Oh, les beaux jours

        ...Cum îţi poţi închipui, dragă Nelule, că pot uita vreodată acele vremuri ale tinereţii noastre, vremuri de romantism înflăcărat şi de cutezătoare aspiraţii spre culmile Păduchiosului, cînd cot la cot prin zloată şi vînturi, fără ajutorul celor de la turism şi ocolul silvic, şi împotriva lor, am construit împreună cabana de la 1120, am defrişat pădurea de pe coasta de vest a Berbecului şi am desăvîrşit magnifica lucrare a funicularului şi a drumului de acces ce, ridicîndu-se în azur, a cucerit neînvinsele metereze ale muntelui şi a deschis pentru pasut omului lunga şi larga împărăţie a vulturilor, înălţînd civilizaţia la înălţimi negîndite pînă atunci de mintea omenească? Asemenea fapte eroice nu se uită, Nelule, ba dimpotrivă se împrospătează necontenit, se evocă fără încetare... N-a trecut o singură sîmbătă a iernii trecute să nu povestesc copiilor mei (spre a povesti şi ei, vorba cîntecului, copiilor copiilor lor), la cină, după închiderea programului, despre neuitatele noastre fapte de bravură din creierul munţilor, dîndu-le un exemplu concret privitor la felul cum înţelegeam noi să înfruntăm natura, să combatem inerţia şi comoditatea, să năzuim spre culmi, cu preţul vieţii şi cu ochii mereu aţintiţi spre viitorul ce se profila printre brazi pînă departe, spre Padina, la Babele, la Mălăeşti, pe aripi de vis, de la om la om, măreţ.
        E minunat, Nelule, să-ţi petreci zilele tihnite ale pensiei cu astfel de amintiri, să-i dai tineretului de prin casă şi din ziua de azi, cam preocupat de teorii şi matematici şi cam blazat, aripi noi şi încredere... Ehei, ce ştie el?
        Aminteşte-ţi cum am început... Absolut, mă apucă ameţeala... Ne-am întîlnit la o bere în gara Sinaia, din vorbă-n vorbă am înţeles că în vinele noastre zace nefolosită o uriaşă energie, energia tinereţii nestăvilite de care tocmai avea nevoie muntele ca să înainteze şi el pe calea progresului. Mi-ai mărturisit că nu-ţi mai vine să te mai întorci la baza de transpoarte, la manipulări de zarzavaturi, că te simţi purtînd în servietă bastonul de mareşal sau de campion local; ţi-am mărturisit că nici eu nu mă mai gîndesc să mă mai întorc la întreţinerea de calorifere, în subsol, fără orizont şi perspective, că şi la mine, dacă ar fi să cauţi bine printre chei şi patent, lîngă şaibe şi glaspapir, în geantă, ai găsi bastonul de mareşal: ce nu găseşti în trusa unui mecanic!...
         Atunci am auzit sunînd eroic, de-afară, trompeta munţilor şi ne-am uitat neîntîrziat prin geamul bufetului să recepţionăm, printre ramurile copacilor şi silueta unor persoane venite la odihnă şi cură, chemarea de sirenă a Caraimanului. Sosise ceasul să părăsim localul şi-am mers la unchiul tău de la primărie. Cînd ne-a văzut intrînd pe poartă cu-atîta hotărîre, ţinîndu-ne pe după gît şi enunţînd un cîntec cu chiuituri, unchi-tu Gore a înţeles imediat că avem nevoie de sfat şi de ajutor.

        Din cauza prea puternicului vuiet al tinereţii noastre nu prea am auzit ce ne sfătuia, dar a devenit, destul de limpede la punctul diverse, concluzionînd că ce-ar mai merge şi el în munte, are însă de luptat cu armata vărului tău Stan, urmăreşte să-l reformeze, nu se-ndoieşte de voinţa noastră de-a sparge stînci şi-a întoarce apele în vad, de aceea într-o zi, două, se face luntre şi punte şi te numeşte şef de echipă şi pe mine adjunct, iar în alte două zile ne trimite oameni să n-avem ce face cu ei, deştepţi, destui, destoinici.
        Nu m-am îndoit nici o clipă de prestigiul lui: zis şi făcut, a doua zi urcam, cu cîntecul pe buze, în fruntea unei liste de tineri entuziaşti ca şi noi, cu unelte de toate soiurile, înarmaţi pe deasupra şi cu o hîrtie cu două semnături grele, ce avea să ne deschidă porţile ferecate ale muntelui, ferestrele largi ale viselor întraripate, ecluzele pîraielor de munte, barierele Păduchiosului. Ne-am instalat (nu fără scandal) în barăcile unui şantier şi ne-am ataşat bufetului forestier, luînd pe încredere şi pe credit, conform hîrtiei lui nea Gore, tot ce aveam nevoie. N-am avut împotriviri decît din partea unui nefericit de birocrat, ţi-l aminteşti, desigur, este vorba de Victor Echeru, responsabil al plaiului, care folosea greşit critica spunînd că n-avem plan, n-avem deviz, nu ne pricepem, n-avem mai nimic etcetera... L-am tratat cu dispreţ, la înghesuială, i-am preparat migălos o viaţă pe măsură, pînă şi-a luat cîmpii. La plecarea lui, băieţii noştri au cîntat coruri, adu-ţi aminte cum ne-am mai bucurat că am cucerit bastionul, că am rămas pe plai singurii stăpîni... Am trecut la conţinut.
        În două săptămîni am construit cabana (şase camere, sufragerie, izvor la scară, grădiniţă, cuptor de pîine, balcon, teren de popice, loc de parcare — pe-atunci nu se obişnuia garajul). După ce unchiul Gore ne-a trimis şi un ausvais pentru a lua pe alese de la stîne şi cabanele învecinate, în noi gîlgîia ca niciodată dorul de fapte memorabile, aşa că am atacat drumul de acces, răscolind o poiană, desfiinţînd cîteva circulare acţionale de apă, tăind pădurea şi multe altele. Am întins pe noul drum tot entuziasmul nostru şi cantităţi apreciabile de piatră sfărîmată. Nu ne-am dat înapoi, asta nu se uită pînă la moarte, de-a sărbători fiecare etapă, fiecare biruinţă, dimineaţa, la prînz şi seara, cu ce s-a găsit şi, slavă Domnului, nea Gore s-a îngrijit să se găsească tot ce era necesar importantului nostru şantier.
        Spre miezul verii, încălziţi de izbînzile noastre, mereu cu tine alături, dragă Nelule, însă niciodată îmbătaţi de succese, am trecut la plantarea stîlpilor funicularului, la instalaţii. A mers cam greu, că a trebuit să desfiinţăm un funicular forestier care încă mai funcţiona, să-l reprofilăm pentru noile cerinţe, ne-am certat (şi bătut) cu toată valea Prahovei pentru cauza noastră. Dar am învins. Aminteşte-ţi ce chef am mai tras cînd a-nceput să se-nvîrtească maşinăria, ce i-am mai învăţat minte pe deştepţii ce veniseră să ne spună că n-o să meargă mult. Şi ce serbare am organizat atunci, cu oaspeţi din Cîmpina şi Giurgiu, din Orăştie şi Caracal, atît rude ale unchiului tău, cît şi alţi clienţi... Răsunau văile, văioagele şi coclaurile de recitările noastre (ale tale şi ale mele, că băieţii nu-şi permiteau decît coruri). Cum să se şteargă din memorie asemenea jubileu? Pedant, nea Gore a cercetat totul după lista pe care o întocmise de mult, s-a arătat mulţumit de ce înfăptuisem, sosise pe cablu şi mobila, vesela aterizase fără stricăciuni, pianul şi covoarele, masa de biliard şi motocicleta se aflau acum la înălţime, funicularul le revărsase în vilă ca din cornul abundenţei...
        Sosise ora să plecăm spre alte orizonturi, spre alte culmi, nenea Gore şi tanti Vetuţa trebuiau să rămînă singuri, în confort şi meditaţie, să-şi trăiască ani mulţi şi fericiţi din pensie, din darurile finilor (pe cablu), din plimbări agreabile cu motocicleta (pe şoseaua amenajată de noi). Sosise momentul să ne îndreptam spre alte locuri însetate de entuziasmul nostru, de pofta noastră de viaţă. Ne-am dus să căutăm un pustiu, o sahară locală, s-o mobilăm şi pe aceea cu o cabană, cu un funicular...
        Aminteşte-ţi, Nelule, că un asemenea loc al împlinirii l-am găsit în anul următor, în păpurişurile de la Roşiori... Cu ce entuziasm am declanşat lucrările, ce formidabil începusem, mai ales că descoperisem în apropiere un depozit de cherestea, o fabrică de cărămidă, un funicular dezafectat şi două şcoli de surdo-muţi, nerăbdătoare să ne dea o mînă de ajutor. Şi ce minuni am fi făcut şi-acolo dacă nenea Gore n-ar fi dispărut, cu tanti Veta alături, în timpul unei vijelii, cînd cabana noastră a fost luată de vînturi, cînd stîlpii funicularului s-au prăbuşit pînă la unul ca la o reuşită partidă de popice, şi-a trebuit să mergem cu toţii să-i conducem pe drumeagul de veci şi de criblură, întristaţi şi mereu dornici de alte fapte memorabile.
        Ţi-am derutat acest însufleţitor film al tinereţii noastre, ca să te gîndeşti, dragă Nelule, nu numai la ce am însemnat noi doi pentru zona montană Păduchiosul, dar să pui şi tu pe hîrtie amintirile de trebuinţă, că, uite, mă tot bate la cap fiul lui nenşa Gore, vărul tău, acum regizor la Constanţa, să turnăm împreună un film (s-ar putea numi Iscusinţa sau Energia sau Zorba), şi-n felul acesta frumuseţea faptei cutezătoare să nu rămînă închisă doar în inimile noastre mari... Aştept ideile şi luminile tale. Al tău vechi camarad de înalte bătălii, Mitu.

(Perpetuum comic ’86, pag. 81)

Vezi toată postarea

Fiara din livada de meri

        Dominte dormea fericit în braţele nevestei — care-i acoperea spatele — şi visa că se scaldă în mare, alături de doi delfini jucăuşi. Dar se auziră, în livadă, nişte zgomote ciudate şi Filipa — căci pe tînăra femeie aşa o chema — deschise ochii şi-şi ciuli urechile. Părea că cineva rupe vreascuri. Îşi scoase mîna de sub gîtul bărbatului şi cu degetul arătător al celeilalte îl ciocăni uşurel în cap. Era un obicei al ei, de care n-o putuse dezbăra: cînd voia să-l trezească, ea îi dădea cu degetul în tidvă, ceea ce-l enerva grozav; odată îi şi muşcase arătătorul — dar degeaba. „Acum i-l rup" — se înfurie, mai ales că i se luase apa caldă din vis şi dispăruseră şi delfinii. Dar înainte de a se răsuci spre ea, auzi şi el vreascurile şi se ridică speriat în capul oaselor.
        — Ce-o fi? — îşi şoptiră, amîndoi, în acelaşi timp.
        El sări din pat, ea după dînsul. Dădură încet perdeaua într-o parte şi se îngroziră. În livada de meri tineri, pe care-i sădiseră cu mîinile lor acum patru ani, o matahală uriaşă, înspăimîntătoare, un urs, poleit de luna plină, rupea meticulos copăceii, mormăind mulţumit de fiecare asemenea ispravă.
        — Îl omor! — fu prima reacţie a bărbatului.
        — Nu te las afară! — ţipă, sugrumat, femeia — că te mănîncă.
        — Nu vezi că ne distruge? Nu vezi ce ne face?
        Vedea şi ea; dar n-aveau arme în casă, nici măcar un ciomag. N-aveau cîini. Nu era în preajmă nici un vecin. Căsuţa, din cele ce se cumpărau pe atunci de gata, o aşezaseră sus de tot, cît mai sub munte, ca să fie izolaţi, să aibă linişte, să nu-i bată nimeni la cap, să se iubească în voie şi să facă plajă goi, pe acoperiş. Pe locul împrejmuitor puseseră meri. Dominte se pricepea; şi taică-său, şi bunică-său puseseră meri şi se făleau a fi iscusiţi, ştiind să-i crească, să-i îngrijească, să-i facă a da rod bun şi greu.
        Acum priveau prostiţi cum îşi bate joc dihania de munca şi de pomişorii lor. De la o vreme, ursul păru a se plictisi. O porni greoi spre casă. „Aoleu! — urlă femeia — vine peste noi!" Într-adevăr, păşea domol dar hotărît spre dînşii, călcînd, ca un moşneag cu talpa lată. Apăsă omeneşte pe clanţă, o făcu să zbîrnîie în sus şi în jos. Cei doi fugiră în cămăruţa din spate, gata să sară pe ferestruică. „Mai bine stăm tupilaţi — o sfătui bărbatul — că altfel se ia după noi". Ursul mai zdrăngăni o vreme clanţa, mai zgîrie uşa, apoi se întoarse pe călcîie, se aşeză pe toate patru labele şi-o porni, jucăuş, la deal.
        A doua zi, Dominte patrulă prin faţa sediului din strada Episcopiei, al filialei Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi, pînă văzu că apare cineva care descuie lacătul. Năvăli peste acela şi-i spuse povestea pe nerăsuflate.
        — Deh! — oftă omul — nu e prima oară cînd auzim de asemenea evenimente. Dar n-ai ce-i face: animalul e ocrotit.
        — Îmi strică bunătate de livadă. Poate să ne şi omoare.
        — Luaţi-vă un cîine — fu sfătuit. Dominte se supără vizibil:
        — Cum, nu veniţi să-l împuşcaţi?
        Celălalt îl ţinti cu o privire albastră, rece:
        — Nici nu poate fi discuţie. Şi te sfătuiesc şi pe dumneata, nu cumva să-i faci vreun rău că-l plăteşti tot restul vieţii.
        Dominte plecă furios, trîntind uşa atît de puternic încît şoimul împăiat din interior păru a-şi fîlfîi aripile.

        Mai făcu vreo cîteva vizite în acea dimineaţă — la Consiliul popular, la Miliţie — dar se întoarse acasă foarte cătrănit.
        Filipa o porni şi ea, după amiază, să găsească un cîine. În noaptea aceea se întoarseră la locuinţa din oraş. Obţinură, deabia după două zile, un cotei mic, nervos, care, lăsat liber ca să dea piept eventual cu fiara, o rupe de fugă înainte de întîlnirea hotărîtoare, spre primul stăpîn, probabil.
        Cum nu se mai vedea urmă de urs, familia Clopoţan se reîntoarse, cu multă grijă, în căsuţa ei, socotind că a fost un accident şi atît. Dar chiar în noaptea următoare îi vizită din nou; mai sfărîmă vreo trei meri, distruse şi coteţul improvizat al cîinelui absent, jucînd batjocoritor tontoroiul pe scîndurelele lui şi plecă, de astă dată pe două picioare, numai după ce încercă temeinic uşa să vadă dacă e bine încuiată.
        Dominte povesti cu groază şi desnădejde ceea ce i se întîmplă, colegilor săi de serviciu. Era contabil la depozitul central al cooperaţiei locale şi în jurul lui mişunau doi bătrîni conţopişti, un şef abulic şi miop, vreo trei damicele alburii, una chiar fără gene şi care îngropase doi bărbaţi, un tinerel potopit de acnee, un paznic chior. Colegii tăceau înfioraţi sau pur şi simplu indiferenţi. Numai dubla văduvă avu o idee — haotică, dar idee — ca moşmartinul să fie otrăvit cu şoricioaică.
        — Şi unde să-i pun şoricioaica? — întrebă prostit povestitorul.
        — Pe crăci. Pe crăcile pomilor.
        — Mai bine pe craci — zîmbi paznicul. Că pe craci se mai linge el, dar crăcile nu ştiu de ce le-ar consuma.
        Şeful îl sfătui să facă un memoriu, dar nu preciză şi către cine.
        — Dom’le — zise paznicul rezolut. Eu te duc la un naş al meu care a fost bulibaşă. Acum e cărămidar, s-a lăsat de zlătărie. Dar a umblat mult cu urşii, că-i făcea şi să joace. Luăm o sticlă de rachiu cu noi şi ne sfătuim cu el. Că e cunoscător.
        Tinerelul bubos, care îndeplinea funcţia de curier, dactilograf şi cantaragiu la bascula mică observă, nu fără temei, că una e ursul dresat şi alta acela sălbatic. Dar primi replica, nici ea ilegitimă, ca nici un urs nu s-a născut dresat, ci a ajuns astfel din starea sa naturală.
        Sosiră, deci, pe seară, la Pantelimon cărămidarul — la acea margine de oraş de unde începe satul subordonat. Naşul tocmai îşi bătea unul din copii, care ţipa ca apucat, — în timp ce ceilalţi se urcaseră pe garduri, de teamă că le vine rîndul. Nevasta naşului făcea ciorbă într-un cazan, sub un şopron.

        Se povesti. Se scoase clondirul cu rachiu. Se medită îndelung. Naşul era un bărbat negru, pletos, altminteri destul de îngrijit îmbrăcat. Avea o privire cruntă şi vorbea repede, mîncînd cuvintele, astfel că din cînd în cînd finul se simţea obligat să reia cîte o vorbă, ca şi cum i-ar fi tradus oaspetelui principal.
        — Lui îi foame — conchise Pantelimon, la capătul unui şir de întrebări la care-şi răspundea singur.
        — Şi ce să-i dau? — se interesă Dominte. Cam ce mănîncă el?
        — Ce mănîncă el, n-o să-i dai dumneata — zise scurt naşul. Dă-i vacă, dă-i zmeură, dă-i oaie, dă-i fagure, dă-i şi dă-i... Dar noi să încercăm cu altceva...
        Dominte şi Paznicul ascultau foarte atenţi.
        Aici însă fostul bulibaşă, se opri, îşi netezi pletele, ridică iar ceşcuţa cu rachiu şi-l întrebă brusc pe fin:
        — Mă, Ciuşcă, finule, dar eu ce am din daravera asta?
        Finul se uită la Dominte.
        — Dumnealui e om de onoare — zise. O să te omenească în vreun fel.
        — Da — întări Dominte. Fac cinste.
        Reeşi, într-un chip cam confuz, că „cinstea" ar trebui făcută nu în lichide, ci în bancnote. Asupra numărului lor şi valorii se discută de asemeni cam amalgamat, dar se ajunse la un acord de principiu, că adică „să vedem atunci", atunci fiind un termen indefinit însă posibil. Conversau cu anume reţineri şi cu multiple asigurări, cu rapeluri la onoare, la cuvîntul dat. Ţiganca trăgea cu urechea de sub şopron, mestecînd agale fiertura bolborosindă; zise şi ea ceva, care stîrni oarecare voioşie, că adică „Să-l întrebaţi şi pe urs dacă e de părere..."
        — Aduci făină, de unde ştii — îi spuse Pantelimon lui Dominte. Făină şi untdelemn. Face nevastă-mea o pîine mare, roată. De vreo trei kile. Uite-aşa!
        Şi deschise larg braţele.
        — Şi?
        — Şi vin eu cu ea la dumneata. Noaptea. Să stau eu de vorbă cu ursul.
        Nu era prea clar rostul pîinii în proiectata convorbire, dar învoiala se făcea experimental, cărămidarul informase de la bun început că întreprinde „o încercare".
        Într-adevăr, în seara următoare se ivi cu pîinea într-o traistă şi se instală în fereastră, spre neplăcerea vădită a Filipei care îi tot sufla în ureche bărbatului ei că „ăsta ne omoară mai degrabă decît celălalt..."
        Stătură toţi trei în aşteptare, pălăvrăgind, moţăind pînă pe la vreo unu. Era o lună straşnică, aurind livada şi o linişte de apă adîncă.
        Pantelimon auzi cel dintîi pasul ursului. Urechea lui era mai fină; poate că şi cunoştea mai îndeaproape umbletul fîrtatului în afară de traista în care adusese pîinea, mai avea la el şi un ciomag foarte lung, un fel de prăjină cu o măciulie de fier la un capăt.
        — Acum să staţi liniştiţi — spuse, în şoaptă. Şi deschise uşa.
        Ursul, care apucase iar o creangă de măr, rămase oarecum surprins. Ţiganul spuse un şir de vorbe, care sunau ca o chemare; şi mai făcu un pas dincolo de prag. Ursul înaintă şi el un pas, dar numai atît. Se auzi iar acea chemare tînguioasă, apoi poruncitoare. Şi iar făcură amîndoi cîte un pas. Cînd Pantelimon socoti că a cheltuit destulă incantaţie, zvîrli, pe neaşteptate, pîinea spre urs. Acesta se feri uşor, o privi căzînd, se apropie, o mirosi, o luă în labele de dinainte şi începu să rupă tacticos din ea, fără să-l slăbească din ochi pe omul care ţinea prăjina ca pe un catarg de drapel.
        Cînd termină de mîncat, îşi şterse botul cu un gest omenesc. Bulibaşa mai rosti o singură propoziţie în limba lui misterioasă şi lăsă prăjina la pămînt. Ursul urlă şi el ceva cu botul spre lună şi o porni rapid pe unde venise.
        — Asta a fost! — spuse vesel Pantelimon. E gata. Să-i dai franzelă de fiecare dată şi ai scăpat.

        Destupară o sticlă de whisky, care nu prea plăcu musafirului şi acela le lămuri, pe îndelete, procedura viitoare. Ursul va veni mereu după pîine. În fiecare noapte. Ei să-i dea mereu mai tîrziu porţia, pentru ca să poată dormi liniştiţi. Sau mai devreme — în aşa fel încît să-l obişnuiască a veni după ea în amurg.
        Cum Filipa continua să fie speriată, iar Dominte nu realiza deloc cum să-l obişnuiască pe urs să poftească la o anumită oră, Pantelimon — care primi pe loc două sutare — se obliga să mai vină el însuşi de vreo trei-patru ori, să şe arate.
        Într-adevăr, în a patra seară, ursul sosi pe la asfinţiit. Pantelimon nu mai aruncă pîinea — o pîine obişnuita, de brutărie. Se duse cu ea spre fiară — ţinînd sub braţul stîng prăjina cam cum ţin cavaleriştii lancea în cumpănire, înainte de a se ordona atacul — şi i-o dădu personal în gură, întinzînd braţu-i lung şi păros.
        — Vino şi dumneata — îi strigă lui Dominte.
        — Nu! — ţipă Filipa.
        — Vino-ncoace — porunci, metalic, fostul bulibaşa — să te cunoşti cu el. Că e bătrîn şi blînd. Şi altă pretenţie n-are.
        Dominte nu era fricos. Se apropie cu băgare de seamă. Ursul mînca liniştit. „Nu te teme deloc — mîrîi, printre dinţi, fostul ursar — că dacă era să sară, o făcea el pînă acum. Şi pe urmă ştie că-l pot pocni cu fieru-n cap.
        De unde putea şti ursul acest lucru? Evident că informaţia îi putea parveni doar pe căi enigmatiice. Şi nici nu era sigur că omul ar mai fi avut vreme să mînuiască prăjina, dacă animalul şi-ar fi manifestat dorinţa unei înfruntări directe.
        Pantelimon îşi luă rămas bun. Lasă prăjina acolo. Ursul venea fix la ora cinci, bătea la uşă, ori o sgîlţîia încetinel sau mişca binişor clanţa, Dominte crăpa uşa şi-i întindea pîinea. Acela o înfuleca tacticos şi pleca, de la o vreme facînd şi un fel de temenea cu dosul, ceea ce o amuza de-a binelea pe tînăra stapînă a casei.

        L-au botezat, nu se ştie cum şi de ce, Ţuţu. Cu timpul s-au apropiat amîndoi de el. S-au împrietenit. Nu făcea nici o stricăciune; avea poteca lui, pe care călca bătrîneşte. La un moment dat Filipa l-a fotografiat pe Dominte lîngă urs, poză care a făcut înconjurul oraşului. Spre toamnă, au înceut să aibă vizitatori; stăteau la o distanţă respectuoasă şi aplaudau cina pîinească a lui Ţuţu. Totuşi, încet-încet, vreo cîţiva tineri neînfricaţi cerură lui Dominte permisiunea de a-l asista şi acesta se învoi. Se fotografiară şi ei cu ursul, care poza cu cea mai vădită bunăvoinţă.
        — Trebuie să punem chestiunea pe o bază economică — îi spuse Dominte, la un moment dat, nevestei. Am avut şi avem destule cheltuieli cu prietenul ăsta al nostru.
        Astfel că oricine dorea să se fotografieze cu Ţuţu, plătea o taxă de zece lei şi, bineînţeles, poza de 9 pe 12 centimetri, făcută de Filipa, cu din ce în ce mai multă artă. Rezultă un venit nu lipsit de însemnătate, deoarece soseau doritori şi din alte localităţi.
        Cînd începu a se răci vremea şi dădu prima ploaie mocănească, ursul nu mai veni la întîlnirea de la ora cinci. Nici în zilele următoare.
        — Îşi caută loc de iernat — îl vesti Pantelimon, consultantul ursesc al lui Dominte. Şi dacă n-o muri, vine iar la primăvară.
        Soţii se mutară, bineînţeles, în casa din oraş, unde iernau şi ei. Cum o bună parte a populaţiei avea fotografii, ca fiscul să nu-i amendeze pentru trafic ilicit ori profesie clandestină, sau mai ştiu eu ce, Filipa făcu cerere să intre ca membru la cooperativa „Fotografia populară".
        Aşteptau, ca niciodată, primăvara. Se legaseră, fără să-şi dea seama, şi sufleteşte, de blajina făptură a pădurii, consumatoare inocentă de pîine proaspătă.
        Dar ursul nu se mai întoarse.
        Dominte n-avea de unde să ştie că, pe versantul celălalt al muntelui, pe unde Ţuţu îşi avea pesemne sălaşul, se organizase o vînătoare turistică pentru străini, pe valută, şi că un crupier vestgerman îl împuşcase, obţinînd apoi, cu capul namilei, marele trofeu ce nu ştiu cîte sute de puncte la expoziţia mondială cinegetică de la Karlsruhe.
        Fusese şi ultima fotografie...

(Perpetuum comic ’86, pag. 27)

Vezi toată postarea

Voi deveni inventator

        Era un om mic, lipsit de importanţă, cu toate că efectuase demult stagiul militar (numai cu calificativ de foarte bine la toate tragerile, dar ce contează?)
        Lucrul asta îl durea peste posibilităţile sale, fleac fiind o nevralgie.
        Ideea de a purta pantofi cu toc înalt a fost abandonată, pentru că rupea tocurile foarte des (se vede unde lipseşte „mîna" de femeie). Văzînd un biet cetăţean în cîrje, cu un picior în ghips, i-a venit ideea să poarte papainoage.
        Ei, parcă începeau să apară rezultatele! Lumea se uita la el, e drept plătind în diverse devize: unul a căzut într-o groapă, altuia i-a venit mintea la cap, dînd cu el de un perete, o doamnă (ah! curiozitatea feminină) a lovit sacoşa cu ouă de un stîlp, un cîine vagabond se retrăgea schelălăind, un ateu convins s-a închinat, un copil de şase luni (precocitatea trebuie uneori forţată) a luat-o la fugă, o cioară — boala lor să se aşeze pe ceva înalt - i s-a aşezat pe cap, întinzînd lateral un picior, la circa 57°, probabil număr de echilibristică.
        Mulţumit de reuşită (trebuie să recunoaştem că era), a fost cuprins pe dată de gînduri negre. Cît timp va dura succesul? Cît timp va trece pînă cei care ţin pasul cu moda vor apare în papainoage? Cît timp va trece pînă cînd cooperative meşteşugăreşti, dacă nu întreprinderi serioase, vor confecţiona papainoage ca producţie principală, dacă nu în totalitate?
        Ajuns în staţia de autobuz, începură să apară problemele. În trei autobuze a încercat să se urce. Nu încăpea şi pace. Incidentul cu cioara (mai era şi neagră — negru îi aducea mereu ghinion), faptul că va deveni banalitate cu timpul, imposibilitatea de a călători cu autobuzul (era un navetist pasionat) îl făcură să renunţe. A tras concluzia că nu a rezolvat acuta problemă.
        A doua zi, în oraş, probleme foarte serioase. Cîţiva circulau de colo pînă colo în... da, în papainoage de diverse mărimi (aşa este ia început, pînă cînd se introduce standardizarea). Alţii alergau cu stacheţii la subţioară, în diverse direcţii (ateliere de tîmplărie, meşteri particulari). Mulţi formau cozi la ateliere: „Rame şi oglinzi", „Moda zilei", „Elegant", „Lux". Pentru ce stăteau? Trebuia să primească papainoage! Prin ganguri a început să apară, timid, specula. Televiziunea, la „Publicitate", a făcut reclamă serioasă acestui lucru, iar la sfatul medicului s-a lăsat să se înţeleagă că mersul pe papainoage vindecă definitiv reumatismul şi dezvoltă simţul umorului.
        Îi mai las cîtva timp să se chinuiască, apoi inventez mersul pe jos.

(Perpetuum comic ’85, pag. 161)

Vezi toată postarea

Lupul şi nasturele

         Spre sfîrşitul lui septembrie s-au pornit nişte ploi mocăneşti, de mă scoteau din minţi. Mă gîndeam că dacă au apucat-o aşa, în octombrie — lapoviţă, în noiembrie — zăpadă, ţi se lungesc urechile pînă la primăvară!... Plouă o zi, plouă două, plouă o săptămînă, oile sus pe dealuri, mă gîndeam să le cobor la fermă, să stea mai la adăpost. Încalec pe cal şi mă pornesc de la stînă la stînă, să mă sfătuiesc cu ciobanii. Unii, că să mai stăm, că nu se poate să nu se schimbe vremea, alţii, dimpotrivă, că să ne tragem la iernat; pe cine să asculţi?... Cînd am ajuns la Mănăstirea Măgarului, eram ud pînă la piele. Mi-au ieşit ciobanii în întîmpinare, mi-au luat calul, l-au tras la adăpost, l-au buşumat cu un şomoiog de paie şi i-au atîrnat o traistă cu grăunţe pe după urechi. „Dacă rămîn noaptea asta la voi, aveţi unde să mă găzduiţi?" i-am întrebat, mai în glumă, mai în serios. Erau vreo douăzeci de kilometri pînă la fermă şi nu-mi prea cădea bine să bat drumul la întoarcere pe o asemenea vreme. Se uită lung la mine şi zic: „Cum nu, dom’ doctor? Se poate una ca asta?!"... Mă trag lîngă foc, aprind o ţigară, că mai fuman încă — îmi pun un cojoc în spinare, blana îmi prinde bine. Începuse să se însereze. Şiroia ploaia peste lume şi peste acoperişuri, de îţi venea să crezi că se întorsese vremea lui tata Noe. Mă uit la ei, simt că-i stingheresc. Nu-mi prea găseam locul. Vine unul cu o cană de lapte prins. „Fugi cu ea de-aici, Miroane", se sperie baciul. „Da’ ce-ţi închipui tu, că de lapte are nevoie acu’ dom’ doctor?!"


        Miron ăsta era un bărbat voinic cît uşa, cu o faţă deschisă şi cu un zîmbet cum n-am mai întîlnit la un alt om în toată viaţa mea! Tovarăşii lui povesteau că ar fi fost în stare să doboare ursul cu o singură mînă: stînga. „Cu dreapta fumează, dom’ doctor, şi nu vrea să piardă ţigarea!"... Coborîse într-o zi la fermă cu nişte treburi. Cînd a intrat la mine în birou, l-am întrebat: „Mă, Miroane, tu n-ăi fi vreun strănepot al lui Sfarmă-Piatră?!"Păi, oi fi, Dom’ doctor, că neamu’ nostru e neam mare! Dracu mai ştie!" Pe-acasă trecea rar. Poate o dată la două, trei săptămîni. Asta, vara. Iarna, în fiecare seară. Fusesem la o cumetrie la el. Bun gospodar! Casă pricopsită, orătănii, un petic de vie, vacă, vreo douăzeci de oi, ce să-ţi spun, îţi era mai mare dragul să-i intri pe poartă!... Cînd păşunam pe dealurile mai din apropierea satului, îi aducea nevasta de mîncare. În rest, se gospodăreau singuri. Îmi plăcea s-o urmăresc de la fermă, că drumul începea să urce ceva mai sus de saivane, cu basmaua legată ştrengăreşte, la ceafă, cu mîinile cărînd povara şi cu desaga pe umeri, grăbindu-se spre poala pădurii unde păştea turma celor de la Mănăstirea Măgarului. Frumoasă muiere! Mă gîndeam uneori la ei. Potrivită pereche! Ce nu pricepeam eu — ce nu pricepeam, zic, era de ce femeia nu făcea niciodată drumul pînă la capăt. Urca şi cobora, urca şi cobora şi tot aşa mereu, pînă ajungea pe un fel de platou aflat pe coama unui deal. Acolo lăsa greutatea jos, desfăcea desagii pe care-i purtase pe umeri — îi aducea totdeauna o sticlă cu rachiu şi o damigenuţă plină ochi cu vin din via lor — se întorcea cu faţa spre răsărit, apoi spre apus, de parcă ar fi vrut să verifice direcţia vîntului; cu bărbatul nici o vorbă, nici un semn. După tot ritualul ăsta, începea drumul de înapoiere: vale, deal, vale, deal, pînă ajungea pe drumul drept care trecea pe dinaintea fermei, nu intra în vorbă cu nimeni şi se pierdea prin grădinile care o scoteau ceva mai pe ocolite drept în faţa casei ei. Să întreb pe careva despre povestea asta, nu se cuvenea. Se bagă doctorul în treburile altora? El să-şi vadă de ale lui!... Acum, cînd stam dinaintea focului, cu cojocul pe umeri şi ascultam cum plouă afară, îmi venise în minte toată istoria asta cu nevasta lui Miron. Baciul îmi întinsese o ceaşcă de pămînt destul de mărişoară, plină ochi cu rachiu de pară ca să mi se pornească sîngele ca lumea după udătura şi frigul pe care le îndurasem.

        Am închinat în sănătatea lor şi am sorbit o înghiţitură dublă. Am simţit că-mi ia beregata foc. Mi-au venit şi două lacrimi în ochi, dar m-am prefăcut că fumul a fost de vină şi ciobanii s-au prefăcut şi ei la rîndul lor că-mi dau crezare. Miron a tăiat vreo cîteva felii de brînză — „să luaţi ceva în gură, dom’ doctor" — a tăiat şi ceva caş. Mitu Lixăndroiu a zdrobit în pumni vreo cinci cepe de-alea de apă, le-a presărat cu sare grunjoasă la mijloc, ca să le înmoaie foaia şi să le taie iuţeala şi baciul mi-a mai umplut o dată ceaşca. Aveau pe lîngă stînă o adevărată gospodărie. După ce am isprăvit brînza — odată cu ea s-a isprăvit şi rachiul de pară — au tăiat bucăţi de slănină afumată, le-au înfipt în ţepuşe dinainte meşterite şi le-au ridicat deasupra jarului, la răscopt. Baciul nea Ştefan Profeta, a făcut semn unuia care s-a grăbit să aducă o ploscă plină cu un vin rozaliu „vin din ăl an, domne doctor" şi ne-am aşternut pe povestit. M-am uitat la ceas; nouă fără douăzeci. Era încă devreme. M-au întrebat dacă vreau să mă culc. „Poate sînteţi ostenit de drum şi de vreme..." Le-am spus că nu-mi era somn. Miron cu încă unul s-a dus să dea o raită la saivane şi să controleze posturile la cîini. Au luat cu ei două felinare de vînt, măciuci cu capetele noduroase sprijinite pe umăr şi s-au pierdut în noapte. Am închinat o cană cu vin în sănătatea lor. Cred că numai Dumnezeu în rai îşi poate permite să guste cînd şi cînd o asemenea licoare! Aveai impresia că zdrobeşti bob de tămîioasă în gură! Baciul Ştefan mi-a făcut semn cu capul în direcţia celor doi înghiţiţi de întuneric. Şi ca să nu-i încurc, a ţinut să precizeze: De la Miron. I-a lăsat nevasta o damigenuţă înainte de a se porni ploaia. De-atunci n-a mai venit. „Drum greu, noroi, o murează pe biata femeie, a căinat-o el. Bate Huşiu’ în vin, dom’ doctor", a zis Mitu Lixăndroiu. „Şi-aici nu e vorba numai de soi, mai e şi de priceperea omului! Asta a moştenit făcutu’ vinului de la tac-su, şi tac-su de la tac-su, şi-ăsta se vede că tot de la tac-su l-a moştenit, că altfel n-avea de unde. "Da’ nu-ţi dezvăluie taina", se amestecă în vorbă unul ceva mai mărunţel din cealaltă margine a focului, „nici să-l pici cu ceară! Auziţi dumneavoastră, nici lu’ socru-su nu vrea să-i vîndă secretu’, ce să mai vorbim de noi, care mîncăm aceeaşi pîine de atîţia ani?! Adică-ţi spune el ceva-ceva, da’ te lasă cu ochii în soare, tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă!... Se laudă că tac-su i-ar fi lăsat taina sub prestare de jurămînt, iar dacă-l calcă, se duce dracului vinul; face floare şi se borşeşte!..." Necăjit, mărunţelul îşi scoase o ţigare, aprinse un băţ de chibrit — că se aprindeau toate în vremea în care se petreceau cele ce-ţi povestesc acum, nu-ţi săreau nici în ochi, nici pe cămaşă, să ţi-o găureşti cu catran — şi-i dădu foc, prilej pentru baciul Ştefan Profeta să-l ia cam peste picior: „Nu te văd eu pe tine procopsit, mă Pirone" că aşa-l chema pe mărunţel, Tudor Pirone . Ciobanul îşi înălţă ochii spre el. „De ce, nea Ştefane"? întrebă nedumerit. „Cum de ce, mă? Păi dacă scaperi tu băţ de chibrit ca să-ţi aprinzi ţigara, cînd ai la picioare un maldăr de jăratic, semn de chibzuinţă crezi tu că e ăsta?" ...(Mai pe iarnă am aflat întîmplător că baciul era aşa de pornit şi pentru faptul că el fusese silit să se lase de fumat în urma unui pariu pe care nu vrusese să-l piardă, pariu care rămăsese încă în picioare.) În ce mă privea, nu ştiam de unde s-o iau ca să pot afla de ce drumul nevestei lui Miron se isprăvea întotdeauna pe platoul acela de deal despre care ţi-am pomenit. Pe deasupra capului îmi pluteşte unda unui pui de somn şi ca să nu mi se coboare pînă pe pleoape, trag cu disperare din ţigară. Faţă în faţă cu mine, doctorul e mut. Priveşte cu un fel de nostalgie paharele pline, în care luna luceşte ca un ban de aramă atins de cocleală. „Îmi pare rău că n-am avut destulă vreme la îndemînă să trec şi prin B.", se trezeşte el vorbind. Eu sorb din pahar şi mă prefac, atît cît mă pricep, că nu mă interesează ce spune. Soarbe şi doctorul dintr-al său şi, fără să mă ia în seamă, continuă, parcă pentru sine: „Măcar pe Tudor Pirone să-l fi întîlnit. El e mai rău de gură, cum spunea baciul Ştefan Profeta, şi nu l-ar fi răbdat inima să nu-mi povestească dacă s-a împăcat sau nu cu nevasta şi dacă femeia continuă să-i ducă şi-acum mîncarea tot numai pînă sub poala pădurii, unde ies ciobanii cu oile la păscut, ori se cară cu desagii pe umeri pînă la saivanele de la Mănăstirea Măgarului." „Asta înseamnă că ai dezlegat misterul în care era învăluit drumul nevestei lui Miron," l-am întrebat, fără să-mi pot ascunde curiozitatea care începuse să mă roadă... Păi, mi-au povestit ei cam pe la jumătatea nopţii, după ce s-au întors cei doi din rondul lor. „Mi se pare mie, ori s-a mai domolit ploaia?... s-a interesat Mitu Lixăndroiu, cînd i-a văzut scuturîndu-şi căciulile de apă. „Parcă..." a răspuns tovarăşul lui Miron şi s-a tras în preajma focului. „Dacă dă niţel soare, nu s-a lăsat păgubaş Lixăndroiu, să vedeţi iarba cum înverzeşte ca primăvara, domnu’ doctor!... Era cald în adăpostul ciobanilor, focul dogorea gospodăreşte, lemnele uscate dădeau o flacără auriu-albăstruie, băusem două căni bune cu vinul acela dumnezeesc, mîncasem bine şi o moleşeală plăcută începuse să-mi dea tîrcoale. Oamenii vorbeau domol de ce-au să facă după ploaie, mie mi se închideau ochii şi Ştefan Profeta mi-a zis: „Să vă pregătim un aşternut, domnu’ doctor. N-o să vă odihniţi dumneavoastră chiar ca acasă..." „Mai bine să ne mai toarne Miron cîte o gură de vin. Dacă se-ndreaptă vremea, mîine vine nevastă-sa cu mîncare şi-i mai scapă ea o ploscuţă...", îi recunoscusem vorba. Era Pirone: Tudor Pirone. Am deschis ochii. Somnul îmi dispăruse, parcă mi l-ar fi luat cineva cu mîna. „Ai avut noroc de femeie, mă Miroane. Nu pregetă, săraca. A mea nu vine decît din an în paşti... Da’, da’ vine pînă aici, nu numa’ pînă la Muchia Spinului!..." Iată că se ivise prilejul să aflu numele locului în care nevasta lui Miron se oprea de fiecare dată să cerceteze direcţia vîntului şi să-i lase bărbatului ei prînzul pentru acea zi. Am înţeles că omului nu-i plăcea să se vorbească despre el şi femeia lui, dar n-a protestat. Dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că le-ar fi dat apă la moară, iar muşcătura lor ar fi fost mult mai adîncă. Să mă amestec şi să-l întreb ce şi cum?... I-aş fi trezit mîhnirea şi, fără îndoială, hazul celorlalţi. Am zis să mai aştept. Presimţeam că era mai bine aşa. „Mai cu scaun la cap" cum ar zice unul mai înţelept decît mine... Am sorbit o gură de vin; lîngă mine, Mitu Lixăndroiu a făcut la fel, după care a vorbit cu multă seriozitate, adresîndu-se unuia singur şi totuşi tuturor: „Hai, mă Miroane, că şi tu eşti cusurgiu! Om sucit, mă; om sucit, asta eşti! Ţine omu’ supărare o zi, o săptămînă, hai o lună, da’ uite că la tine iarna asta se împlineşte anu’!"„Dacă era a mea în locul Lisavetei lui ori îmi făcea mîncarea nesărată, ori îi arunca doi pumni de sare, aşa încît să beau apă două zile şi două nopţi în şir, fără să mă satur!"... „A ta ar fi şi-n drept s-o facă, Tudore", i-o reteză baciul, ca să mi se adreseze de astă dată numai mie! „A greşit şi ea o dată în viaţă, dom’ doctor, o dată a greşit, da’ nebunu’ ăsta de Miron — că nu poate fi decît nebun! — nu şi nu, că dacă i-ar fi cusut nasturele de cu seară..." Am clătinat cu nedumerire din cap. El mi-a simţit încurcătura în care mă zbăteam şi dorind să-mi dea o mînă de ajutor: „Adică vreau să zic: dacă femeia i-ar fi cusut nasturele de cu seară, cînd a venit lupul..." Mi-a venit să-mi dau doi pumni m cap. Ce legătura dracului putea să existe între un lup şi un nasture?...

        Îmi era cunoscută strînsa legătură dintre brînză şi mămăligă, dintre friptura de pui şi mujdeiul de usturoi, dintre tren şi locomotivă, dintre măr şi purcelul de lapte, dintre vin şi sifon — măcar că în cazul de faţă nu este întotdeauna tocmai fericită, dar mă rog, s-o acceptăm — legătura dintre vişine şi spirtul rafinat... Dar să existe o cît de mică legătură între ditamai lupul şi un pîrlit de nasture... Ei nu, că asta întrece orice închipuire! Miron ăsta, domnu’ doctor," i-a luat vorba din gură baciului Tudor Pirone şi mi-a fost pe plac — Pirone avea vorba mai ţepoasă, mai plină de venin — „are şi el, cum aveam şi noi ăştialalţi, vreo douăzeci de oiţe, acolo pe bătătură. Ne îngrijim din vreme pentru iarnă de fîn, de coceni, de ceva grăunţe — că fără ele nu se poate — şi pînă dă colţul ierbii le băgăm la adăpost. Ei, domnu’ doctor, luă el o notă ceva mai de sus, aici e aici; de-aici începe tot necazul lui Miron cu femeia; de la adăpostul ăsta... Că să ştiţi de la mine, e un ce cu el!..." „Adică cum?" aş fi vrut să-l întreb, dar m-am răzgîndit, să nu rup cumva firul povestirii. „Pe la noi nu se fac grajduri de iernat pentru oi. Aşa am apucat. Nişte sîlpi de salcîm bătuţi în pămînt, nişte grinzi sprijinite pe capetele lor, grinzile înţepenite în scoabe ţigăneşti, căpriori, va să zică acoperişul din stuf, pereţii tot din stuf, că se găseşte berechet în baltă... Sub acoperiş, ieslea pentru fîn şi drobul de sare, că fără el nu se poate — avea vorba asta, pe care-i plăcea s-o repete cît mai des — şi cam atît. Restul, cît să se mişte animalele, o bătătură îngrădită cu gard, tot de stuf, cît e el de înalt, ca să nu sufle crivăţul cînd se porneşte. Că o să vedeţi dumneavoastră, bate al dracului cînd o ia din loc! Ce-avem noi, are şi Miron, ce-are el, avem şi noi... Astă iarnă, cumva după Bobotează, venim noi de la fermă, ne-abatem pe la MAT, şi-n poartă la mine ne dăm bună-seara şi ne despărţim. Zăpada, cu vreo două laturi de palmă peste o jumătate de metru. Ei, e zăpada mare, e şi anul bogat; aşa că nu e cu supărare... Cu vreo două zile în urmă se înseninase. Cerul, ca sticla. Strălucea soarele pe zăpadă de ţi se tăiau ochii de-atîta alb! Vreme frumoasă. Vreme de sănii!... Numai noaptea şi dimineaţa muşca gerul, de ţi se lipeau palmele de clanţa uşii!... În asemenea nopţi dihăniile coboară pînă în sat. Le mînă foamea din urmă. Le simt mirosul cîinii şi se pun pe urlat. N-ai încotro: pui mîna pe topor şi ieşi să-ţi aperi avutul. Dintr-o margine de sat unul strigă: Lupuu, băăă!. Dintr-alta: Vulpea, băăă! Cine cu ce se trezeşte pe bătătură!... Cum vă zic, în poartă la mine mă despart de Miron". Aici face o pauză, ca să-şi aprindă ţigara. De la jar şi-a aprins-o, ca să nu-i mai dea baciul Ştefan peste nas. Mă uit pe sub sprîncene spre bărbatul cu numele pomenit. Ascultă întîmplarea cu luare-aminte, de parcă n-ar cunoaşte-o ori n-ar fi fost vorba despre el.

        Tudor Pirone trage cu sete din ţigară — Ştefan Profeta umblă cu nasul după fumul slobozit în încăpere, semn că-i mai mare poftă, dar pariu-i pariu! — după care reia povestea exact din locul în care o întrerupsese: „Intră el în casă, la căldură, o întreabă pe nevastă-sa dacă a dat la animale ori să se ducă el, dacă a legat ca lumea poarta de la oborul oilor, femeia îi răspunde că da, şi Miron zice că ar bea o cană de vin fiert, că l-a răzbit gerul pînă la oase! Femeia nu pregetă, umple cana, aşa-i place bărbatului — întăreşte focul şi după un timp vinul începe să cînte şi să scape un abur uşor, de să te apuce ameţeala! Bea Miron o ceaşcă plină, bea şi nevastă-sa o jumătate. Mai bea el una, şi încă una, mănîncă, dă o roată prin curte, că aşa are obiceiul să facă în fiecare seară — cerul ca sticla, gerul ca un cîine turbat — totul în regulă, hai să ne pregătim de culcare. — Mă, Lisaveto, zice omul înainte de a se băga în aşternut. Mie mi s-a rupt nasturele de la betelia ismenelor. Ia un ac şi întăreşte-l ca lumea, ca să nu te mai scol mîine dimineaţă cînd plec. Ce-o fi fost cu nevastă-sa, că nu e firea ei, să lase dracului nasturele pentru dimineaţă, că nu s-o face gaură-n cer dacă n-o să i-l coasă chiar în clipa aia şi-o să-l lase pentru a doua zi! Miron s-a posomorît el, dar n-a mai scos o vorbă. Şi-a turnat în ceaşcă un rest de vin, l-a băut fără plăcere şi s-a culcat. Muierea a rămas să mai lucreze, că ăsta le e năravu’ în nopţile lungi de iarnă. Cînd s-au uitat la ceas, apropia de zece. Nu e tîrziu. A încercat să lege o vorbă cu bărbatu-su, dar Miron, morocănos din pricina nasturelui, s-a prefăcut că doarme şi nu i-a răspuns. Cînd s-a uitat a doua oară, ceasul tot în preajma lui zece. Ei i s-a părut că se apropie de unsprezece. Se vede că la plecare, dimineaţa — că numai el îl întorcea şi-l potrivea cînd era cazul — omul uitase, şi ceasul stătuse. O răzbise somnul după cîte a povestit mai tîrziu, aşa încît, după mintea ei, trebuie că era trecut bine de miezul nopţii. Se mira că n-auzise cocoşii cîntînd. Se vede că din pricina gerului prea mare încurcaseră şi ei mersul timpului. Nu poţi să mergi nici pe mîna lor totdeauna!... Şi-acu’, atenţie la mine: întii s-au pornit pe lătrat cîinii lui Mie Zglobiu, da’ nu aşa ca de lup. Ai fi zis că latră mai mult ca să se încălzească. Ilie, la vreo două curţi de el. Au tăcut ăştia, au luat-o ai lu’ Antone. Lisaveta tocmai se lăsa în cămaşă de noapte. Cînd au început să urle şi-ai lor, mai întîi Floriu, după el Ursu şi-n cele din urmă Gogu — botezat aşa după numele unui agent fiscal cam prost la gură — femeia a înţeles că lupul venise dinspre baltă, pe după grădini, şi-a dat năvală în saivanul lor, dacă nu cumva — Doamne păzeşte! — o fi împins poarta în lături, ca să dea buzna peste oi. Să ştiţi, domnu’ doctor, că muierile noastre nu se tem de lup. Aşa numai în cămaşă cum era, Lisaveta a trecut în fugă prin tindă şi a ieşit pe prispă. Ger de crăpau pietrele. Cerul curat, fără lună. Stelele, cît pumnul. Cîinii se zbăteau pe lîngă saivan, oile se îmbulzeau în pereţii adăpostului. A lăsat uşile vraişte şi s-a apropiat de pat, zgîlţîindu-l pe Miron. — Scoală bărbate, că a intrat lupu’ la oi! Aveau un felinar de vînt în tindă, care ardea toată noaptea pentru te miri ce nevoi. Aşa ţin şi eu; aşa ţinem toţi. N-a trebuit să-l strige de două ori. Miron a sărit din aşternut, cum sari la militărie cînd se sună alarma. Nasturele lipsă de la betelia izmenelor i-a făcut figura. Abia, abia, să rămînă omul gol puşcă, ca la botez. În disperare, s-a agăţat cu mîna dreaptă de betelie, aducîndu-şi îmbrăcămintea într-o poziţie cît de cît apropiată cu normalul. S-a repezit în tindă, a pus stînga pe felinar şi în goana mare pînă la adăpostul oilor. Aici, poarta crăpată. A scăpat o înjurătură printre dinţi — doar o întrebase pe nevastă-sa dacă a legat-o strîns şi sus şi jos — şi s-a strecurat prin deschizătură. De cum a intrat, a văzut ochii lupului sclipind printre oi. Tot omul ştie că fiara se pierde cînd vii spre ea cu lumină. Cu dreapta ţinîndu-se de brăcinarul ismenelor, cu stînga purtînd felinarul de vînt deasupra capului, Miron înainta printre oi. Simţind furia omului, lupul se trăgea îndărăt, căutîndu-şi o gaură în peretele de stuf prin care să poată scăpa cu obrazul curat. Peretele, împletit de mîna lui Miron. Nici o vrabie n-ar fi putut ieşi prin el. Miron, un pas înainte, lupul unul îndărăt. Ce gîndea Miron: — Să fi avut eu nasturele cusut, aveam o mînă liberă; în mîna liberă, ciomagu’ ori toporu’... Îţi tăiam eu pofta de carne proaspătă, dom’le lup!... De partea lui, lupul, necunoscînd încurcătura în care se afla Miron din cauza nasturelui, gîndea şi el aşa: — Pe unde ies? Dacă s-apropie mai mult de mine şi mă cotonăgeşte, cu te miri ce, aici îmi putrezesc oscioarele! Îmi rămîne lupoaica văduvă şi lupanii orfani şi pe drumuri!... Se vede că-i ajunsese la urechi isprava lui, Miron cu ursul, că umblă vorba... Ăsta a strîns urs de gît, domnu’ doctor, zău aşa!... Cînd spuse aceste cuvinte, aruncă şi-o privire furişă în direcţia celui despre care povestea. Numai că pe faţa acestuia nu se clintise nici o cută. Ba parcă se înseninase chiar, apropiindu-se de zîmbet. Mai face Miron un pas înainte. Mai face lupul unul îndărăt. Ce mai gîndeşte fiara: — Singura scăpare, poarta.

        Dar pe unde s-o iau? Simţind prezenţa stăpînului, oile parcă se mai potoliseră. Afară ştia că-l aşteaptă cîinii. Dar să iasă el o dată afara, şi-acolo vede ce plan nou mai trebuie ticluit. Din ce pricină nu se cunoaşte, o parte din oi au luat-o spre răsărit, alta spre apus, lăsînd drept pe mijlocul adăpostului o cărare de te puteai plimba cu mîinile la spate pe ea. Bărbatul nu putea din pricina brăcinarului şi a felinarului, lupul nu-şi permitea să se plimbe. Pentru o clipă, om şi animal s-au privit ochi în ochi. Dacă Miron o mai fi avut parte de vreun gînd, asta numai el poate să ne-o spună. Lupul, însă, şi-a luat inima-n dinţi şi şi-a zis cu spaimă în glas: — Acum ori niciodată!... Şi şi-a făcut vînt cu toată forţa drept înainte. Văzîndu-l cu cîtă hotărîre se apropie, pe Miron l-a apucat deodată cea mai neagră frică. — „Ăsta se repede la beregata mea!"... şi ca să-i rămînă dreapta liberă pentru apărare, a dat drumul brăcinarului de la ismene, exact în clipa în care duşmanul său îi intrase cu capul între picioare, singura posibilitate pentru el de a ajunge la poarta saivanului. Miron a simţit o zmucitură puternică, din pricina căreia era gata-gata să se prăbuşească pe spate cu felinar cu tot. Lupul intrase cu capul drept în turul ismenelor omului, care îi alunecaseră neputincioase pînă aproape de genunchi. În disperare de cauză, fiara nu s-a oprit. A continuat să pornească cu capul acoperit în acel sac de o croială atît de curioasă, se pare ultima invenţie a omului în materie de vînat lupi!... Cum s-a deschis poarta, nici omul, nici fiara nu ştiu. Lupul îl bănuia pe Miron, pe care-l purta în spinare, în vreme ce acesta, fără să lase felinarul de vînt din mîna stîngă, se străduia s-apuce cu dreapta brăcinarul, ca să nu-şi piardă îmbrăcămintea pe drum, în această goană drăcească şi să se facă de rîsul vecinilor, care auzind hărmălaia făcută de Lisaveta, începuseră s-apară pe la porţi.  „Lumeee, lume! Sări, lume, că mi l-a luat lupu’ pe Miron în spinare şi nu ştiu unde l-o duceee!" Ea, pe prispă strigînd, Miron prin curte, călare pe lup, cu cîinii tîrîş după ei şi oile behăind în obor! — Dacă scap cu viaţă, gîndea Miron, o omor! Fir-ar mama lui a dracului de nasture!... L-a aruncat într-un morman de zăpadă. Ismenele îi ajunseseră aproape de glezne. S-a scuturat, şi le-a tras în sus, a înţepenit mîna dreaptă pe brăcinar şi a suflat în flacăra felinarului tocmai cînd intram eu pe poartă ca să-l întreb: „— Ce e, mă, Miroane? Ce tot strigă femeia asta a ta?!..." A mormăit ceva, n-am înţeles bine ce, a intrat în casă, şi-a luat hainele pe el, şi-a pus căciula în cap, a dat o roată pe la oi să vadă dacă n-a rămas vreuna pe dinafară, a strigat cîinii, a legat poarta adăpostului în trei locuri, sus, jos şi la mijloc, a mai intrat o dată în casă — se vede că-şi uitase ţigările şi pînă la ziuă mai era — s-a uitat plin de curiozitate la ceas, l-a întors, fără să-l potrivească şi, înainte de a coborî scara prispei, i-a aruncat femeii peste umăr, fără prea mult necaz: — Eu o să mă mut la fermă pînă mi-o trece. Dacă mi-o trece!... Vezi cum te descurci cu gospodăria şi fă bine de nu-mi prea ieşi în cale, mai cu seamă cînd sunt la mînie! Iar din poartă: — Fir-ar al dracului de nasture cu naţia lui, că parcă-ţi cădea mîna dacă mi l-ai fi cusut de-aseară!...

(Perpetuum comic ’85, pag. 12)

Vezi toată postarea