I.
De astă-dată, Făt-Frumos şi Cosînzeana nu mai aveau nici o scăpare. Inutile erau toate îndemnurile adresate măgarului de cal, că acesta dădea vizibile semne de oboseală, se poticnea tot mai des.
Din spate se auzea, mereu mai desluşit, un duruit, un clefăit, un hohotit, un scrîşnit! Venea Zmeul, nebun de furie, ars de gelozie, capabil de orice nebunie...
Cosînzeana aruncă în spate un piepten şi acesta fiind produs la o cooperativă specializată, îşi rupse dinţii cînd căzu pe pămînt. De aceea, nu se făcu pădure deasă, doar un fel de pepinieră pe care Zmeul o străbătu cît ai spune „acid dezoxiribonucleic". Făt-Frumos dădea pinteni murgului şi acesta-l înjura ca la uşa cortului, pre limba lui.
Aruncă atunci Cosînzeana o piatră de brichetă şi, mintenaş, crescu acolo o stîncă formată din mai multe. Dar Zmeul, mîrîind, clefăind sinistru, hohotind etc. o ocoli frumos şi-i zări pe-o vale jos. Acum chiar că era foarte aproape şi-i ameninţă cu răzbunarea, descriindu-le, în parte şi întreg, caznele la care-i va supune de cu zori şi pînă-n seară, şi invers.
Făt-Frumos privi spre fată şi-o văzu zîmbind.
— Eşti nebună? Rîzi ca proasta? Zmeul ne prinde şi... basta!
Dar Cosînzeana, zîmbind mereu, făcînd gropiţe, îi răspunse calm:
— Prost mic şi dulce!
După care aruncă în urmă o pilă. Zmeul ajunse curînd lîngă ea, se aplecă, o ridică, o privi, iar o privi şi, într-un tîrziu, zîmbi:
— În fond, ce-am eu, dom’le, cu băiatul ăsta?
După care făcu urgent cale întoarsă şi trăiră toţi pînă la capăt.
II.
Ajunse Făt-Frumos la castelul Zmeului, într-o după-amiază, pe cînd Zmeul era plecat cu treburi zmeieşti, cum se spune în poveşti. Nici nu descălecă bine că şi începu să strige:
— Alo! Cosînzeano! Ieşi la geam! Eşti surdă, neam?
Apăru fata în geam, frecîndu-se la ochi şi întinzîndu-şi rimelul:
— Ce strigi ca viţelul, la poarta 9? Nu ştii că între orele 15 şi 18 gălăgia, strigătul, scuturatul de covoare sînt interzise?
— Păi, ce, eu am venit să scutur covoare? Abia mă ţin pe picioarele... calului!
Acesta confirmă cu tristeţe demnă.
— Las’ că vine Zmeul acasă şi te scutură el ca pe un covor... ce vrei?
— Să te duc acasă, să te iau de nevastă, să trăim fericiţi!
— Auzi, acolo... şi altceva?
Flăcăul nu sesiză ironia muşcătoare. Continuă să strige tare:
— Ai o scrisoare de la tată-tău, Verde împărat, şi de la nevastă-sa, mamă-ta!
— Dă-o încoace!
— Coboară! Plus că ţi-au trimis şi-un pachet cu de-ale cosmeticii!
Fata, la aceste ultime cuvinte nu rezistă tentaţiei şi coborî tropotind mărunţel de pica tencuiala-n castel.
Făt-Frumos atîta aşteptă, mi ţi-o înşfăcă, dar fata îl potoli pe loc:
— Izi boi, că n-am venit amîndoi!
Sări din mers şi se întoarse la castel, iar Făt-Frumos plecă... frumuşel. Cum mergea el aşa cu capul în jos, calul cu capul în sus, le ieşi în drum Zmeul, foarte transpus:
— Ei, n-ai reuşit? Ţi-a venit de hac, fătule? Că eu tocmai de-aia am plecat de la castel. Gîndeam că ai s-o răpeşti, că nu vei precupeţi nici un efort, răzbătînd neînduplecat... Şi, cînd colo, dai bir cu fugiţii! Dacă ai şti cît ţi-am ţinut pumnii! după care se opri fîstîcit şi începu să se joace cu frîul calului. Vino cu o idee! Trimite pe altcineva să o răpească! Nu ai vecini, colegi, şefi pe care vrei să te răzbuni?
— Îmi pare rău de tine, Zmeule! E drept că am un dinte împotriva şefului, dar să-l trimit să ţi-o răpească pe Cosînzeana, nu pot! Regret, ar fi un act de cruzime...
(Perpetuum comic ’85, pag. 86)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu