Performanţa

        Carul de reportaj opri în faţa C.A.P.-ului.
        În întîmpinarea lui sosi preşedintele de C.A.P., care, văzîndu-se înconjurat de atîtea aparate, se arătă destul de speriat.
        — Tovarăşe preşedinte, i se adresă şeful echipei de filmare, am sosit în comuna dumneavoastră pentru a vă lua un interviu în legătură cu evenimentul!
        — Care eveniment? se miră interlocutorul.
        — O, vă înţeleg... surîse reporterul şef, modestia e invers proporţională cu formidabila realizare al cărei principal promotor sînteţi! — Spuneţi-ne, e adevărat că în acest an, aţi reuşit să dublaţi numărul de vaci din C.A.P.?
        — Perfect adevărat, şi ce am raportat se poate verifica oricînd la faţa locului!
        — Şi cum aţi reuşit această performanţă?...  ştiţi... am dori foarte mult să filmăm şi vacile!
        — Sînt măgulit...! Priviţi, sînt cele de colo!
        Şapte aparate zumzăiră în direcţia indicată, imortalizînd pe peliculă privirea blîndă a unor dobitoace destul de ignorante în materie de filme, în timp ce reporterul şef i se adresă mai-marelui din C.A.P.:
        — Nu prea înţeleg... acolo sînt numai două vaci!
        — Aici e aici! mormăi preşedintele, păi nu am raportat că în acest an am dublat numărul lor? Pînă anul trecut am avut o singură vacă!

(Perpetuum comic ’89, pag. 108)

Vezi toată postarea

Tranzacţie

        În dreptul agentului de circulaţie, opri o maşină albastră. Din ea coborî un individ, care, după ce trînti de mai multe ori portiera, spre a-şi face mai simţită prezenţa, cu un aer ce exprima parcă o adîncă mustrare de cuget, i se adresă agentului:
        — Tovarăşe plutonier, am venit să recunosc!
        — Ce să recunoaşteţi?
        — Mă mustră conştiinţa.
        — Vreun accident, cumva?
        — Mai grav!
        — Aţi trecut pe roşu?
        — Şi mai grav: am depăşit viteza legală!
        — Şi?
        — Şi dumneavoastră nu m-aţi observat!
        — Ba v-am observat; sînteţi liber!
        — Cum, şi nu mă amendaţi?
        — Nu!
        — Dar eu vreau să mă amendaţi. Ce dacă-s un anonim? Amenzile sînt numai pentru cei cu funcţii?
        Subofiţerul privi cam curios la interlocutorul său, vru să se scarpine a nedumerire în cap, dar renunţă cînd îşi dădu seama că poartă caschetă şi, adoptînd o mină extrem de mirată, mormăi pe un ton interiorizat:
        — În toată cariera mea, n-am întîlnit pînă acum automobilist care să mă roage să-l amendez!
        — Eu sînt un automobilist de tip nou, tovarăşe plutonier, rosti contravenientul, bombîndu-şi pieptul şi înaintînd un pas.
        Şi cîteva clipe rămase astfel, ca o statuie simbolizînd conştiinţa automobilistului de tip nou.
        Agentul surîse amuzat, deschise porthartul şi zise hotărît:
        — Bine, vă amendez!
        — Vă mulţumesc mult de tot, tovarăşe plutonier, se înveseli împricinatul, mi-aţi făcut un mare bine şi vă rămîn recunoscător!
        — Semnaţi aici şi achitaţi o sută de lei, îi zise agentul.
        — Dar de ce o sută?
        — Pentru că atît e amenda!
        — Ba amenda e de cinci sute de lei, tovarăşe plutonier; pentru exces de viteză, atît prevede regulamentul; l-am studiat din fir a păr.
        — Pentru exces de viteză, da, confirmă omul legii, dar în cazul dumneavoastră vă amendez pentru viteza nejustificat de redusă cu care aţi circulat prin faţa aparatului radar dîndu-ne nouă planul de încasări peste cap şi împiedicînd totodată buna desfăşurare a traficului rutier.
        Nu v-am spus de la început că v-am observat? Pentru o astfel de ispravă, amenda e de cît v-am spus.
        — Tovarăşe plutonier, se tîngui automobilistul, vă implor, amendaţi-mă cu cinci sute!
        Agentul medită o clipă şi zise:
        — Dacă insistaţi atît de mult, vă pot satisface dorinţa procedînd astfel: mai treceţi încă de patru ori prin faţa aparatului radar cu viteza cu care aţi circulat prima dată şi vă mai tai încă patru chitanţe a cîte o sută de lei, totalizînd împreună cu asta — cinci sute.
        — No, no, no, cu d’alde o sută, nici nu mă gîndesc, se pronunţă ferm automobilistul, vă salut!
        — Alo, alo, acum e prea tîrziu, o sută de lei musai trebuie să plătiţi; am tăiat chitanţă.
        — M-aţi nenorocit, tovarăşe plutonier, dacă vreţi să fiu sincer cu dumneavoastră, am să vă spun un secret: aflaţi că maşina mea nu prinde mai mult de 30 km pe oră. Un proces verbal din care să rezulte că am circulat cu peste 80, ar fi ridicat preţul vînzării: astăzi, vreau să-mi vînd maşina!

(Perpetuum comic ’88, pag. 103)

Vezi toată postarea

Polisportiv la fără frecvenţă

        După ce semnă în statul de plată, nea Culai, om în pragul pensionării, avu o surpriză.
        La numărătoare nu prea ieşeau banii; şi nici măcar la numărătoarea inversă. Casierul surîse enigmatic, scoase din sertar o insignă şi agăţînd-o de un rever al hainei omului din faţa sa, zise jovial:
        — Nea Culai, de azi încolo eşti polisportiv!
        Proaspătul debutant într-ale sportului îşi duse mîna pîlnie la ureche şi cînd, în cele din urmă, interceptă cu aproximaţie noul titlu în virtutea căruia i se reţinuse din primă banii mai sus pomeniţi, întrebă cu o mină mirată:
        — Poli cum?
        — Polisportiv, bre!
        — Şi dacă-s aşa cum spui matale, acuma ies banii?
        — Cum, să iasă? 20 de lei costă numai insigna!
        — Şi ce pot face cu ea?
        — Păi... ce să faci? o ţii la piept şi fugi!
        — Şi fără ea, nu pot fugi?
        — Ba da... dar cu ea fugi oficial.
        — Unde?
        — Cum unde? prin casă... pe-afară...
        — No, no, no! pe-afară s-ar putea să răcesc şi pe mine mă cam ţin şi reumatismele...
        Nea Culai, care în ultimii 25 de ani practicase ca sport doar „şahul prin corespondenţă" şi nu fugise în viaţa lui nici măcar de răspundere, îşi puse ochelarii cei cu mai multe dioptrii pe nas şi, numărîndu-şi din nou banii, a căror sumă, în raport cu ceea ce era aşternut pe statul de plată arăta o diferenţă nu prea neglijabilă, zise nedumerit:
        — Cum taică, aşa... dintr-un foc?
        — Să crezi matale că-i un foc! Aici sînt mai multe focuri, nea Culai, îl lămuri casierul şi adoptînd o figură şi mai enigmatică, îi oferi polisportivului nostru şi un cartonaş galben.
        — Ăsta ce mai e?
        — Un abonament de acces.
        — Unde?
        — La fotbal; d’aia ţi-am reţinut încă 70 de iei!
        — Dar eu nici măcar nu-s microbist.
        — Eşti culmea, nene! îl dojeni casierul. Pentru 70 de lei, mai vrei să fii şi microbist? Ai auzit de echipa noastră de fotbal?
        — Care echipă?
        — Cum care? echipa „Afonii"! Acum e la mare... distanţă, e la munte!
        — Aha, ştiu; jucătorii ăia care vin la serviciu numai în zilele de chenzină.
        — Ba mai va; li se trimite chenzina la domiciliu, prin poştă, plus prima!
        — Prima de joc?
        — Aş, prima de producţie; cea de joc e mult mai serioasă.
        — Şi?
        — Cum şi? Păi oamenii ăştia nu trebuie să trăiască?
        — Să trăiască!
        — Lasă lozincile, nea Culai. Trebuie să ştii că de vreo şapte ani de cînd se tot luptă conducerea întreprinderii să cîştige şi echipa noastră măcar un campionat, le-au cam crescut burţile!
        — Conducerii?
        — Jucătorilor. Conducerea se luptă!
        — Şi ce are prima mea, cu lupta lor?
        — Păi are, cum să n-aibă? Dumneata nu-ţi dai seama că pentru a învinge, trebuie ca şi băieţii noştri să aibă nişte fonduri care să le ridice moralul în faţa adversarilor? Ia mai dă încoace încă 40 de lei!
        — Pen’ ce?
        — Cum pen’ ce? să le crească moralul!
        Nea Culai mormăi ceva în barbă; într-un limbaj nu prea elevat şi, numărîndu-şi încă o dată banii, se complăcu în adoptarea unei şi mai pronunţate expresii de cavaler al tristei figuri.
        — Uite colea şi un bilet de participare la tombola sportivă! îl scoase tot casierul din impas, mai reţinîndu-i omului încă 30 de lei.
        — Care tombolă?
        — Tombola a cărei tragere a avut loc anul trecut; ne-au mai rămas bilete!
        — Dar nici acum nu iese socoteala, observă nea Culai, după ce-şi făcu toate scăzămintele de rigoare.
        — Ba, dacă treci în calcul şi preţul acestei colecţii ale ziarului „Sportul", aproape că iese, îi sugeră casierul, punîndu-i omului sub nas, un teanc de ziare îngălbenite de vreme. Noi le primim mai cu întîrziere, ce-i drept, însă, mai bine-i mai tîrziu decît niciodată. Nu te uita că acum sîntem în plin sezon estival şi că-n ziar scrie că mîine, odată cu venirea lui Moş Gerilă, se termină şi campionatul.
        Nea Culai îşi şterse fruntea îmbrobonită de sudoare, ca un veritabil polisportiv după o acerbă zi de antrenament şi efectuînd şi această scădere, ce-l înălţă mult în ochii casierului, privi descumpănit la cei 15 lei ce-i mai rămăseseră din primă şi zise:
        — Eu unul, nu pot să înţeleg...
        — După cîte observ eu, dumneata, nea Culai, eşti cam refractar la nou! se burzului casierul. În loc să fii recunoscător că ai fost trecut la primă, că ai fost dotat cu tot materialul documentar necesar unui bun polisportiv, că ţi s-a oferit posibilitatea practicării unor sporturi, dumneata poftim, nu înţelegi! Ce nu înţelegi? Sport înseamnă sănătate, nea Culai, scrie asta şi pe insignă, dumneata pui banii mai presus de sănătate? N-ai auzit de atîtea ori că banii n-aduc fericirea? Stai! unde pleci! Ia de colea şi bonurile astea: zece lei pentru procurarea unor nebuni necesari tablelor noastre de şah şi alţi zece pentru confecţionarea unor bile pentru popicărie. Acum iese toată socoteala: dă încoace şi cei 15 lei şi mai rămîi matale dator cu 5. Ce naiba, nea Culai, nici acum n-ai înţeles că ai devenit polisportiv la fără frecvenţă?!

(Perpetuum comic ’87, pag. 102)

Vezi toată postarea

Un director al anului 2001

        — Alo, tovarăşul director?
        — Da.
        — Vă vorbesc prin telefon, deoarece aparatul video s-a defectat adineaori.
        — Vă ascult.
        — În legătură cu nepotul meu. Aş vrea să fie avansat.
        — Imposibil!
        — De ce?
        — Pentru că nepotul dv. n-ar face faţă...
        — Îl cunoaşteţi personal?
        — Desigur. Cunosc în detaliu şi sub toate aspectele pe cei 250.000 de subordonaţi ai mei.
        — Tovarăşe director, vă implor, vreau ca acest nepot să ocupe respectiva funcţie — ştiţi la care mă refer —, acesta e imperativul major al existenţei mele!


        — Regret, stimabile, dar nu mai sîntem în secolul trecut...
        — Aaa, păi să ştiţi că eu nu concep să fiu refuzat! Dau oricît!
        — N-am ce face cu banii. Am spus clar: nu se poate!
        — Dar dacă ar fi fost nepotul dv., s-ar fi putut?
        — Nu!
        — De ce?
        — Pentru că nu am nepoţi. Şi, chiar dacă aş fi avut, nu l-aş fi favorizat.
        — Deci, nu se poate?
        — Nu!
        — Sub nici o formă?
        — Sub! Şi nu mai insistaţi, că e inutil. La noi, principiul omul potrivit, la locul potrivit, e sfînt!

        — Dacă-i vorba pe-aşa, află că nici dumneata nu eşti bun de director. Locul cel mai potrivit ar fi la un chioşc cu răcoritoare
        — Indelicateţea dumitale mă amuză şi-mi cer scuze că nu te pot insulta.
        — Cum, nu te înfurii?
        — Nu.
        — Ia te uită! Dar eu vreau să te înfurii, pricepi? Vreau să mă deconectez.
        — Nu mă înfurii niciodată.


        — Ei bine, atunci află că am să plătesc martori mincinoşi, am să-i pun să declare că ai participat la chiolhanuri pe spezele mele, că mi-ai pretins mită, că eşti un escroc, un imoral şi că umbli cu nevestele altora! Ei, ce mai zici, nici acum nu te înfurii?
        — N-ar fi logic.
        — Nici dacă te trimit la dracu?
        — Nici. Sincer să fiu, mă amuză. Nu pot decît să te compătimesc...
        — Poftim, eu simt că pleznesc de nervi şi dumneata te amuzi, ba mă şi compătimeşti pe deasupra!
        De la celălalt capăt al firului se auzi, în continuare:
        — Află că o să pun la bătaie toată averea mea, numai să te distrug! Am să-i ofer directorului general o sumă fabuloasă şi n-am să mă las pînă nu te destituie!
        — Ha, ha, ha! Eşti foarte nostim!
        — De ce rîzi, directore? De ceeee?!
        — Pentru că nici directorul general nu are ce face cu banii. Este tot un robot electronic, ca şi mine!

(Perpetuum comic ’82, pag. 212)

Vezi toată postarea