Se afișează postările cu eticheta Humoriada ’82-R.D.G.. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Humoriada ’82-R.D.G.. Afișați toate postările
, , , , ,

O conversaţie interesantă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

         Trebuie să recunosc că nu-mi face nici o plăcere să merg mult cu trenul. De îndată ce nu mai poţi vedea nimic pe geam, îţi dai seama că există foarte puţini oameni cu adevărat culţi, cu care să întreţii, cît de cît, o conversaţie.
        De curînd am avut, totuşi, norocul să întîlnesc o pereche încîntătoare. Amîndoi se făcuseră comozi în compartimentul de clasa întîi. Îşi întinseseră bagajele peste toate cele şase locuri, însă cînd am deschis uşa, au fost foarte drăguţi şi mi-au eliberat şi mie un loc.
        — De obicei, călătorim cu maşina noastră — se scuză ea pentru dezordine — şi sîntem obişnuiţi să avem mult spaţiu la dispoziţie.
        — O maşină foarte mare, mă informă el zîmbind.
        — Nu e Trabant, preciză femeia. Dar concediul din iarna aceasta l-am petrecut la Gorditze Gorla. Soţul meu a mai fost acolo de cîteva ori. Pentru cură.
        — Pentru cură, repetă soţul.
        — Bineînţeles, continuă ea. Şi el a fost de părere să lăsăm şi noi, măcar odată, maşina acasă.


        — Asta pentru că pe străzile din Gorditze Gorla este imposibil de circulat în timp de iarnă.
        — Aveţi dreptate, am confirmat. E imposibil de circulat.
        — Cunoaşteţi localitatea? se interesă el.
        — Desigur. Am fost de cîteva ori. Un loc minunat, plin de tradiţii. Pămînt străvechi.
        — Încîntător de străvechi! exclamă femeia.
        — Nu este inclus în traseele turistice, remarcă bărbatul. E un refugiu în mijlocul naturii, o binefacere pentru cei ce vin dintr-un apartament de lux, nu-i aşa, iubito?


        — Da, da, admise femeia.
        — Ah, este imposibil de respirat în apartamentele de lux! am observat eu.
        — Şi concertele de la biserica Bartolomaus! îşi aminti, exaltată, femeia.
        — Me-us! Bartolomeus! o corectă bărbatul.
        — Încă îmi mai răsună în urechi acea muzică divină! le-am spus. E ceea ce se numeşte muzică adevărată.
        — Exact, încuviinţă bărbatul. Cîntau simfonia a doua a lui Hormalitze.
        — Şi dirija Ponekinski! completă femeia.
        — Ce artist! am confirmat eu. Interiorizat, autentic. Cînd ridică bagheta, în sală se aşterne o tăcere impunătoare.
        — Soţul meu a adormit atunci! observă, cu reproş, femeia.
        — Nu există o a doua simfonie la care să poţi dormi atît de bine, am intervenit eu. În afară, poate, de a treia.
        — Nu ştiam că există şi a treia simfonie de Hormalitze! se minună bărbatul.
        — Doar puţină lume ştie. A creat-o după ce a terminat-o pe a doua. Acum lucrează la a patra.
        — Bine, dar a murit în 1878! izbucni, nedumerită, femeia.
        — 1887! o corectă barbatul.
        — Ah, se spun multe în Gorditze Gorla! am făcut eu, evaziv.
        — Din păcate, nu înţelegem mare lucru, se plînse el. Vorbesc în dialect.
        — Da, în gorditzeleză, observai. Recent, am fost în Maligarba şi, nu ştiu dacă mă credeţi, dar acolo se vorbeşte în maligarbeză. Nu am s-o pot învăţa niciodată!
        — Pentru că regiunea nu este inclsă în traseele turistice, îmi explică bărbatul.
        — Sînt încîntător de naturali. Şi primitivi! exclamă cu o undă de duioşie, femeia.
        — Mulţi oameni se află încă în evul mediu, am convenit eu.
        — Şi tîrgul din faţa Domului! spuse barbatul încîntat. Arată ca o pictură, da, ca o reînviere a trecutului îndepărtat.
        — Van Gogh ar fi putut să-l picteze, e în maniera lui! le-am spus.
        — Oh, Domul, mai ales Domul! strigă femeia.
        — Da, Domul cu acel turn minunat, am încuviinţat.
        — Are două turnuri! remarcă bărbatul.
        — Mă refeream la cel din partea dreaptă.
        — Ce-i cu el? vru să ştie barbatul.
        — A ars în 1266, am răspuns eu.
        — Dar Domul a fost construit în secolul 15! interveni femeia.
        — Fireşte, după calendarul lordului Kelvin. Dar după calendarul gregorian, în secolul 11. Ca şi casa din oraşul vechi.
        — Oh, e atît de originală, atît de naturală! exclamă ea.
        — Casele de pe străzile unghiulare se sprijină una de alta, zise bărbatul. Aţi văzut casa memorială a lui Jugerosche Mukatits?
        — Bineînţeles! Treceam în fiecare zi pe lîngă ea în drum spre monumentul lui Goethe.


        — Monumentul lui Goethe?! se miră bărbatul. Ce-a căutat Goethe în Gorditze Gorla?
        — Ce-a căutat şi prin alte părţi. În fond, de undeva tot trebuia să trimită scrisoarea aceea celebră către Einstein. De ce nu din Gorditze Gorla?
        — Einstein? se miră femeia.
        — Teoria relativităţii, îi explică el. Totul este relativ...
        — E greu de crezut că nu aţi văzut monumentul, m-am prefăcut eu contrariat.
        — Oh, au trecut pe-acolo mulţi artişti extraordinari! încercă un fel de conciliere femeia.
        — Picturile din muzeul Wladiwadin o dovedesc, o susţinu bărbatul.
        — O colecţie măreaţă de pînză şi culoare, le-am spus. Amintesc doar de Gauguin şi de Verdi.
        — Exact, mă aprobă bărbatul. Oare de ce?
        — Şi ei folosesc pînză şi culoare pentru tablourile lor. Atîta doar că operile acestor doi mari artişti sînt expuse la Luvru.
        — Trebuie să fie frumos Parisul! rosti melancolic, femeia.
        — Da. E pe malul Senei.
        — Sena nu e atît de murdară ca Tamisa, observa bărbatul.
        — Mie îmi spuneţi?!
        Şi mai vorbirăm un timp despre problemele ecologiei, pînă cînd tovarăşii mei de călătorie trebuiră să coboare. Ne-am despărţit ca nişte buni prieteni.
        Îmi plac oamenii cu care poţi purta o discuţie interesantă, care să se ridice peste banalităţile cotidiene. Cînd mă voi întoarce acasă, trebuie să mă uit, neapărat, într-un atlas, să văd unde se află Gorditze Gorla.
        Dar şi fără asta se poate conversa...

Traducere de Carmen Büschespanner

(Perpetuum comic ’82, pag. 167)


, , ,

Steluţa albastră

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
 
        A fost odată o steluţă albastră, undeva la capătul Căii Lactee, o steluţă cu păduri umbroase de fag şi cîntece de sturz, pe care locuitorii se înţelegeau de minune. Acolo, aparatele automate, delicate şi rapide, rezolvau toate problemele. Dar ce făceau locuitorii acestei steluţe? Dormeau! Ce altceva puteau să facă? Dormeau într-una. Un sforăit puternic şi sănătos învăluia micuţa planetă albastră de la capătul Căii Lactee. Din cînd în cînd, aparatele aduceau de mîncare, aşternuturi curate cu trandafiri brodaţi, sau tablete pentru stimularea circulaţiei sangvine. La anumite intervale, se năştea cîte un copil adormit, iar automatele îl hrăneau cu lapte nutritiv de mamă-automat şi-l înfăşau în scutece imaculate. Iar dacă un locuitor se trezea pentru cîteva minute ca să mănînce sau pentru altceva şi vedea un alt locuitor care, de asemenea, se trezise pentru cîteva minute, atunci murmurau într-un glas: „Doamne, ce fericiţi sîntem!" Şi asta îi mulţumea şi îi obosea atît de mult, încît abia de mai puteau să se salute, înclinînd adormiţi din cap, după care se întorceau la saltelele lor mari şi moi, unde adormeau mai departe. Şi, dormind, visau despre o mică stea albastră ai cărei locuitori dormeau într-una.


        Afară gravitau lumi, explodau sori, pe planete se scria istoria, în Univers apăreau şi dispăreau comete, timpul trecea ireversibil, lăsînd în locul lui tot timp... Pe mica planetă albastră răsunau, însă, cîntece de sturz şi triluri de privighetori, mirosea a micşunele, înflorea laba gîştei, zumzăiau automatele delicate şi rapide la recoltarea cerealelor şi la culesul cireşilor, iar pe feţele locuitorilor adormiţi se aşternea acelaşi zîmbet perpetuu şi inexpresiv.
        Şi, dacă n-or fi murit pe mica lor steluţă albastră, dacă n-or fi sărit în aer din cauza vreunui scurt-circuit, atunci locuitorii de acolo mai dorm şi astăzi visînd, fericiţi, la ceea ce au.
        Iată de ce nu mă mir cînd mătuşa Francisca spune că viaţa de pe Pămînt e insuportabilă, că aici, la noi, mai există piese de teatru proaste, şi noroi, şi picioare umflate, şi divorţuri, şi oameni care fac pe deştepţii, şi oameni îmbătaţi de putere, şi boli contagioase, şi biciclişti, şi divergenţe de păreri, şi gaze de eşapament, şi cafea cu năut şi, atît de rar, capace de toaletă albastre.
        Şi, totuşi... cît e de liniştitor!

Traducere de Carmen Büschespanner

(Perpetuum comic ’82, pag. 166)

Persoane interesate