumul ocolit.
        — Adevărul, zise Negruţ. Berbecul a căzut împins de oi de pe o piatră într-o cioată de brad. Cum a fost...
        Maşina ajunse lîngă ei. Un nor de praf se ridica în urma ei, Prepelicaru coborî greu. Cu mîinile la spate începu să se plimbe. Nici măcar nu salută. În picioare, pe un rînd, ca nişte elevi scoşi la tablă, cei trei priveau trişti, în tăcere apariţia tovarăşului Prepelicaru de la UJCAP.
        — Aveţi aprobare să sacrificaţi mielul?
        — Nu, răspunse ciobanul. A căzut într-o cioată, ca într-o ţepuşe. A trebuit să-l tăiem. Murea oricum.
        Plimbîndu-se cu paşi rari şi egali, aruncînd cîte o privire ba la berbecul din frigare, ba la cei trei, Prepelicaru zise ironic:
        — Să nu-mi umblaţi cu prostii! Că nu vă merge. Iar dacă aşa stau treburile, trimit procuratura aici.
        — L-au mîncat lupii, tovarăşe Prepelicaru, zise Negruţ. L-au sfîrtecat...
        — Lupii?
        — Da, răspunseră toţi trei deodată.
        — Adică, voi! Beliţi în fiecare săptămînă cîte un miel şi daţi vina pe lupi. Să ştiţi un lucru, pe mine nu mă puteţi duce, nu mă puteţi minţi.
        — Nu vă minţim, zise ciobanul. Asta-i situaţia.
        Prepelicaru trase lung cu coada ochiului la mielul ce se rumenea şi de care se ocupa ciorîngul. Apoi continuă:
        — Eu am o singură lege, o singură credinţă: realitatea. Eu respect realitatea, măi tovarăşi.
        — Şi noi, adăugă hotărît Negruţ.
        — Lupii vin mereu... Încearcă să explice Bumbăcea.
        — Voi nu respectaţi realitatea, o mutilaţi, o distrugeţi. Pe mine nu mă trişaţi, nu mă păcăliţi. Să vă intre bine în cap acest lucru, vorbi nervos Prepelicaru. Şi ştiţi de ce? Vă spun eu. În tinereţe am umblat desculţ, am fost servitor, apoi jucător de fotbal în divizia B. Deci, cunosc viaţa.
        — Zău, lupii vin... insistă ciobanul.
        — E lupi mulţi pe aici, întări Bumbăcea.
        — Ce lupi? zîmbi ironic oaspetele. De unde? De cînd?
        — Sînt, zise ciobanul aproape rugător.
        — M-am interesat la ocolul silvic. În zona noastră nu mai e lupi de ani de zile, preciză ferm Prepelicaru.
        Cei trei s-au privit desnădăjduiţi. Ciobanul s-a dus la colibă şi a adus o blană de oaie, ruptă de cîini şi tîrîtă prin pădure. O avea ca „document" şi o arăta cînd era la strîmtoare. Şi vorbi energic şi nervos:
        — Poftiţi! Blană mursecată de lupi.
        — Pădurile noastre e bogate, interveni Bumbăcea.
        — Aşa e, întări Negruţ. Au o floră şi o bogăţie animalieră mare de tot...
        — Bine. Fie, se învoi şeful. Pînă joi — aveţi trei zile — să-mi împuşcaţi un lup. Nădiţi-l, momi-ţi-l, treaba voastră. Să-l văd aici, împuşcat.
        — Am înţeles, aprobă uşurat şeful de post. Împuşcăm un lup.
        — De acord. Verificarea e legea de fier a progresului. Dacă-l împuşcaţi, vă cred. Dacă nu... ştiţi ce vă aşteaptă!


        Alinierea celor trei se cam strică, semn că momentul periculos trecuse.
        — Tovarăşu’ Prepelicaru, îndrăzni Negruţ, vă rugăm să gustaţi din bietul miel, aflat în frigare nu din cauza noastră, ci din vina lupilor. Vă rog.
        — Nu! Pînă nu lămurim problema. Joi voi fi din nou aici. Noroc.
        Tovarăşul Prepelicaru se urcă în ARO şi dispăru pe drumul ce se furişa pe sub pădurea tînără de brad.
        — Ce facem? întrebă descurajat Negruţ după o lungă perioadă de tăcere.
        — Să căutăm un lup, fu de părere Bumbăcea.
        — Pe dracu, zise ciobanul. Ştie ăsta! De ani de zile prin împrejurimi n-au mai fost văzuţi lupi. Nu sînt! Are dreptate...
        — Au plecat şi ei din zona asta, constată dezolat Negruţ.
        — Cine ştie, poate că a început să le miroasă carnea de oaie.
        Negruţ, om trecut prin multe în viaţă, aprinse o ţigară şi-şi împinse mulţumit pălăria de pe frunte. Zice cu o anume superioritate:
        — Am o idee. Noi dăm în fiecare an fîn Grădinii zoologice din Tîrgu Alba.
        — Dăm, recunoscu ciobanul. Dar eu zic să ne ospătăm, că e păcat. Se răceşte friptura.
        Se aşezară în jurul mielului şi începură să mănînce cu poftă.
        — Ăia de la Grădina zoologică, reluă Negruţ, au acolo cîţiva lupi.
        — Şi?! Făcu surprins Bumbăcea.
        — Nu e jenială ideea? întrebă Negruţ.
        — Ba da, da cum o rezolvăm, insistă Bumbăcea?
        — Le cerem un lup. Să ni-l dea împrumut. Altfel nu le mai asigurăm furaje pentru cervide, cai şi iepuri, decise Negruţ.
        — Excelentă idee, se însenină Bumbăcea şi începu să ţopăie cu o sticlă în mînă. Apoi scăpă un rîgîit sănătos, de miel încă nedat la iarbă.
        — Eu mă angajez să-l aduc viu, aici, zise ciobanul.
        — Şi eu să-l împuşc, adăugă Bumbăcea, rupînd o bucată de friptură.
        — Îl împuşcăm şi-l lăsăm pînă vine Prepelicaru, vorbi ciobanul. Să-l vadă. Dacă vrea realitate, apoi realitate-i dăm.
        — Mai e o problemă, zise Negruţ, care ştia bine că totul trebuie dus pînă la capăt. De unde dăm lupul înapoi? Că-l au şi ăia în inventar!
        — Tovarăşe Negruţ, zise Bumbăcea, am găsit! Vorbim cu saşii ăştia din comună, care au rude în R.F.G., să ne trimită rudele lor de acolo un lup. Ei trebuie să aibă.
        — Şi-or fi şi ieftini, zise ciobanul.
        Negruţ rîse cu poftă. Apoi spuse liniştit:
        — Îl fac pierdut cei de la grădina zoologică. A scăpat... a murit. Găsesc ei ceva...
        Joi dimineaţa lupul zăcea mort, iar o mîndreţe de berbec de asemenea. Cînd sosi, şeful rămase uluit. După o bucată de vreme spuse cu grijă şi înţelegere:
        — Ar trebui să vă cer scuze, căci eu am fost aspru, ba chiar nedrept cu voi. Mie mi s-a spus clar că, de ani de zile, pe aici nu există lupi. Realitatea e alta! E cea pe care o vedem cu ochii. Acum vă cred. Realitatea e mai presus de orice. Ce jigodie de lup...
        — Tovarăşe Prepelicaru, am avea o rugăminte. Cu voia dumneavoastră am pune berbecul în frigare, să-l mîncăm împreună. Tot n-avem ce face cu el...
        — Şi pielea? întrebă grav Prepelicaru.
        — O predăm la stat. Nici nu se discută, îl asigură prompt Negruţ.
        — Bine, puneţi-l în frigare, acceptă oaspetele. Cum l-aţi împuşcat?
        — Două nopţi am făcut pîndă eu şi Bumbăcea, spuse ciobanul. Azi noapte a venit... Noroc că aveam armele pregătite, altfel ne scăpa iar...
        — Degeaba, zise Prepelicaru savant şi mîndru, cu realitatea nu ne putem juca, tovarăşi! V-am spus eu şi nu prea m-aţi crezut.
        — Avem păduri tare bogate zise Bumbăcea, stăpînit de un sentiment de mîndrie şi siguranţă.
        — Pădurile ca pădurile, zise moale ciobanul, da’ realitatea-ai din cale afară...

(Perpetuum comic ’84, pag. 71)

Vezi toată postarea

Maestrul nostru George Topîrceanu

        Vine o vreme cînd îţi ajung ideile la os. Atunci te superi pe propria ta mască, pe propriul tău ifos, pe propriul tău avans în cultură şi ţi se face un dor nespus de meşterii tăi primordiali. De protomeşterii tăi! Primul gînd care ne abate este acela către casa cu gard a lui Topîrceanu, spre care spiritul meu se ceruse să-i sărute gardul. Ce simplă, cît de frumoasă în ţărănia ei, ca şi bojdeuca lui Creangă!
        E o nedreptate pentru Topîrceanu să-l comparăm cu Eminescu! El este din stirpea lui Ion Creangă. Poetul din el nu e luciferic. Şi nici nu-şi propune aceasta! E ca şi cum l-ai compara pe Balzac cu Einstein. Sănătatea spiritului lui Topîrceanu îmi cere echivalenţe universale nu cu Rainer Maria Rilke, ci cu Mark Twain. El nu s-a propus ideii de a fi geniu el însuşi, dar — cum spunea Mark Twain întrebat în Anglia cum se mai simte şi acesta a răspuns: „Shakespeare e mort, Shelley e mort şi nici eu nu mă simt prea bine" — la fel ar fi putut răspunde şi poetul nostru George Topîrceanu. Ar fi putut răspunde şi n-ar fi putut răspunde! Pentru că dacă n-a fost perceput în adevărata măreţie a spiritului său, în timpul vieţii lui, scorţoase şi burgheze în sensul cel mai rău al cuvîntului, el ne-a fost nouă, unei categorii întregi de tineri, primul meşter care — rîzînd în hohote — ne-a învăţat să ne pregătim pentru plîns. Cărţile lui sînt un fel de abecedare ale spiritului sensibil al copilului buimac, ele sînt primul magnet către cultură.
        Jertfa literară a lui Topîrceanu întru civilizarea spiritualităţii noastre cea de rînd, cea de fără date de naştere pregătite pentru aceasta, este la fel de măreaţă ca jertfa spirituală a lui Mark Twain pentru nepregătirea spirituală a fiilor de lucrători.


        Acum că am zis toate acestea, iubite cetitorule, aş vrea să-ţi destăinui un secret: umanismul lui George Topîrceanu, talentul lui inventiv, ironia lui inestimabilă şi creativă îl pun alături de cei mai mari scriitori români de la începuturi pînă astăzi. Dar vă rog ceva: să păstrăm pentru noi secretul acesta, pentru că — altfel — îşi pierde cititorii. Nimeni nu va mai da un bănuţ pentru rîs, ca să se aleagă cu o lacrimă!

Cum îl vedeam cînd l-am citit

Voiam să aflu totul despre el!
Ştiam că are puşcă şi iubită
Că e clonţos şi ne-la-fel
secundă de clipită.
Aflasem eu prin cineva
Că e deştept şi foc şi piatră,
Că el a plîns numai cîndva
cînd auzi cum iarba latră!
Că nu era de tot înalt
pe firava a lui statură
de-aceea-şi adăugea cu-n salt,
rostind cuvintele pe gură.
Mai auzisem eu că sta tăcut
În ţara moldoveană,
iar cînd zîmbea, zîmbea sub scut
vorbire cam olteană!
Mai auzisem că trăgea
cuvîntul din natură,
în timp ce steaua-i împuşca
suava lui făptură
de om gîndit şi răzgîndit
de-a pururi iubitor
zgîrcit rămas, necheltuit
al stelelor ce mor.
O, nu ştiu cum! O, nu ştiu cînd!
el ar fi vrut să spuie,
că nu cetatea este gînd
ci gîndul de cetate este cărăruie.


Amintire

Cînd mi-am citit pentru întîia oară
cartea lui de căpătîi,
brusc am avut o amintire
despre ideile dintîi
de care am fost lăsat într-o dezmoştenire.
Din nou m-am agăţat de verigheta rîsului
şi de irisul plînsului,
din nou m-am fost întors acasă în idei...
Trăia şi tata, fraţii lui cei trei...
rîdeam şi beam şi imitam natura
cu versurile tale, Tu!
Iar toamna cea cu-a ei făptura,
zburîndu-ne, ne renăscu.
Iremediabilă, toamna asta tristă!

Topîrceanu

Ce explozie de stea a fost în tine
de nu mai eşti unul, ci eşti o mulţime
de Eu şi de Tine!

Ce fericit am putut să fiu
de rîsul tău ca un pat părintesc!
Ce bogat pot să fiu
că, trăind, te iubesc!

Om discret şi sensibil,
Om al naturii rîsului,
maică-mea plînge
în Mona Lisa surîsului!

(Perpetuum comic ’83, pag. 233)

Vezi toată postarea

Pe uliţa umorului (pc83)

Bătaia

        — Sari, iute, Petre, că ne-omoară cîinele!
        — Unde?
        — În drum. Îs vreo trei pe el!
        — A’ cui? zice Petrea.
        — A’ Nionului!
        — Ăla-i slab! Şi-a’ mai cui?
        — A’ Ioani Sturzului!
        — Şi-ăla-i slab! Ai zis că-s trei?
        — Şi-ăla negru, a’ doctorului!
        — Ăla da cîine! Săracu! Lupule, mă Lupule, lasă-i dracului că nu-i bine să te ai rău cu ăştia!


Apă mare

        — Măi, Costane, au dat telefon la primărie că vine apă mare de la munte!
        — Şi ce-i cu asta?!
        — Ar trebui să ne-aducem vacile din luncă!
        — Da’ păzitoru ce treabă are?
        — El nu ştie!
        — Eu nu mă duc, zice, c-a mea şi-aşa fuge la amiază acasă!
        — Da’ dacă n-o lasă văcaru?
        — Doară faci tu atîta pentru mine să-i spui s-o lase! Şi dacă treci pe lîngă şcoală spune-i şi la învăţătoare să le deie drumu la prunci acasă, că s-a rupe puntea!
        — Numai să nu uit, cu gîndu la vaci!

La meşter

        — Cum merge treaba, mă Costane!?
        — Bine, bade!
        — Învăţat-ai cîte ceva de la meşteru ăsta!?
        — Învăţat, bade, numai cu grinzile-i mai greu!
        — Da’ cum?
        — Apoi uită-te la asta de-aici! Am tăiat-o de vreo trei ori şi tot scurt-o rămas!

(Perpetuum comic ’83, pag. 117)

Vezi toată postarea

Cu De Sica în vacanţă

        Acum un an eram pe plajă, la Mamaia, cu De Sica. Vittorio, cum, nu-l ştiţi? Cineastul italian. Aşa! A ţinut morţiş să facem concediul împreună. Ştia că lucrez în branşă. M-am trezit pe nepusă masă cu o telegramă de la el: sosesc marţi stop fă rost de gazdă stop te îmbrăţişez stop De Sica stop. Prea bine nu îl ştiam eu pe De Sica, aşa că am dat fuga la Cinematecă să-i văd integrala, că nu voiam să mă fac de rîs. Drept este că noi cei 20—30 de speriaţi din sală nu prezentam încredere proiecţioniştilor care ne-au oferit ediţii prescurtate ale filmelor şi aşa tunse bine de DDF. Însă, oricum, o idee tot îţi puteai face despre ele.


        Cu acest bagaj de cunoştinţe şi cu un buchet de flori, am aşteptat în gară sosirea expresului. Ne-am recunoscut imediat (talentele se recunosc de la distanţă). Şi hai la mare. Alternativa era: cu trenul pînă la Constanţa, ori cu Trabantul meu? S-a preferat a doua, pentru comoditate şi, mai ales, pentru libertate în mişcări. Am plecat la două noaptea, ca să prindem şoseaua mai liberă şi am intrat în Constanţa pe la ora 10. Şi fiindcă nu făcusem rost de locuri la hotel — căci ştiţi şi dv., în sezon la mare nu găseşti locuri la hotel nici dacă lucrezi în alimentaţie — ne-am dus la vechea mea gazdă, nenea Ghiţă, pensionar viguros ce merge pe 90 de ani. Aici totul era închiriat, mă refer la cele trei camere, garajul, spălătoria şi magazia de lemne.

        Pentru noi păstrase o încăpere care găzduise cu muiţi ani în urma găinile şi porcul, dar de cînd rentează treaba cu închiriatul, coşmelia a fost pusă în exploatare. De fapt, aveam aici tot confortul: 2 paturi de spital metalice, cu saltele de paie, o scîndură cu nişte cuie în chip de cuier şi o măsuţă de 15/15 cm. Mai mult nici nu ne trebuia. Din păcate, nu avea ferestre, dar asta nu deranja, deoarece tot nu stam acasă, iar noaptea dormeam cu uşa deschisă. După ce ne-am spălat de praful de pe drum la cişmeaua din mijlocul curţii şi ne-am aşezat sub umbrar, nenea Ghiţă ne-a cerut să fixăm ora la care dorim să folosim amenajările sanitare, deoarece fiind găzduite 14 familii, trebuia o planificare riguroasă. Am optat pentru 5,50 baia şi pentru 6,22 celelalte. De la 9,30 la 16 se puteau folosi locurile sus amintite prin înţelegere cu colocatarii arşi de soare care făceau pauză la domiciliu. Nenea Ghiţă ne-a mai axplicat că, în cazul unor tulburări ivite pe parcurs din cauza apei sau alimentaţiei, nu-şi asumă nici o obligaţie. Evident, ne-a perceput o taxă suplimentară de zece lei per persoană pe zi pentru folosirea băncii de sub umbrarul de viţă, precum şi a scăunelelor mobile. Veseli că am rezolvat problema cazării, am plecat la plajă. Pe nisip, lume multă de n-aveai unde pune salteaua. Am găsit un spaţiu mai liniştit între nişte tufe şi, dezbrăcaţi de costume şi convenienţe, am început să trăncănim, firesc, despre ale noastre. Şi ce putea să ne lege mai mult decît imaginea?... De Sica o vedea în felul lui, cunoscut de altfel, eu în felul meu, încă neadus la cunoştinţa marelui public. De exemplu, el susţinea că un nud de femeie poate fi filmat numai din raccourci, eu susţineam că un nud de femeie nu se poate filma din nici un unghi. El îmi argumenta cu filmele lui, eu cu ale noastre. Apoi, problema sunetului în film. Aici era să ne certăm.
        Cum putea susţine că în filmele făcute la Buftea nu se poate înţelege nimic din dialogul actorilor, mai ales că nu văzuse decît 62 care probabil nu erau concludente? De aceea, subiectul a rămas deschis. Cînd tocmai ajunsesem la ideea superiorităţii unui scenariu net superior faţă de un scenariu net inferior, o minge udă şi grea, şutată dintr-un grup de tineri dolofani deveniţi ad-hoc fotbalişti, l-a troznit în cap pe De Sica. La protestele mele vehemente, mi s-a răspuns injurios, eu l-am pocnit peste picioare pe arbitrul competiţiei care striga cel mai tare încît în cursul îmbrîncelii care a urmat a intervenit responsabilul bufetului din apropiere care ne-a despărţit amical cu cîte o frapieră cu apă turnată în cap. De Sica rîdea copios de toată scena care-i amintea de primele filme în stil neorealist la care-şi făcuse mîna. Atunci, i-am propus să nu mai abordăm subiecte serioase în discuţie, care ne fac să nu fim atenţi la viaţa ce pulsează în jurul nostru.


        La prînz, în prima zi, am mîncat la restaurantul de pe faleză. N-a durat mult, pentru că am găsit un chelner mai expeditiv. Am stat doar o oră pînă a venit comanda. În alte zile n-am avut norocul ăsta, aşa că prelungeam dejunul cu cina. În schimb, orchestra era minunată. Cînta atît de tare şi atît de frumos încît ne scutea de orice conversaţie protocolară. Nouă nu ne mai revenea decît misiunea de a da din cap şi de a zîmbi ori de cîte ori vreunul din noi îşi vîra un deget în urechi pentru a-şi proteja timpanul. Sîmbetele şi duminicile le petreceam la televizor, în holul hotelului de pe plajă, unde putea veni oricine, fără taxe suplimentare. Am fost de vreo două ori în port şi la statuia lui Ovidiu, însă cel mai mult l-a impresionat pe Vittorio magazinul de covrigi de lîngă monumentul străbunului său. Dar cum două săptămîni nu sînt o veşnicie, a venit şi vremea despărţirii. Vittorio a plecat pe calea aerului la Roma, cu regretul că preţiosul său timp nu-i permite un sejur mai lung cu mine. M-a rugat însă, ca la anul, dacă nu mi-e greu, să-i organizez tot eu vacanţa.

(Perpetuum comic ’83, pag. 99)

Vezi toată postarea

Salonul bej

         Directorul staţiunii de odihnă, dispecerul şef şi administratorul hotelului se înclinară zîmbitori, sărutară, ceremonioşi, mîna nevestei mele, mi-o strînseră cu efuziune pe a mea şi mă însoţiră în cameră — care era, într-adevăr, sclipitor de curată şi cu gust mobilată.
        — În faţă aveţi munţii — ni se spuse — la dreapta rîul, la stînga rondurile cu flori, dedesubt barul de zi cu o muzică foarte discretă. Sperăm să vă odihniţi şi să înmagazinaţi ozonul necesar.
        Toate erau admirabile.
        — Să coborîm la masă — spuse nevasta — că noi n-am mîncat de ieri. Tot pe drum.
        Furăm conduşi, de acelaşi trio, la restaurant. Dar nu intrarăm în sala de mese, ci cotirăm, călăuziţi cu gentileţe, spre o uşă laterală, pătrunzînd într-un splendid salon de culoarea cafelei cu lapte, cu mese sculptate şi fotolii de cauciuc, umbrite de un imens oleandru.
        — Dumneavoastră veţi mînca aici. Sînteţi oaspeţii noştri stimaţi. Vă va servi numai Costică, cel mai bun ospătar al nostru.
        Costică era, realmente, cel mai bun. Şi extrem de prompt. Prînzul, consistent. Berea, rece şi acidulată. Pîinea, proaspătă. Desertul, delicios.
        Am dormit duşi, în mireasmă de regina nopţii şi susur de valuri.


        Dimineaţa, mi-am pus o cămaşă de vacanţă intens colorată, nevastă-mea a ţinut să umble-n papuci şi ne-am prezentat la salon, să ne luăm micul dejun. Costică ne aştepta zîmbitor în uşă, ne-a urat o zi bună şi ne-a întrebat, îndatoritor, dacă dorim ouăle „omletă, ochiuri sau hemendex"...
        N-am apucat însă să optăm, fiindcă a apărut un bărbat crîncen, cu cravată de piele, care ne-a făcut semn să ne ridicăm, arătîndu-ne şi direcţia spre care să ne îndreptăm: uşa.
        — Tu n-ai ştiut că aici vine delegaţia? — se aspri către Costică.
        — Ce delegaţie? — am întrebat.
        — O delegaţie de ziarişti din America Latină. Nu puteţi lua masa aici. Mergeţi pe terasă.
        Ne-am dus pe terasă, urmaţi de Costică, sugerînd un cîine credincios lovit pe nedrept. O ţinea numai în scuze şi ne propuse cîte două antreuri cu salam şi caşcaval pentru fiecare, drept compensaţie. Leorbăiam ciorba şi priveam prin perdelele subţiri de borangic la cei doi ziarişti latino-americani care-şi scoteau tacticoşi hainele, gesticulînd către interpretă.
        Pe la friptura de nutrie văd că vine iar spre noi bărbatul crîncen, cu cravata de ham, flancat de şeful de sală şi de un necunoscut foarte zîmbăreţ:
        — Am înţeles — mă scol resemnat — mergem să ne mîncăm desertul pe iarbă.
        Necunoscutul se înclină în unghi drept şi îmi apucă amîndouă mîinile:
        — Îmi daţi voie: Niculescu, de la protocolul Consiliului. Eu îi însoţesc pe mexicani.
        Mă scuz rapid, milităreşte:
        — Să trăiţi, noi, deîndată ce ni s-a comunicat, am şi evacuat salonul...
        Persoana, toată în alb, rîde ca de o glumă bună:
        — Un exces local. Stupid. Şeful delegaţiei de alături e dl. Mora, directorul unui mare cotidian din ţara lui. Zice că e prietenul dumneavoastră. V-a văzut pe fereastră şi vă roagă, insistent, să luaţi masa cu el, dacă, desigur vă face plăcere.
        Îl cunosc, într-adevăr, ne-am întîlnit undeva, la un congres. La Viena, cred.
        Ne îmbrăţişăm cu efuziune:
        — Querido amigo!
        — Caro Mora!
        O pupă, latin-meridional, şi pe nevastă-mea, care zîmbeşte cu bună cuviinţă — ceea ce-i dă curaj şi celuilalt delegat să procedeze aşijderea.
        Mîncăm copios, bem un vin nemaipomenit, „care nu se găseşte în comerţul de stat şi cooperatist" — ni se precizează, la ureche — şi pălăvrăgim voioşi vreo trei ore, dîndu-ne din nou, reciproc, cărţile de vizită şi urîndu-ne la revedere „oriunde". Dl. Mora pleacă de la noi direct în Alaska, să vadă nu ştiu ce conductă.

        Două zile luăm masa liniştiţi în salon, singuri, serviţi impecabil de înaripatul Costică. A treia zi, sîntem conspectaţi cu un ochi întunecat de o persoană congestionată, cu guler de celuloid, care după ce ne priveşte fix, iese grav.
        Apare numaidecît administratorul hotelului, fîstîcit şi vizibil transpirat. Ne cere o mie de scuze. Face o sută de temenele. Însă tovarăşul secretar general al Ministerului, care a venit cu familia (sînt nouă persoane) şi care-l aşteaptă şi pe ministrul adjunct cu doamna, a fost foarte supărat „că a găsit lume străină în salonul bej", i-a promis că-l dă afară şi ne-a poftit să trecem imediat „în restaurant, la un loc cu toată lumea, să nu umblăm după favoruri". Trecem, bineînţeles, cu castroanele în mîini şi lingurile la subsuoară, în restaurant, lîngă doi bătrîni cuminţi, care-şi moaie pîinea în supă şi o clefăie cu demnitate. Secretarul general soseşte cu toţi cei opt ai săi în monom, defilînd printre două şiruri de ospătăriţe, mistuindu-se apoi în răcoarea salonului. Culoarul viu se păstrează întrucît, între timp, a apărut şi adjunctul, cu soţia, o femeie încă tînără, cu coc înalt şi mers elastic. Ca toate femeile, cum e şi în urma bărbatului ei, aruncă o privire circulară peste sala de mese. O descoperă, cu un ţipăt prietenos, pe nevastă-mea. Bărbatu-său rămîne pe loc. Lumea se uită la noi. Ne ridicăm, fireşte, în picioare. Cei doi bătrîni, năuciţi, se scoală şi ei.
        Doamnele se sărută, se mîngîie, sporovăiesc destins „tu aici?" „cînd ai venit?" „vai, ce-ai slăbit!", „dar ce bine-ţi vine cocul!" etc. Ministrul adjunct n-are încotro, se apropie, destins şi curios. Ne recomandăm, se recomandă.
        — Dragă — face doamna — ea e profesoara mea iubită, de care ţi-am vorbit de atîtea ori. Iar dînsul e soţul ei, trebuie să-l ştii.
        Ministrul dă din cap că mă ştie, dar nu prea convins, apoi observă maliţios că stăm în centrul salonului ca nişte artişti amatori pe o estradă cu public gratuit împrejur şi propune, afabil, să luăm cina împreună.
        — Cum putea fi tovarăşa, profesoara ta — îi zice nevestei sale în timp ce călcăm din nou pe lunga cărare persiană din salon — cînd e mai tînără ca tine?
        — Vai! — se roşesc amîndouă. Şi nevastă-mea explică: „Sîntem de-o vîrstă... Dar eu eram mai veche în meserie, şi de aceea..."
        Secretarul general e în picioare, cu tot tribul personal. Îi sîntem recomandaţi, şi pe faţa lui negricioasă se lăţeşte imaginea celei mai furibunde fericiri:
        — De cînd voiam să vă cunosc! Dacă ştiam... Dacă aş fi ştiut că sînteţi aici...
        În patruzeci de secunde se lungeşte masa, se trag fotoliile alături, se aduc tacîmuri noi şi o luăm de la capăt, mîncînd încă o dată salamul şi caşcavalul de „antreu", plus o roşie retezată de care, în prima ediţie, nu beneficiasem.
        — Dumneavoastră — ne declară solemn, a doua zi, responsabilul staţiunii — nu vă mai mişcaţi din salonul ăsta, oricine ar veni şi orice v-ar spune... „Ascultă — îi notifică, sever, administratorului hotelului — dacă-l mai împiedici pe dumnealui să mănînce aici, e ca şi cum mi-ai interzice accesul mie".
        De pe chipul smead al administratorului reiese fără dubiu că o atare eventualiate e cu desăvîrşire exclusă.
        Dar după cinci zile se anunţă o delegaţie condusă de Marele Muftiu al unei respectate republici islamice. Încep pregătirile: feţe de mese noi, petale de trandafiri pe farfurii, furculiţe legate cu panglicuţe-fistic şi pernuţe de burete pe spătarele scaunelor, prinse cu un fel de şnururi lungi, albe, amintind dispozitivul de fixare a indispensabililor bărbăteşti de glezne. Atrag atenţia celuilalt membru al familiei mele că va trebui, totuşi, să ne căutăm un loc convenabil în interiorul stabilimentului, pentru răstimpul înaltei vizite musulmane. Personalul nu spune nimic, dar şeful de sală ne priveşte cu ochi lăcrimoşi şi, cînd se dă pe după stîlp, îl auzim oftînd discret.
        În ziua cu pricina, pe la 12, luăm loc, din proprie iniţiativă, la o masă retrasă, lîngă bucătărie — care avînd un scaun defect şi unul lipsă oferă posibilitatea unui prînz intim, în doi. Un număr mare de persoane cu funcţii hoteliere şi alimentare vin să protesteze, să ne invite, duios şi formal, a ne relua locul în „salonul bej", dar e limpede că, refuzînd, le ridicăm bolovanul de pe suflet: sînt recunoscători că nu-l vom jena pe oaspetele de seamă, în timpul consumului de friptură berbecească. Ciuguleam tocmai strugurii mărunţi de Topraisar, serviţi ca desert, cînd văd că se apropie de noi un om distins, cu mustaţă deasă şi sprîncene stufoase, într-un costum albastru impecabil. Se aplecă elegant: „Sînt tovarăşul... şi rosteşte un nume; după care şi titulatura ministerului aparţinător:
        — V-aş fi îndatorat — zice, cu glas melodios baritonal — dacă mi-aţi acorda cîteva minute.
        Arunc restul de strugure şi mă scol de pe scaun, evident decis să-l urmez.
        — Singur, sau şi cu ea? — arăt vag, către nevastă, care rămăsese cu o bobiţă în mînă.
        — Şi cu doamna, dacă-i face plăcere, bineînţeles, şi n-o supără. Altminteri, eu pot aştepta.
        — Noi am terminat masa, aşa că...
        — Ah! Aţi şi mîncat?
        Personajul pare sincer contrariat.

        Ieşim în hol; ne îndrumă, prevenitor, pe coridoare, în timp ce soţia îmi suflă în ureche, stins, dramatic: „Să mă duc fuga, să-ţi aduc măcar haina şi basca?" Îi fac semn că şi aşa e prea tîrziu, omul nostru deschisese uşa unui birou elegant, pe care nu-l ştiusem şi ne poftea să şedem în fotoliile profunde. Ne oferă ţigări. Refuzăm. Ne întreabă dacă am dori un coniac. Mulţumim, nu e cazul.
        — Vă supărăm — începe, puţin încurcat — în legătură cu prînzul şi cu cina de azi...
        Răspund iute, pe nerăsuflate:
        — Ştim, sîntem informaţi, nu mai călcăm niciodată în salonul bej, vă asigur.
        — N-a fost vina noastră — sare şi nevastă-mea, mai volubilă decît deobicei — direcţia ne-a poftit, noi n-am cerut, ministrul ne-a chemat, adică soţia lui, dar pe urmă, azi, ne-am retras, vă rugăm să ne scuzaţi, nu mai intrăm deloc acolo, dealtfel mai rămînem în staţiune doar trei zile şi pe urmă plecăm, s-a terminat şi cura, şi vacanţa.
        — Cunoaştem — spune interlocutorul, elegant — ştim că au fost nişte întîmplări cam neplăcute, că aţi suportat şi o anumită comportare necivilizată, la un moment dat... Vă rog însă să-mi permiteţi...
        — Nu ne plîngem de nimic. Iar dacă sînteţi de părere, cît timp e delegaţia, aici, noi putem pleca şi într-o excursie prin ojete, la Valea Seacă, ni s-a spus că e un loc foarte pitoresc, durează două zile, cu cazare la motel...
        — Misiunea mea — insista tovarăşul, încrucişîndu-şi degetele şi arătîndu-ne două manşete imaculate, cu butoni de argint — e sa vă captez bunăvoinţa...
        Îl informez însă rezolut:
        — Tovarăşe, totuşi vă rog să nu mai stăruiţi: cît vor fi oaspeţii aici, pur şi simplu noi nu vom mînca. Amîndoi sîntem cam plinuţi şi o zi de post ne va prinde cît se poate de bine.
        Omul îşi drege vocea şi se uită în tavan:
        — Misiunea mea — reia, cu tonul neschimbat — e să vă captez bunăvoinţa în următorul sens: dacă aţi accepta să luaţi prînzul (acuma văd că sînt deplasat, am întîrziat) dar măcar cina, cu delegaţia islamică, pe lîngă care sînt acreditat.
        Îl privesc ţintă, fără să înţeleg.
        Nevastă-mea se uită la mine, neliniştită:
        — Ai fost coleg cu Muftiul? V-aţi cunoscut pe undeva?
        Neg. Dar evaziv. Mai ştii...
        Sîntem lămuriţi pe îndelete:
        — Marele Muftiu şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă şi cu oameni obişnuiţi, nu numai cu oficialităţi. Nu putem să nu-i satisfacem dorinţa, dealtfel firească. Ştiind ca vă aflaţi în staţiune, dumneavoastră, personalitate a domeniului în care lucraţi, şi doamna, nu mai puţin — şi se înclină curtenitor spre ea — ne-ar fi foarte agreabil, sînt convins că şi oaspeţilor, dacă aţi primi invitaţia de a-i cunoaşte şi a vă întreţine cu ei.
        Primim. Cinăm cu Muftiul — un om plăcut, la vreo 45 de ani, îmbrăcat europeneşte în dril şi cămaşă de mătase, cu ochelari de aur şi bărbuţă neagră. Au loc, cu el şi cu însoţitorii, conversaţii interesante şi vii. El ne întreabă despre cîte unele, noi îi răspundem ce şi cît ştim. El îşi exprimă diverse opinii, noi le ascultăm deferenţi. El rosteşte rugăciuni, noi asistăm respectuoşi. El îmi cere îngăduinţa s-o binecuvînteze pe nevastă-mea în legea sa, eu sînt de acord, după ce mă interesez, politicos, dacă ceremonia poate avea loc în prezenţa mea. Muftiul rîde puţin şi zice că pentru această întrebare mă vă binecuvînta şi pe mine. Ne dă cartea sa de vizită şi ne pofteşte să venim în ţara lui, unde ne va primi ca prieteni buni. Noi răspundem că vom fi fericiţi să-l reîntîlnim. Ne despărţim în cei mai buni termeni posibili.


        A doua zi, înainte de micul dejun, stăteam nehotărîţi în hol, neştiind încotro s-o apucăm pentru ceaiul de dimineaţă. Eram însă aşteptaţi chiar în uşa restaurantului de trio-ul directorialo-administrativ, deosebit de afabil.
        — Stimaţi tovarăşi — începe administratorul — de azi înainte nu vă servim decît în salonul bej. Şi nu vă mai serveşte nimeni în afară de mine personal. Dumneavoastră veţi hotărî, în fiecare dimineaţă, meniu-ul. Şi, ca să ştiţi: cît staţi la noi, salonul bej rămîne, în întregime şi exclusiv, la dispoziţia dumneavoastră.
        Protestăm. Încîntaţi, dar protestăm. E prea mare sforţarea, prea mare cinstea, n-o merităm etc; însă de-a surda. Costică primeşte sarcina să stea de gardă la uşă, pentru ca nu cumva să fim deranjaţi de vreun curios, ori vreun impostor.
        A durat o zi şi jumătate.
        Ne trezim cu un cetăţean masiv, cu figură de boxer, care tîrăşte după el tot cortegiul de responsabili ai locului. Urlă, răguşit, într-o direcţie imprecisă:
        — Cine i-a băgat pe particularii ăştia aici? Cine sînt ăştia?
        Suita e mută. Directorul staţiunii, livid, vrea să dea o explicaţie la ureche. Personajul ridică tonul şi mai sus:
        — Nu v-am spus să nu băgaţi pe nimeni aici, că venim noi? Cu cine paştele mă-tii am vorbit — se îndreaptă spre administrator, — nu cu tine? Şi voi ce păziţi aici, fire-aţi ai dracilor de căpuşe? răcneşte, global, către ceilalţi.
        — Domnule — mă ridic, aferat — felul dumitale de a te pronunţa...
        — Hai, hai, valea — se răţoieşte intrusul — şi să nu vă mai prind pe-aici... Alt loc n-aţi mai găsit? Că dacă nu mîncaţi la salon, tuşiţi, vi se apleacă...
        Ieşim fără să ne mai uităm înapoi. Urcăm în cameră, interzişi şi închidem uşa cu cheia.
        — Plecăm! — rostim amîndoi, sumbru, în acelaşi timp.
        Sună telefonul. E directorul staţiunii, sugrumat. Se bîlbîie.
        — Părăsim hotelul imediat — răspund rece, — tocmai ne făceam valizele... A propos: pot să ştiu şi eu cine era mitocanul?
        Directorul vorbeşte îngăimat şi plîngăreţ:
        — E preşedintele clubului sportiv, şi au decis de-abia înainte cu o oră să sărbătorească aici, la noi, victoria de ieri... Că ieri am cîştigat meciul decisiv şi intrăm în A.
        — Din partea mea, puteţi intra unde doriţi, şi în H ori în Y, eu plec acum, la moment. Şi cu individul mă mai întîlnesc eu, n-avea grijă...
        — Tocmai asta e — se văicăreşte şi mai abitir directorul — că o să vă reîntîlniţi peste cîteva minute... Cînd aţi ieşit din salon, băieţii, care aşteptau, v-au recunoscut imediat, că vă ştiu de la radio şi de la televizor, şi au zis că fără dumneavoastră în capul mesei nici nu concep să intre în salon, necum să ia prînzul festiv... Şi acuma urcă toţi la dumneavoastră, în cap cu preşedintele... Mi-au luat şi toate florile, pentru doamna... Vă rog frumos să-i primiţi, vă rog eu din suflet...
        N-apuc să mai răspund; pe culoar, în faţa uşii, izbucneşte un cor pe douăzeci şi două de voci: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască!" Preşedintele mitocan, acum cu o figură de arhanghel, deschide larg uşa, înaintînd cu buchetul de o sută trandafiri ca o pavăză.

(Perpetuum comic ’83, pag. 48)

Vezi toată postarea

Geometrie

Echerului - triunghiular - i s-a-ntîmplat
Să se dorească, într-o zi, pătrat.
A cercetat, a studiat şi-a tot gîndit
Cum să-i ajungă vîrfu-n infinit...

Dar socotind, cu calcule, o mie,
Un elev cu noţiuni de geometrie
Îi rupse „infinitul"... Ce abuz!
Lăsînd echeru-ntr-un triunghi obtuz...

Ştia elevul, ţîncul cel de şcoală,
Că şi-n echer există o morală?
Nu!... El ştia doar verbu-adevărat
Că un triunghi nu poate fi... pătrat.

(Perpetuum comic ’82, pag. 67)

Vezi toată postarea

De ce rîzi?

        — Văd că rîzi...
        — Nu rîd. N-am rîs. Tocmai mă...
        — Ba ai rîs! Mă rog, eu n-am nimic împotrivă. Rîzi cît pofteşti, dacă-ţi vine. Dar sînt convins că nu te-ai gîndit la consecinţe. Fiindcă, deşi pare nefiresc să începem cu consecinţele, pentru un om serios aşa este normal. Şi consecinţa cea mai obişnuită ar fi întrebarea: De ce? De ce rîzi? Sau, dacă vrei, de ce-ai rîs? Totul e simplu, limpede şi fără importanţă — ia, acolo, un zîmbet, nu? — doar pînă la această întrebare: De ce? De aici începe drama. Şi cîteodată, şi nu rar, chiar tragedia. Deoarece în viaţă faptele nu se întîmplă fiecare separat. Ele se petrec în interdependenţă, sînt legate între ele, se condiţionează reciproc. Întrebarea „De ce-ai rîs?" poate să nu fie pusă direct, cu voce tare. Poate fi numai gîndită, şi-n acest caz răspunsurile posibile devin primejdioase. De ce-ai rîs? — mă gîndesc eu şi imediat sînt liber să-mi răspund: A rîs de mine!

        — Dar n-am...
        — Ştiu. E numai o supoziţie. Voiam să-ţi arăt, dialectic — cu dialectica nu te joci! —, cum ia naştere o judecată serioasă, chiar dacă se bazează pe o supoziţie.
        — Eu n-am rîs de dumneavoastră!
        — Ştiu. Nici n-aveai motive. Dar puteai să rîzi, pornind de la o premisă falsă. Închipuindu-ţi că ai pentru ce să rîzi de mine. De exemplu, fiindcă ţi se pare că eu aş fi caraghios.


        — Dumneavoastră? Eu în nici un caz n-am...
        — Te cred, dar urmăreşte-mi raţionamentul. De ce-aş fi caraghios? Să admitem o cauză verosimilă: am cravata strîmbă. Ceea ce, în anumite condiţii, ar putea fi socotită drept observaţie subiectivă. În cazul meu, situaţia se schimbă oarecum. Avem de-a face cu un motiv obiectiv — cravata strîmbă —, dar care, totuşi, nu te-ar îndreptăţi să rîzi, fiindcă nu-i nimic de rîs. Nu?

         — Desigur. Eu...
        — Observînd că rîzi de mine, m-aş putea supăra. Şi pe bună dreptate. Cui îi convine să rîdă cineva de el? Eu te-nţeleg: ai rîs în mod inconştient. Nu merg pînă acolo încît să te acuz de un rîs intenţionat. Măcar că aş avea tot dreptul. Nimeni nu m-ar putea condamna că m-am supărat. Însă eu m-aş supăra — şi mă supăr chiar — nu atît pentru faptul în sine, adică pentru că, dovedind o superficialitate proprie secolului trecut, ai rîs iresponsabil, ci dintr-o cauză mult mai complexă. Judecînd totul în ansamblu, trebuie să nu neglijăm aspectele laterale, după împrejurări. Ia gîndeşte-te ce vor zice acei cetăţeni care au văzut că rîzi.


        — Dar nu m-a văzut nimeni!
        — Nu există. Întotdeauna te vede cineva. Ce-or să-şi închipuie? Or să-şi închipuie, bineînţeles, că rîzi de mine. Asta însă n-ar fi nimic. Dar ar putea trage concluzia că ai motive serioase să rîzi de mine. Necunoscînd aceste motive, fiindcă nici prin minte nu le va trece povestea cu cravata, vor încerca să le ghicească. Avînd fantezie şi imaginaţie — poporul nostru este foarte înzestrat la acest capitol —, vor avansa nişte prezumţii catastrofale. Oamenii, dragul meu, mai ales cei fără o pregătire temeinică multilaterală — iar de cei pregătiţi nici nu mai vorbescl —, sînt mereu tentaţi să-şi imagineze grozăvii. Îşi vor spune că eu, probabil, merit să rîzi de mine, pentru că, să zicem, sînt un incapabil. Sau pentru că mă-nşeală soţia. Sau pentru că sînt prost... Îţi dai seama? Îţi dai seama la ce poate da naştere un simplu şi banal zîmbet? Nu răspunde! Sînt convins că acum eşti conştient de greşeală. Conştient, dar nu pătruns, copleşit de adevărul acestor consecinţe. De aceea voi merge cu raţionamentul mai departe. Ca şi cum am studia cazul pe viu. Ca-n viaţă... Dar dacă rîsul acesta ar fi pus pe seama unui alt fapt? De pildă, ai fi putut rîde amintindu-ţi cu plăcere de ceva. Din trecut, bineînţeles. Adică, prin rîs, ţi-ai afirmat adeziunea la ceva, la o situaţie, la o realitate dintr-o perioadă depăşită. Încheiată. Trecută. Crezi că o astfel de ipoteză te-ar avantaja? Ce anume i-a plăcut din acea perioadă? Că nu-i indiferent ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut. Realizezi cum se poate interpreta? Sau, mai mult, şi mai grav: ai rîs gîndindu-te la ceva... La ceva demn de negat — după părerea dumitale, dar nu şi a opiniei publice, deci după o părere neoficială! —, demn de desfiinţat cu ajutorul rîsului! „Omenirea se desparte de trecut rîzînd!" A fost un citat din clasici. Bine-bine, dar dacă dumneata rîzi de ceva ce nu trebuie desfiinţat prin rîs? Adică, dar dacă greşeşti şi încurci lucrurile şi rîzi de ce nu trebuie să rîzi? Nu conştient. Nu intenţionat. Observă că nu-ţi fac proces de intenţie. Neavînd o pregătire multilaterală, dumneata crezi că procedezi bine. Dar dacă te-nşeli? Ce s-ar întîmpla dacă toţi cetăţenii ar rîde de ce nu trebuie? Sau de ce nu e voie? Cine îţi dă dreptul să rîzi aşa, iresponsabil?! Şi notează-ţi că nu mai iau în discuţie faptul că sînt zîmbete şi zîmbete: zîmbete ironice, indulgente, sarcastice, condescendente, batjocoritoare... Depinde şi de felul cum zîmbeşti, nu? Şi unde. Şi cînd... Stai! Acum de ce rîzi?
        — De mine. Că n-am ştiut lucrurile astea. Vă mulţumesc... de plîns am voie?
        — De ce nu?! Numai că trebuie să te gîndeşti la consecinţe. Fiindcă se naşte întrebarea: De ce?

(Perpetuum comic ’82, pag. 44)

Vezi toată postarea