Umbrela

        Nici nu ştiu cum îl cheamă. E actor, în orice caz. E unul dintre acei oameni care trece neobservat, chiar şi atunci cînd e singur pe scenă. Orice rol ar avea, nu-l reţii, nu-l memorezi, nu-l iei în seamă. Şi în viaţa de toate zilele — la fel. Neobservat ca orice membru ordinar al asociaţiei de locatari. Nu e ales niciodată preşedinte, vice sau măcar membru în comisia de cenzori. El este şi atît. Îl vezi adesea în lift, îi răspunzi la un salut timid pe care ţi-l adresează, îi răspunzi fiindcă îl cunoşti, ştii că îţi e vecin de bloc, îţi este colocatar şi cu toate astea îl întrebi de fiecare dată la ce etaj merge. El nu se supără, îţi răspunde aproape supus, te salută la coborîrea din lift cu demivoce şi-şi vede de treaba lui. El este omul cel mic şi modest, cuminte şi introvertit, amator de sculptură artizanală, de Vivaldi şi de haiku. El este Mitică Neobservatul. Este dar nu se vede, vorbeşte dar nu se aude, respiră dar nu se simte.
        Era într-o toamnă tîrzie cînd muştele mor din proprie iniţiativă, urmînd a reînvia conform legilor (naturii) în vigoare. După un ancestral obicei tradiţional, ploua. N-a luat în seamă asta cînd a ieşit din apartament. Abia ajuns în stradă şi-a dat seama că-şi uitase umbrela sus în cameră. O superstiţie tipică meseriilor „nervoase" (actori, circari, etc., l-a oprit să se întoarcă din drum. Mai ales că azi avea la teatru o repetiţie decisivă cu Marele regizor de talie mondială. Oscila totuşi: a-şi lua sau a nu-şi lua umbrela, aceasta-i chestiunea, problema, întrebarea. Apare în uşă, venind probabil de la cumpărături, căci avea cîteva sacoşe obeze, unul dintre puţinii vecini cu care avusese o dată un dialog mai lung decît paşnicul „bună ziua". Vecinul îl întrebă ce i s-a întîmplat. Îi explică scurt.
        — Nici o problemă, vecine. Ia, te rog, umbrela mea şi cînd te întorci mi-o restitui, nici o problemă.
        O luă, bîigui nişte mulţumiri şi fugi feciorelnic prin ploaie. Îşi deschise umbrela după ce se udă bine, ocazie cu care îşi aminti că o are. Luă apoi troleibuzul.
        Repetiţia fusese extraordinară. Marele regizor de talie mondială îl felicitase personal de cîteva ori. Fusese ales în distribuţia marii capodopere. Şi nu cu un rolişor ca de obicei. Nu ştia pe ce lume e, cum îl cheamă, dacă e căsătorit şi dacă mai are de achitat ceva rate la casa de ajutor reciproc. Ieşi din teatru dansînd într-un fel al lui. Mental. Se vedea ovaţionat, înmormîntat în jerbe de flori pe scenă, sărutat în faţa publicului de însuşi Marele regizor de talie mondială. Următorul rol va fi ceva uriaş, titular, Hamlet, Othello, Idiotul (în dramatizare). Se urcă în troleibuz în pas de vals. Mental. Se aplecă voios să ia de pe jos portofelul căzut al unei bătrîne şi, cu acest prilej, tocul de ochelari îi alunecă jos. Îl culese şi pe el, dădu bătrînei portofelul apoi întrebă:
        — A pierdut cineva un toc de ochelari?
        Nu primi nici un răspuns aşa că puse tocul la locul lui în buzunarul de la piept. Se rezemă în picioare de o bară de susţinere orizontală, de care mai stătea sprijinit un ins gras cu un nas subţire. Începu să privească absent pe fereastră. Era deja într-un turneu la Paris, primea cu condescendenţă aplauzele pretenţiosului public din oraşul de pe malurile Senei cînd îşi dădu seama că trebuia să coboare. Luă umbrela agăţată de bara troleibuzului şi se îndreptă spre uşa de coborîre.
        — Alo, ce faci domnu’, îmi iei umbrela, strigă după el grasul cu nas subţire, care stătuse alături de el în timpul triumfului din capitala ţării lui Voltaire.
        Îi explică şi el cum putu că, de fapt, umbrela, da, nu e a lui, dar că a împrumutat-o de la un vecin, cînd a plecat spre teatru unde repetiţia, Marele regizor de talie mondială, felicitările, jerbele, capitala ţării care se învecinează la sud cu Spania. Da, îşi cere scuze, poate nu era umbrela lui.
        — Lasă că vă ştim noi pe ăştia, îi aruncă insul gras cu nas subţire, înainte ca el să coboare năuc într-o staţie necunoscută, cu mult mai departe de locul unde trebuia să ajungă. Adică acasă.
        Ce să facă acum, tipul gras cu nas subţire l-a deposedat de o umbrelă care nu era a lui. Acum trebuie să o restituie. De unde?
        Blocurile noi stăteau aliniate pe trotuar în faţa lui cu firmele îmbietoare puse pe frontispiciile unităţi lor comerciale de la parter. Căută cu privirea: ILF, ABC, IPS, DGDAL-ICRAL, jocuri logice, geamuri şi oglinzi, faruri, vitrine, fotografii, genţi şi umbrele. Aici. Îşi alese una din sutele de sortimente prezentate de un amabil vînzător cu ecuson în piept. Avu norocul să găsească un exemplar identic cu cel al vecinului. Acum se liniştise, putea merge acasă, bună ziua, poftiţi umbrela, vă mulţumesc, mi-a purtat noroc, am avut o repetiţie splendidă. Marele regizor de talie mondială m-a felicitat, am plecat de la teatru dansînd (mental). La teatru!, asta era; după repetiţie a plecat dansînd (mental) şi a uitat umbrela acolo. La teatru.
        Fuga la teatru.
        În cabină era linişte. Din perete îi zîmbea ca de obicei un tablou reprezentînd un fost actor, parcă fostul patron, o frumuseţe trecută, ceva între Rudolf Valentino şi acidul dezoxiribonucleic. De pe peretele de vizavi îi zîmbea paşnică precum o zi de vară în timpul toamnei, umbrela. O luă cu duioşie o agăţă de braţ, alături de cea nouă şi ieşi.
Afară nu mai ploua. Mergea victorios pe stradă dansînd foxtrot. Mental. Cele două umbrele pendulau acum agăţate de braţul lui drept, cel cu care tăiase capetele a doi padişahi, împuşcase cinci gangsteri din banda lui Costello o mîngîiase pe Medeea lui Euripide, strînsese mîna a cîteva zeci de tovarăşi în piese de actualitate din dramaturgia originală.
        Imagini mentale începură din nou să-l năpădească. Parcă nu mai era în formă, parcă nu mai putea juca Othello, Hamlet, Idiotul (dramatizare) Rolul titular.
        Troleibuzul sosi. Tocmai se pregătea să se urce cînd, îl văzu pe insul gras cu nas subţire, coborînd pe la „urcare". Şi el pe el. Insul gras cu nas subţire se uită lung la braţul drept al actorului, cel cu gangsterii, Medeea, padişahii, pe care se balansau paşnice, ca o zi de primăvară, cele două umbrele:
        — Ţi-a mers bine azi!

(Perpetuum comic ’88, pag. 163)

Vezi toată postarea

Schema

        Eu şi cu Titi avem schema (dacă vreţi, puneţi cuvîntul între ghilimele) noastră de peste douăzeci de ani, cu ajutoul căreia scăpăm duminica de-acasă. Nu chiar în fiecare săptamînă, dar aproape. În principiu, sîntem şi noi de acord cu nevestele că duminica aparţine familiei, ziua în care au şi ele (plus copiii) dreptul la o distracţie, o ieşire la iarbă verde, un joc de societate, plus alte treburi gospodăreşti (faci o piaţă, faci o curăţenie etc), sigur că da, dar noi? Noi n-avem dreptul la o evaziune la o escapadă, la o aiureală, mă rog frumos?! Pînă acum o săptămînă treburile ne-au mers bine, adică înţelegerea era perfectă: odata venea el cu o schemă, altădată, eu. Acestea erau dintre cele mai diverse, spontane şi verosimile. Dau cîteva exemple: Titi apărea la uşa cu o telegramă pe adresa mea (dată de el, bineînţeles) din partea sucursalei noastre din Focşani care mă chema urgent pentru nu ştiu ce bucluc pe care numai eu îl puteam rezolva, exista pe telegrama chiar o notiţă expresă, cu creion roşu, ca din partea şefului: „Nelu, eventual şi Titi, să se prezinte imediat la faţa locului". Ce puteau să zică nevestele în faţa unui asemenea document irefutabil? Ne făceau valijoara şi ne urau drum bun. Iar noi ne duceam şi trînteam un chef monstru şi nişte partide de remi sau poker cu miză mică la „rezervaţia" unui coleg burlac de la Săftica, pînă luni dimineaţa, cînd ne întorceam acasă cu ochii roşii de oboseală: „Dragă, ce-a fost acolo, vai de noi, am tras o zi şi-o noapte ca nişte fiare, i-am scos din belea!" Altădată mă duceam eu la Titi şi-l sculam duminică dimineaţă la şase fără un sfert, anunţîndu-l că în noaptea respectivă a avut loc un incendiu la secţia noastră, se pare că au ars lucruri importante, materiale, chiar şi dosare cu acte, o luam la fugă în izmene, vai de mine, ce nenorocire, ce ghinion, veneam acasă luni seara tîrziu, poate chiar marţi dimineaţa, bineînţeles, fără a uita să ne mînjim niţel cu funingine pe mîini şi pe faţă. Altă schemă: un telefon trucat din partea şefului (Titi îl imită la perfecţie) prin care ne cerea un serviciu (să-i remorcăm maşina sau altă aiureală). Sau: eram invitat la el la masă, cu nevastă-mea duminică la prînz, plictiseală de moarte, nu ne pria nimic, mîncarea ne rămînea în gît, şpriţul avea gust de gaz, cum s-o ştergem? „Fetelor, lipsim cinci minute, ne ducem pînă la colţ să luăm nişte ţigări". „Păi trimitem un copil, de ce să vă deranjaţi?" „Nu, că vrem să luăm un pic de aer, digestia..." Şi veneam peste cinci-şase ore, sau şi mai şi, tocmai noaptea. Cum acopeream respectiva măgărie? Simplu: aveam eu pe cineva la Urgenţă care-i punea lui Titi (sau mie, depinde, dădeam cu banul) un picior în ghips. „Dragă, ce ghinion, ne-a călcat un Trabant, era să ne omoare". Sau, duminică pe la unşpe, apărea Titi în costum negru, cu cravată neagră, mănuşi negre: „Ce faci, dom-le, nu eşti gata?" „Gata pentru ce?" întreba nevastă-mea. „Păi nu ţi-a spus că azi mergem la înmormîntarea lui Vasilică Morcoveaţă, fostul nostru coleg de liceu?!" „A, ziceam eu, uitasem pur şi simplu". După care mă îmbrăcam şi eu în doliu, şi duşi eram, toată ziua şi noaptea următoare. La cheful care avea loc se făceau cele mai hazoase glume pe seama înfăţişării noastre mortuare. A doua zi dimineaţa, cînd ne întorceam să ne schimbăm, pentru a pleca la serviciu, le ziceam nevestelor: „Dom-le, ce jale a fost, ce sfîşiere, săracu băiat, a trebuit să stăm cu familia pînă acum, ca s-o consolăm, nu ne-au lăsat să plecăm..."

        Mulţi ne şi întrebau: „Mă, cum scăpaţi voi de la neveste duminică de duminică că pe mine (scuzaţi cacofonia) nu mă lasă nici pînă la ţigări, joc cu ea septic pînă-mi dă sîngele pe nas". „Ehe, ziceam noi, daţi dracului, avem scheme, avem imaginaţie".

        Acum o săptămînă, Titi mă anunţă încă de joi: „Vezi că se leagă sîmbătă de un botez la Măgurele, la un cunoscut de-al meu, l-am ajutat să promoveze, mi-e recunoscător, are un butoi de căpşunică virgin şi două verişoare divorţate, eşti la rînd, caută schema". Uşor de zis, greu de făcut, imaginaţia omului are şi ea limitele ei. Mă chinui joi noaptea, vineri toată ziua, termenul se apropia, sîmbătă la prînz, cel tîrziu, trebuia să le plasez nevestelor acoperirea dispariţiei noastre. Intrat în criză de timp, ce-mi zic? Ia să apelez pentru documentare la literatura de specialitate, să vedem scriitorii cum se descurcă în astfel de situaţii. Şi citesc volumul unuia care se dă drept umorist, mare autor de farse, bine cotat printre criticii de specialitate (dacă nu cumva totul e aranjat, cum am auzit că se obişnuieşte). Oricum, eu, ca om de bună credinţă, îl citesc de la un capăt la altul şi descopăr acolo o găselniţă care mi se pare folosibilă şi o aplic în viaţă pe loc. Adică le zic nevestelor o chestie foarte şoching, cu care le las cu gurile căscate de la început: cum că ne-a văzut ieri pe stradă un tip care, după ce ne-a măsurat din cap pînă-n picioare, ne-a zis că e regizor şi că el tocmai face un film cu subiect contemporan şi că noi am avea exact moacele care-l interesează, nu chiar pentru rolurile principale, dar, oricum, pentru ceva mijlociu, chestie de zece mii şi zece zile de filmare, ne interesează? Nevestele noastre n-au zis nimic (puteau să se opună şansei noastre de a deveni vedete?!), aşa că am plecat la botezul de la Măgurele, unde a început o distracţie ca-n filme, vinul era de nemaipomenit, iar verişoarele respective haioase şi brunete ca focul. Numai că, exact în toiul distracţiei, cine apare! Nevestele noastre. Cică: „Dragă, filmare-filmare, dar unde sînt aparatele?" „Păi, zic, filmarea s-a terminat şi-am mai rămas noi ca să terminăm vinul ăsta de recuzită". „Şi ăstea cine sînt?" „Păi, zic, nişte figurante, vai de capul lor se zbat şi ele pentru o bucată de pîine şi o friptură în sînge". În fine, am fost săltaţi şi duşi acasă ca nişte infractori de drept comun. Pe drum, mă întrebam: „Dom-le, de unde ne-au dibuit, de unde au prins pontul, că nu-l ştiam decît noi doi?!" N-am închis un ochi toată noaptea, dimineaţă n-am mai putut şi-am întrebat-o pe nevastă-mea: „Dragă, zi-mi adevărul, dar pe bune!" Şi mi l-a zis pe bune: văzîndu-mă citind respectiva carte, a respectivului autor, a luat-o şi ea la citit, din curiozitate. Şi-a descoperit poanta pe care o ciupisem eu.
        Fir-aţi ai dracului de scriitori, cu cine s-o mai lua după schemele voastre!

(Perpetuum comic ’87, pag. 17)

Vezi toată postarea

Omul de la fereastră

        „O să vină la mine doi consăteni. Au nişte încurcături prin comună şi vor să-i ajut... Roagă-i să mă aştepte după şedinţă. Şi, roagă-l şi pe Pîrvulescu, de la Scrisori, să fie pe-aproape. Poate avem nevoie de el!..." îi spuse Pafnutie Protopopescu, secretarei, îndreptîndu-se spre sala de şedinţe, care era uşă-n uşă cu biroul acesteia.
        Nici nu începu bine şedinţa cînd cei doi consăteni se înfiinţară, conduşi cu ceremonialul de rigoare de portar, şi el avertizat la timp. Aici, la „Tribuna cîmpiei" venea zilnic tot felul de lume şi portarul înţelesese că el nu se poate asemăna cu Ghiţă al Floarei, portarul de la I.A.S. „Aici, dom’le, la ziar şi dacă eşti portar înseamnă că tot foncţie mare ai şi să ştii cum să te comportezi, că altfel...", explica el mereu la birtul din comuna vecină cu oraşul, unde-şi avea gospodăria, lăsată mai muit în grija soţiei. „Eu sînt responsabil cu pîinea de la oraş, mai spusese el cîndva. Nevastă-mea-i cu găinile şi zilele muncă la C.A.P. Pentru lot. Nu-i vorbă o mai ajut şi eu, cînd se poate, cînd nu mă aglomerează problemele..." Şi, dacă-ar fi să ne luăm după ofurile nevesti-sii, Lisaveta, pe portarul de la „Tribuna cîmpiei" îl cam aglomerau problemele, că lăsa mai mult pe femeie greul casei. „Asta-i situaţia!", se justifică el.
        Cei doi invitaţi se aşezară timizi, cu gingăşie pe cîte un sfert din scaunele oferite cu amabilitate de secretară.
        — Doriţi un ceai? îi întreabă ea.
        Oaspeţii, soţ şi soţie, trecuţi de vîrsta pensiei, nu doriră. Îşi plimbară ochii, minunîndu-se în tăcere, de telefoanele cu butoane multe, care tare o osteneau pe biata femeie, ce trebuia să le tot apese cu buricele degetelor şi să spună vocilor ce veneau din oraş. La unii: „E-n şedinţă, vă rog să reveniţi!", cu voce mieroasă. La alţii: „E pe teren, peste 10 zile poate fi găsit!" Iar altora şi mai şi: „Tovarăşul e foarte, foarte ocupat. Ştiţi dumneavoastră. Poate peste vreo lună!"
        „Mare a mai ajuns a lui Coricovac (aşa îl poreclea în sat pe tatăl lui Pafnutie) de-i atît de ocupat, fa, Leană", ar fi vrut Ghiţă Trancă să-i spună nevestei, dar neîndrăznind s-o facă, o privi lung, pe sub sprîncenele albite, poate o înţelege.
        — Şi aveţi o problemă grea de rezolvat, de aţi bătut atîta drum? încercă secretara o întrebare pentru a-i conversa pe cei doi. Erau doar consătenii şefului!
        — Nu, maică, n-avem nici o problemă. Noi am venit cu chestia găinii!, o lămuri femeia, convinsă că toată lumea trebuie să ştie ce-i cu găina, dacă tot satul lor ştia.
        — Deh, tu, femeie! o corectă Ghiţă Trancă. De unde să ştie dumneaei ce-i cu găina noastră.
        Şi-i explică în cîteva cuvinte cum devine cazul, cum al lui Dovlete le-a călcat cu motocicleta găina „într-adins, asta-i" şi cum nu vrea să le-o plătească. Ba, s-a mai lăudat că dacă-i pe-aşa, îi dă la ziar că „nu-şi ţin găinile în ogradă şi le lasă să umble pe stradă fără buletin de dentitate". Chiar aşa a zis. „Şi noi, acu’ am venit la alde-a lui vecinu, să vedem ce şi cum. Să nu fi scris trăznitu lui Dovlete vreuna nefăcută şi să ne facă de rîsul lumii. Vedeţi şi matale: şi cu găina belită, şi dă rîsul lumii! Păi, nu?", o întrebă el şi tăcu, reţinînd cu plăcere încurajarea tinerei secretare: „Fiţi liniştiţi, că se rezolvă!" în timp ce în gînd nu ezitase să-şi spună: „Uite cu ce probleme îşi pierde vremea ţărănimea pensionară".
        Şi se lăsă tăcere.

        Din sala de alături răzbăteau pînă la ei voci destul de înflăcărate. Ghiţă Trancă, să nu rămînă prost, deveni atent. Îl urmă, şi nevastă-sa. Mai ales că, peste toate vocile, li se păru a recunoaşte-o pe-a lui Pafnutie al lor: „Seamănă, ce mai, cu-a lui tacsu!"
        — Mie să nu-mi spui că nu se poate! striga Pafnutie de dincolo de uşă.
        — Dacă-mi permiteţi!... încercă cineva.
        — Ce să-ţi permit, domnule! Fă ceva şi rezolvă... Înghesuie-le, mai taie-le!
        — Păi, eu i-am zis lui Păsculete să-i tăiem un picior da n-a fost chip.
        Ghiţă Tracă păli uşor. Aici, la ziar, or avea şi doctori, te pomeneşti.
        — Taie-i atunci un picior lui Croitoru. Şi gata!
        „Măi, măi! Ce se mai schimbă şi-al lui Coricovac. Auzi, să-i taie omului piciorul... Da, el o fi de acord? Or nici n-o şti!", se gîndi Ghiţă, începînd să se teamă de întîlnirea cu Pafnutie. Nici nu-l văzuse demult. „Auzi, aici, ei hotărăsc ce şi cum să facă doctorii, probleme mari şi grele, şi eu mă lăsai tîrît de afurisita de muiere, pentru nişte pene de găină. Şi aia numai osul şi pielea!"
        — Eu nu permit! Noi am lucrat... Şi-acu vine nea Gore şi, una-două, taie, frate, un picior, de parcă-ar tăia-n brînză! sări cu gura altcineva. „Are omul dreptate, îşi zise Trancă. Acu să te văd Pafnutie!"
        Şi Pafnutie o lăsă mai moale.
        — Dacă nu se poate, poate tăiaţi la altul!
        Astal minună şi mai mult pe Trancă.
        Apoi vocile se înteţiră, deveniră mai violente; ceartă în toată regula.
        Ghiţă Trancă înregistra cu uimire şi cu spaimă ameninţări care-l speriară (despre ele avea să spună mai tîrziu, în sat, cu mult respect): „Ce credeţi voi mă, că un ziar se face aşa simplu. Se face cu război mare, mă. Păi, ce, n-am auzit eu?"
        Unul spuse apoi hotărît, parcă era lîngă urechea lui, deşi nu-l vedea.
        — Bate-i douăsprezece puncte în cap!
        Iar altul îl aprobă:
        — Bine, domnule, o să-i bat!
        „Da, ăl de trebuie să-i bată, ce-o zice! Pesemne, că nu-i de faţă, nici nu ştie ce-l aşteaptă!" gîndi Trancă.
        Şi cîte cuvinte de groază, ameninţătoare nu se spuneau în biroul de alături, de credeai că-i prăpăd, nu alta.

        — Prinde-l în urechi, aici! spunea unul cu voce biîndă. Nu se auzi nici un protest. „Semn că cel vizat s-a predat, nu se mai împotriveşte", reflectă Trancă în timp ce nevastă-sa se speriase de-a binelea şi nu înţelegea cum de stă fătuca de lîngă telefon atît de liniştită. Probabil asta era menirea ei să audă şi să rabde, să nu poată face nimic. „Ce, te pui cu ăi mari?!"
        — Bagă-i o casetă-n burtă! strigă altul, ceea ce-l sperie de-a binelea pe moş Ghiţă, deşi nu înţelese de ce nu-i spuse custură, briftă, sabie, mă rog, că de casetă n-a auzit să taie.
        — Pe ăsta ciupeşte-l dar cu grijă! recomandase împăciuitor al lui Pafnutie. Şi fusese ascultat, că cineva se grăbise să aprobe.
        — O să-l ciupim cum aţi spus!
        — Şi mai răriţi-i pe artişti că prea aţi înghesuit mulţi în trei coloane. „Ehe, cu artiştii trebuie să fie groasă de tot, dacă i-a încolonat, ca la armată. Da lasă că şi ei, n-o vezi pe asta a lui Panţîru de-o arată şi la televizor, cum îşi dă ochii peste cap!"
        — Pe ăsta pune-l în fereastră! „Au ferestre mari, aici! Are loc! Da, ce-o fi făcut? de vor să-l arate lumii?", se întrebă cu tot mai multă uimire bătrînul.
        — Da, de tăiat piciorul, eu nu sînt de acord! reveni aceeaşi voce de la început.
        — De ce, domnule? i-o întoarse altul. Ce e bătut în cuie? E picior de aur! Să-l taie şi gata! Şi să-l păstreze pentru a doua zi!
        „Înseamnă că nu-i picior de om, domnule, se lămuri Ghiţă Trancă, e de vreun animal ceva, de vreo găină, dacă-l păstrează. Aşa, mai, da!", îşi mai veni în fire.
        — Iar cu găinile lăsaţi-o mai moale! auzi din nou vocea lui Pafnutie. Întîi să le crească şi-apoi să le raporteze...
        — Auzi, Veto, se dumiri Ghiţă Trancă, liniştindu-se. Nu găinile ne dădu nouă dreptate... Zice că să nu ne mai raporteze al lui Dovlete degeaba...
        — Da de unde auzişi, ’mneata, că-i vorba de-al lui Dovlete? O fi alţii... Ce, numai noi avem găini?
        — Taci, femeie, ce-l interesează pe... tovarăşul Pafnutie — renunţă el la adresări mai apropiate privind spre secretară — găinile altora. Află că venim, se interesă şi, nu vezi, le spusă s-o lase mai moale.
        — Da, piciorul ăla să nu-l taie! se mai auzi, de dincolo!
        — Bine, bine! Face-ţi ceva, scoateţi-l pe careva afară şi gata! hotărî a lui Coricovac.
        „Om mare, dom’le! Dacă o vorbă a zis şi ne-a rezolvat şi nouă problema".
        Şi, văzînd că şedinţa nu se termină cu una cu două, şi cum, dacă tot a venit la oraş, mai avea de făcut şi niscaiva cumpărături, iar problema găinii pentru care venise fusese, precis, rezolvată, Ghiţă Trancă se ridică brusc de pe sfertul de scaun pe care şedea.
        — Hai, femeie! Că-i treaba făcută!
        Şi înainte ca secretara să înţeleagă despre ce-i vorba cei doi părăsiră biroul.
        — Da, grele lupte mai dau ăştia de la ziare! mai spuse el, grăbindu-se să iasă la lumină, nu înainte de a privi cu uimire candelabrul care lumina din zeci de becuri ziua-n amiaza mare.
        Cînd ieşi în stradă, şi-aruncă ochii spre clădire, căutînd spre ferestre. Spre nedumerirea lui nu-l află pe cel condamnat să fie pus în fereastră. „L-or fi iertat! Milos ca tac-su al lui Coricovac!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 14)

Vezi toată postarea

Îndrăgostitele şi balconul

        Mie ideile bune îmi vin numai în zile rele... Cum dă o ploaie torenţială, ori una care-ţi pătrunde pînă-n oase, un ger năpraznic, un viscol orb, cum îmi vine cîte-o idee de s-o bei cu apă ne-ncepută; de pildă ca acum...
        Nu cred că ar fi găsit altul în locul meu un timp mai „potrivit" de-a ieşi din casă, pentru a-i face o scurtă vizită unei colege, buna prietenă veche, aş spune chiar cu patină...
        În sfîrşit, într-o oră şi-un sfert sînt în faţa blocului; e bine! Găsesc şi liftul la parter; din ce în ce mai bine! Sun, îmi deschide colega. E mai mult decît bucuroasă că mă vede, mă îmbrăţişează afectuos, dezmierdîndu-mă: „Bine-ai venit, ţărane". „Bine te-am găsit mama răniţilor". Mă ia repede: „Uite banii... Am oprit şi eu şaptezeci de lei, că nu mi-a ajuns la ceva... lasa că-ţi explic eu... Acum, ce te-ai posomorit aşa, zgîrcitule?... Poftim ce bădărani de colegi mi-a dat statul... În loc să fiţi şi voi mai fini, mai culanţi, mai... vă zgîrciţi ca...". „E-n regulă" mă gîndesc, deşi nu e deloc în regulă, pentru că prietena mea numai cînd împrumută peste o sută, se consideră datoare... Cum sînt cu pardesiul pe mine, cu pălăria în mînă, dau să plec. „Poftim, sare colega, nici nu vine bine, nici măcar nu-mi mulţumeşte pentru serviciul făcut şi pleacă... Doamne, cu ce colegi m-a fericit... te-ta-ram, tam-ta-ram"... Trage pardesiul de pe mine, îmi ia pălăria, mi le-aruncă mototolite pe studio, scoate din bufet o sticlă de votcă, două păhărele nepereche, le pune pe masa rotundă, joasă, toarnă, mă apasă pe-un taburet şi-mi porunceşte să beau! „Mulţi ani, ţărane!". „Mulţi ani, zăpăcito!" N-apuc s-arunc prima votcă pe gît, că, ţîrrr... soneria! Îmi culege paltonul, pălăria c-o iuţeală de suveică, mi le pune în braţe, strînge votca, paharele de pe masă, deschide uşa dinspre balcon, mă apleacă pe sub jaluzeaua trasă doar să acopere geamul din uşă şi mă scoate afară, dîndu-mi în grijă să nu scot nici o vorbă...
        Balconul e neacoperit, ploaia s-a-nteţit, iar vîntul, cum sînt la ultimul etaj, bate nestingherit... Mă zgribulesc resemnat. Prin jaluzeaua rară văd în casă, iar prin uşa crăpată aud tot. Ioana — pentru că aşa o cheamă pe prietena mea — intră în cameră cu colega noastră şi ea actriţă cunoscută, Virginica, o blondă spălăcită, de peste cincizeci de ani, fără talent, în schimb veşnic îndrăgostită. Înecată în plîns, hohotind să-şi înghită limba, abia mai putînd respira, mîngîiată de Ioana „Mama răniţilor" şi mai ales a „rănitelor"... a prins, în sfîrşit, să se spovedească: „Ioana... mă, mă, mă... hă-hă-hă... mă omor... Nu mai pot, mă, mă omor"... „Dar ce s-a-ntîmplat intervine Ioana. Ce vorbă-i asta... mă omor?!... Tu care eşti o fată atît de deşteaptă, fată de talent (Ioana a întors capul spre balcon — ştia că alta n-am de făcut, de cît să privesc scena — strîmbîndu-se, adică „aiurea, talent"...), tînără, frumoasă, ai viaţa înainte". Mă omor, Ioana, mă omor, nu mai pot să suport!" „Dar ce s-a întîmplat, Virginicuţă? „Paţi... Pa-ha-ha-ha-ţi... (era vorba de-un băiat destoinic, de vreo douăzeci şi trei de ani, ultima ei achiziţie). Păţi, cred că Păţi nu mă mai iubeşte"... „Nu se poate... tu, ditamai actriţă şi el... Nu se poate!"... Dar asta n-ar fi nimic... Azi m-am întîlnit în faţa aprozarului cu maică-sa... O incultă, o nespălată... Şi ce crezi că-mi zice? Fă, îmi zice, tu nu vezi ce babă eşti? Să-mi laşi băiatul în pace, că-i poţi fi de două ori mamă. Dacă nu, ştiu unde să te găsesc... Chit că mă costă douăzeci de lei un bilet, mă duc la teatru şi-ţi fac un tărăboi din sală, de-ţi merg peticile!"... Auzi, să-mi spună mie aşa ceva... Şi cîte-a mai zis, dar am plecat, c-auzea toată coada... Mă omor, Ioana, nu mai pot... „Se poate una ca asta?... Lasă că vorbesc eu cu Paţi, să nu-şi bată joc de nişte sentimente adevărate şi de-o iubire ca a ta... Nu i-ar fi ruşine, după ce l-ai îmbrăcat din cap pînă-n picioare, i-ai făcut şi brăţară de argint, cu lanţ, pe care v-aţi gravat numele, unul deasupra altuia... Cît despre maică-sa, las-o naibii!... De unde moda asta să se bage în sentimentele copilului, şi-a iubitei lui?... Îndreaptă-te, ia viaţa-n piept şi nu te lăsa pradă slăbiciunilor trecătoare... Parcă te văd că vii mîi- nepoimîine şi-mi spui c-ai reparat fericirea cu Paţi...". „Nu, nu cred, nu cred, că l-am văzut cu una de vreo şaisprezece ani, şi astea nu-s ca noi, cu sentimente pure, astea-s versate... În... În... În...". „Virginicuţă, linişteşte-te, că"... „Lasă-mă, Ioana! strigă ea, o tragediană de clasă, lasă-mă să mă omor!". „Virginicuţă, ţuţulico, gata! Fruntea sus! Eşti tînără, eşti actriţă de talent, frumoasă, deşteaptă... Ai un viitor în faţă!... Ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, la spectacol, te-ai sensibilizat destul... joci dramă? Bine. O să zgudui lumea cum o să joci! La revedere!"

        Şi-n timp ce pleacă Virginia, prietena mea scoate sticla cu votcă, paharele, le umple (chiar că-mi prinde bine, de cît frig jilav adunasem în mine) mă trage de mînă înăuntru şi, din nou: „Noroc, ţărane!". „Noroc, fi-ţi-ar baba a dracului, cu dramele ei idioate, cu tot!" Păi, da... cînd zic eu că am nişte colegi bădărani şi insensibili, vă mai şi supăraţi... Ce ştiţi voi ce-i dragostea? Dar nu vezi că baba asta!"... „Dragă, fără insulte! Eu am aproape doi ani mai puţin ca ea... aşa că peste un an o să ziceţi că şi eu îs babă"... „Acum e vorba despre baba asta neruşinată care-a ajuns să dea înapoi opincile adunate în tinereţe"... „Cum opincile?!". „Păi, uite cum... Cică-n-tr-un sat era o vădană tinerică, fîşneaţă, care se-mpiedeca iute şi-i trecea repede... O singură pretenţie avea de la cei ce-noptau pe la ea: să-i aducă o pereche de opinci; umpluse podul de opinci... Dar unul mai curios, o întrebă: „Ce faci mata, ţaţa, cu atîtea opinci?"... „He, he, mă mînzule, i-a răspuns vădana, le-adun şi eu acum, cît pot... pentru că o să vină o vreme cînd o să trebuiască să le dau"... Aşa că Virginicuţa ta, dă opincile... Cam de mult le da... „Cînd îţi spun eu ţăran, te mai şi superi... Auzi, ce poveste rurală!... Mai bine, spune, ţi-a plăcut cum am remontat-o? Că eu sînt altfel construită, ţărane, din material mai sănătos, mai... Eu, ţuţulică, nu mă pierd uşor.. Mă omor, gata, mă mor!... Mie, chiar dacă mi se-ntîmplă să... cum a fost vara asta cu sculptorul meu..." „Gata, am plecat, mă grăbesc, lasă că-mi spui altădată"... Tîrrr-tîrrr, tîrrr. „E Artemiza! A sunat de trei ori", zice prietena mea. Repede, paharele şi sticla-n bufet, mă trezesc cu pardesiul şi pălăria în braţe şi „pe balcon, ţărane!"

        Artemiza e marţială, dramatică, operată estetic, sparge geamuri cu vocea, despică lemne cu privirea, în plus, fiecare rol jucat a lăsat urme în ea; aşa încît, cînd e Antigona, cînd Fedra, cînd Domnişoara Nastasia... „Fă, începe intelectual, şi fără introducere, eu îl nimicesc, îl desfiinţez pe golanul pe care mi l-ai recomandat! Bine, fă, eu înţeleg să întreţin nişte relaţii discrete c-un individ de-o anumită condiţie... dar să-ţi intre în casă cu droaia lui de derbedei, să-ţi bea tot barul şi să-ţi mănînce toată cămara... să-ţi bea chiar şi iaurtul din frigider?!... În două zile cît am lipsit cu turneul asta, am găsit casa grajd. Ce-nvîrte el, că nu mi-am dat seama-ntr-o lună? Crezi că eu ştiu? Mi l-a recomandat şi mie sculptorul meu; a zis că-i e prieten... Acum, şi tu, dragă... Ce pretenţie oi fi avînd, să fie ambasador?... Nu-i deajuns că-i tînăr?!... Mai dă şi tu opincile"... „Ce să dau, dragă?"... Opincile. Lasă că-ţi explic eu cum vine asta, altădată... Toate vreţi trufandale şi pe urmă vă plîngeţi... Nu-ţi place, dă-l afară!" „Tocmai asta-i, că-mi place, dar nu ştiu cum să-l educ, să-l desprind de şleahta lui de derbedei, să-l fac băiat de casă; să-nţeleagă şi el că dragostea mea nu-i un capriciu, aşa cum e-nvăţat el cu alea din cofetăriile şi bufetele ieftine. Am mai iubit şi eu în viaţa pe cîţiva...”. „Lasă, nu te-apuca să-i numeri, că-ntîrzii la spectacol"... „Dar pe ăsta... şi Artemiza începe să plîngă cu lacrimi cît bobul de fasole, dar pe ăsta îl... Mi-e frică să nu-l pierd... Simt că n-o să mai am putere să iubesc pe altcineva, dacă... Cred că niciodată n-am fost atît de îndrăgostită. Am ajuns să nu dorm, să mă-npiedec pe stradă, să nu văd lumea; iar dac-o văd, n-o cunosc... I-am şi spus: dacă mă părăseşti, mă operez din nou, estetic, şi-atunci o să vezi tu! (îşi trece dosul palmei peste lacrimi şi devine doamna Chiajna). Aşa că, idiotule, i-am mai spus, mie, în casă, şi mai ales in lipsa mea, cu golani de-ai tăi n-ai ce-mi veni! Şi şart, şart, i-am dat două palme. Şi el, mi-a răspuns ceva, n-am auzit ce pentru că a început să întoarcă palmele... Ne-am bătut ca chiorii. M-am oprit numai pentru că aveam spectacol Iar cînd am ieşit pe uşa, am auzit în urmă: „Adio!" Mi s-au tăiat picioarele, abia am coborît scările...

        Auzi... Adio!... Înnebunesc, nu mai pot! Îmi vine să mă omor, să mă spînzur, să mă mut în cel mai îndepărtat teatru de provincie!" Artemizo, se poate? Ce vorbă-i asta? Joci aici roluri principale şi-ţi trec prin cap idei provinciale?... Capu’ sus!" „Nuuu!... răcneşte ca Fedra. Suspend spectacolul, îl plătesc! Dacă pînă mă-ntorc acasă, pleacă?" Avea ceva de mîncat?" Nu ţi-am spus că mi-a băut pînă şi iaurtul?... Ia stai!... E o idee... Uite, ia banii ăştia, Ioana, cumpără-i o sticlă cu ceva şi du-i-o... Du-i-o şi spune-i să mă aştepte cuminte... că scurtez pauzele şi termin mai repede spectacolul.
        Ce zici, Ioana, te duci?" Nici o grijă, mă duc, şi pe deasupra îi spun cîteva, de...”. „Nu, nu! Să nu-i spui nimic... Nici să nu intri... Intri, îi zici, şi cine ştie ce iese... Mai bine baţi, îi dai sticla, îi spui să mă aştepte, te scuzi că eşti grăbită şi pleci”. "Bine, bine". „Ştiam eu c-o să găseşti o soluţie... Ah! Sînt complet remontată. Ard un spectacol!... Am plecat. Pa!"

          „Auzi, îmi spune Ioana, deschizînd uşa balconului, trăgîndu-mă înăuntru şi imitînd-o pe Artemiza: să nu intru... să bat doar în uşă, să-i dau sticla, să mă scuz că sînt grăbită şi să plec... Ce-o fi în capul ei de bibilică?... Păi eu îi faceam cunoştinţă cu el, dacă-mi trebuia mie? Ca să vezi, ţărane, cîtă minte poate avea o vedetă? Pentru că, de vedetă, e vedetă, da-i proastă de dă-n gropi! Auzi, dac-o părăseşte, se operează estetic... S-a mai operat de două ori..."
         „Scoate, dracului votca aia, că-s sloi de gheaţă. Afară a început lapoviţa. Dacă mai sta puţin Artemiza, degeram"... Mulţi ani, dragă, şi vorba unui filosof: „Toate nenorocirile ni se-ntîmplă pentru că ieşim din casă"... „Cine dracu m-a pus pe mine, să ies, azi din casă şi să nimeresc în dramele astea amoroase". „Sînteţi nişte insensibili, aveţi suflete de beton... Ce să te-aştepţi de la nişte gloabe, nişte ramoliţi, nişte anchilozaţi... Poftim ce colegi mi-a dat mie statul"...
        N-o să vă vină să credeţi, dar zbîrnie din nou soneria; de astă dată, insistentă, fără pauze. Şi din nou „în balcon, ţuţulică, ţărănele!"
        E tot o vizitatoare, tot o colegă, dar destul de tinerică sub treizeci de ani, înaltă, blondă, suplă, frumoasă în ansamblu şi-o cheamă Alta. Atîta numai, că pe barbă şi pe buza de sus are nişte perişori gălbui, mici, deşi, ţepoşi ca vata de sticlă şi-i puţin şaşie... Eliberată din două căsătorii, pendulează (oficial) între doi „băieţi". Cară un geamantan destul de mare şi greu pentru fragilitatea ei. Îl lasă chiar în uşă, iar ea se-ntinde pe pat, în timp ce rochia i se ridică, dresată parcă, lăsînd să i se vadă picioarele lungi, superbe. Prima exclamaţie, garnisită cu lacrimi, e că se omoară... Sînt înduioşat de-atîtea intenţii mortale într-o singură seară, într-o singură garsonieră... O privesc printre gratiile storului de parc-aş fi la o puşcărie cu televizor în culori... „Nu mai stau dragă, la Nucu! o aud printre plîns şi sughiţ. L-am crezut om fin, om de cuvînt... A zis că mă bagă-n primul film, mă face vedetă şi cînd colo... Păi, ce-ar vrea el, aşa, pe gratis, să-i fac şi menaj şi tot?... Că i-am pus perdele la geamuri, i-am făcut casa ca paharul, l-am scăpat de gîndaci de bucătărie, şi el, în două luni de zile, nu numai că nu m-a băgat un minut, acolo, în faţa aparatului de filmat, dar nu mi-a zis măcar odată că se căsătoreşte cu mine... Ori, eu nu pot să stau aşa, necăsătorită, să se lege toţi golanii de mine... Căsătorită e altceva, ai şi tu un spate... Aşa că, gata, am plecat, l-am părăsit, tot la arhitect mă-ntorc. O fi, ea, mă-sa a dracului şi cu pretenţii, dar el e un tip comod... Şi ce dacă-i bleg? Dar mai mult e plecat pe teren... Iar cu mă-sa, las’ c-o scot eu la capăt... Dacă nu i-o place ce zile fripte o să-i fac, să nu-mi zici pe nume... Că şi-aşa din „destrăbălată" nu mă mai scoate. Numai din cauza ei am plecat, că arhitectoraşul e comod şi mă iubeşte ca un idiot; pot să-i pun şi zgardă şi să-l port după mine... Păi, nu-i mai bine ca unul să te iubească şi tu s-o faci pe nebuna, decît să fii îndrăgostită de-un individ care-ţi promite că te face vedetă şi te trezeşti servitoare la el?... Şi-auzi, a venit cu unii de la filme, toţi băieţi drăguţi, şi nu ştiu cum naiba m-a văzut că-mi lunecă ochii pe un tip... M-a chemat în bucătărie şi mi-a spus să-mi pun trusoul în valiză şi s-o-ntind... Aşa că... hî... hî... hî... l-am părăsit... Dar pentru totdeauna, să nu crezi că"...
        Nu mai pot de frig. Fie ce-o fi, ciocănesc în jaluzea, insistent. Alta tresare, îşi trage în jos rochia, se opreşte din plîns, devine atentă şi suspicioasă. „Aăăă... vîntul... s-a-nteţit vîntul, spune Ioana, din cauza asta, jaluzeaua...". Parcă a bătut cineva?". „Cine să bată în geam, la etajul şapte, dragă?... Ascultă, tu ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, dă-ţi cu apă pe ochi, să nu se vadă c-ai plîns, şi la spectacol". „Intru la sfîrşitul actului doi". „Şi ce?... Du-te şi tu mai înainte, concentrează-te, intră-n rol... Ah, tineretul ăsta care trece atît de repede de la o situaţie la alta"... filosofează prietena mea, în timp ce Alta intră în baie să se refrişeze. Iese imediat... Gîndesc că şi-a muiat doar un deget şi şi-a dat pe ochii şaşii. Iese şi din casă, păşind pur şi simplu peste geamantanul lăsat de-a latul uşii, încît îmi închipui ce ordine face pe unde trece... Îl mută Ioana. Ies şi eu, ascult, să fiu sigur că liftul a ajuns jos şi dau să plec...
         „Acum ce te grăbeşti aşa, ţărane?!"... mă întrebă prietena, foarte contrariată”, „Cum, ţi se pare că mă grăbesc?!" „Păi, n-am stat şi noi de vorbă, nu mi-ai spus ce-i cu tine, să-ţi spun şi eu ce-i cu mine... Că uite, din cauza mironosiţelor astea, nu pot să stau şi eu de vorbă c-un prieten, să-i destăinui...”
        Şi-n timp ce-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte... mă dezbracă de pardesiu, mi-l pune pe cuier, la fel pălăria, fularul, după care mă forţează să iau loc pe studiou, s-aşează şi ea în stînga, îşi pune capul pe umărul meu, oftează din toată adîncimea sufletului, şi-odată simt un zguduit şi-i văd obrazul ud de lacrimi şi ochii ca două robinete deschise. „Ţărănele, ţuţulică... să ştii că sculptorul, pe care l-am cunoscut astă primăvară, şi cu care-am fituit cinşpe mii împrumut ceare, într-o lună, la mare, nu e sculptor... Hî-hî-hî... Nu-i sculptor, e unul care ciopleşte nişte beţe, le taie c-un ferăstrău, le dă cu lac, le pune un şnur şi le vinde drept produse artistice. Nu că sînt snoabă, dar avînd în vedere că mi-ai mîncat banii, spune-mi, domnule, că eşti un derbedeu, nu mă minţi, ai caracter"... Dar nu mai înţeleg ce zice, din pricina plînsului zguduit, a vorbelor scăpate printre sughiţuri...
        Îi pun în locul umărului meu o pernă, aşez pe ea capul prietenei care tremură ca un dovleac dus într-o roabă, îmi iau boarfele, mă preling pe uşă, găsesc liftul, cobor, şi-ajuns în stradă, ridic faţa către ploaia îngheţată, să mă răcoresc, apoi o iau spre casă, pe jos.

(Perpetuum comic ’86, pag. 132)

Vezi toată postarea

O întîmplare cu ghinion

 

        În ziua aceea de iulie, în micuţul orăşel R. căldura devenise de-a dreptul tropicală.
        Benone Chituc, transpirat leoarcă, stătea în sufragerie adînc cufundat pe gînduri. Soţia, Matilda, îi lăsase bilet că era reţinută la servici peste program, aşa că, petrecerea timpului liber în după amiaza acelei zile de sfîrşit de săptămînă devenea pentru Benone o problemă grea, de opţiune. Cînd soţia sa era acasă, Benone Chituc nu se plictisea niciodată. Mai un spălat de vase, mai unul de rufe, mai un bătut de covoare sau un raşchetat de parchet, programul era destul de divers şi pur şi simplu nu îţi permitea să te plictiseşti. Dar acum problema era cu adevărat spinoasă, şi asta, deoarece el, Benone Chituc, după ce, în sfîrşit, reuşise să ocupe postul de instructor principal nu-şi mai putea permite orice. Soţia lui, conştiincioasa secretară, trebuise să insiste mult pe lîngă vicele de la cultură pentru ca iubitul ei să poată obţine acest post.
        — Gîndiţi-vă şi dumneavoastră tovarăşe vice, spuse Matilda gata să o bufnească plînsul, pot eu care lucrez în cultură să mă căsătoresc cu un biet profesor fără catedră? Am şi eu prestigiu, nu?
        Vicele se gîndi o clipă la rezultatele bune obţinute de Matilda la cursul intensiv de scurtă durată la dactilografie.
        — Da, îi zise vicele într-o audienţă, ce avea să decidă soarta lui Benone Chituc, e foarte bine că pui problema în felul acesta. Dacă n-ai prestigiu nici n-ai ce căuta în cultură.
        — De aceea am venit la dumneavoastră tovarăşe vice, continuă Matilda cu mult patos. Poate îi găsiţi dumneavoastră ceva. Mai ales că am auzit că este un post vacant de instructor principal la casa de cultură.
        — Dar ce ştii tu despre omul ăsta? o întrebă vicele cu o mină foarte gravă, mină găsită după ani şi ani de studiu în oglindă.
        — Are un suflet mare, răspunse romantica secretară.
        — Atît? se miră vicele. Cam puţin pentru a lucra în cultură.
        — Mai are o husă pentru pian.
        — Asta da, e un merit, zise vicele mulţumit. Dar cu morala cum stă? E un individ moral? În cultură criteriul ăsta e pe primul plan.
        — Este deosebit de moral, tovarăşe vice, sări Matilda ca arsă. Faptul că nu este afemeiat mă face să nu mai ezit.
        — Şi nu poartă nici barbă, adăugă Matilda mîndră, văzînd cu ochii cum vicele fu parcă uns la suflet de vestea asta.
        În urma acestei audienţe, cererea de serviciu a lui Benone Chituc a fost aprobată, iar tînărul profesor de fitotehnie scăpat de navetă la dracu în praznic. Datorită Matildei avea acum servici la oraş. „Dacă nu e dragoste, nimic nu e", se gîndi Benone. În mai puţin de o săptămînă a şi fost numit instructor principal la casa de cultură din localitate ocupîndu-se efectiv de complexele seri cultural-distractive, adică de acele seri antrenante unde tinerii dansează cu foc. Schimbarea funcţiei îl obligase pe Benone nu numai la purtarea obligatorie a cravatei dar şi la respectarea a încă o mulţime de convenţii scrise şi nescrise la care tovarăşul vice de la cultură ţinea mai mult ca la ochii din cap, iar Benone Chituc, soţ iubitor şi activist serios dorea să le respecte întru totul!

        Cam la aceste aspecte se gîndea ambiţiosul instructor principal în acea zi toridă de iulie. De fapt totul pornise de la o fotografie de care Benone dăduse întîmplător în „Paris Match". Era o vedere color făcută pe litoralul însorit al Coastei de Azur. Cu siguranţă nu despre faptul că ar fi avut nostalgia Coastei de Azur era vorba. În ziua aceea caniculară s-ar fi mulţumit şi cu o baie straşnică făcută, la doi paşi de apartamentul lui, adică la ştrand. Problema se punea în felul următor: „Are voie un activist cultural să apară despuiat în văzul lumii?" Nu! conchise Benone. Acest lucru este cu totul şi cu totul nedemn de un instructor. În concluzie n-am să mă duc nici eu la ştrand. Îşi şterse transpiraţia şi privi din nou termometrul care trecuse de 35 de grade cu toate că se afla la umbră. „Greu e fără Matilda", se gîndi Benone. Tentaţiile astea or să mă dea de bucluc. Dacă ar fi Matilda cu siguranţă că am fi făcut o vizită la tovarăşul vice care ne-ar fi ţinut o expunere despre autofinanţare sau la tovarăşa Mican, inspectoarea cu probleme de teatru care ne-ar fi vorbit despre „repertoriul teatrelor de amatori" sau la... Dar în cîte feluri nu se putea petrece o după amiază plăcută pe o astfel de zi tropicală. Îşi şterse din nou transpiraţia şi deodată îi reveniră în minte scene de odinioară, cînd era copil. Eleşteul satului cu apa lui rece şi cristalină, el şi turma de copii care se bălăceau toată ziua. „Dar ce-ar fi să mă duc la rîu?" îi încolţi lui Benone o idee. „Undeva în afara oraşului, unde să fiu singur şi să nu mă vadă nimeni." Prin orăşelul R. trecea, ce-i drept, un rîuleţ, dar el era departe, chiar la marginea cartierului. „Da, se hotărî Benone Chituc. Astăzi o să fac o baie ca în copilărie şi asta fără să încalc normele morale." Îşi puse cravata şi haina, aruncă în diplomat un pled pe care să-şi mai întindă ciolanele la soare, „Paris Match-ul" să-l mai răsfoiască dacă s-o plictisi după care porni hotărît spre rîu.

         Traversarea cartierului dură o jumătate de oră bună, jumătate de oră în care transpiraţia îi trecuse prin haină. „De, se consolă Benone privind mulţimea de oameni, toţi la mînecă scurtă, arta cere sacrificii". În sfîrşit, de bine de rău, după acest marş forţat prin arşiţa verii Benone Chituc ajunse la rîu teafăr. Cum văzu rîul cum fu gata să-şi arunce hainele, dar, din păcate, tocmai prin preajmă un grup de copii îşi făcuseră un mic baraj din pietre şi se bălăcea acolo de mama focului. Inima, sigur, i-ar fi dat ghes instructorului principal să se arunce şi el acolo, alături de ei dar... „Ce-ar zice tovarăşul vice în această situaţie? se întrebă Benone. Tovarăşul vice, îşi răspunse tot el, ar zice nu." Îşi şterge transpiraţia abundentă şi porni în sus pe firul rîului, departe, tocmai la marginea unei păduri de arini. Acolo nu mai era, într-adevăr nici picior de om, dar ce-i drept nici loc prea propice de scăldat nu era. Apa era foarte mică iar „plaja" plină de bolovani şi scaieţi, ba în plus prin apropiere mai ciugulea iarbă şi un cîrd de raţe care măcăneau îngrozitor.
         „Are voie un instructor cultural să rămînă în slip în faţa unui cîrd de raţe, se întrebă el? Are, îşi răspunse. Drept urmare se apucă să-şi instaleze tabăra chiar acolo. Hotărît să înfrunte cu curaj orice prejudecată se dezbracă degajat chiar sub ochii raţelor care se holbau indiscrete la el. Cu o poftă nebună de baie se pregătea tocmai să intre în apă cînd dădu cu ochii de un frumos exemplar al cîrdului care îşi făcea nevoile, mai sus, drept pe cursul rîului. „Poluarea ne mănîncă" zise Benone simţind că pofta de scăldătoare îi scăzuse pînă la anulare. „Măcar o porţie de plajă să fac", se gîndi el privindu-şi trupul alb lăptos. Soarele era darnic aşa că o plajă la ora aceea nu era de refuzat. Întinse pledul pe o porţiune de „plajă" cu bolovani mai mititei şi ciulini mai trecuţi după care, încîntat, scoase „Paris Match-ul" să-l mai răsfoiască. Îi plăceau foarte mult fotografiile color iar cele de aici erau cu adevărat reuşite. Răsfoitul revistei intra în sarcinile de serviciu, deoarece îşi zicea el, „trebuie să ţinem pasul cu mapamondul", declarîndu-se astfel un partizan convins al sincronismului. Tot răsfoind alene paginile dădu şi de poza cu Coasta de Azur, cea care, într-un fel, îi şi dăduse ghes să vină aici. Marea era străvezie, cerul de un albastru infinit iar plaja suprapopulată de exemplare frumos bronzate. În dreapta imaginii, în prim plan, o fată cu părul de aur şi trupul de ciocolată zîmbea provocator. „Este într-adevăr un obiect de artă, gîndi Benone." Fantezia începu să-i zburde în timp ce pe el îl luă somnul. Măcăitul raţelor deveni dialogul poliglot al Coastei de azur iar bolovanul fierbinte pe care puse mîna instructorul principal se transformă în blonda din fotografie. Benone simţi că nu mai are aer aşa că îşi slăbi nodul de la cravată.

        — Vrei să mergi cu mine? îi zise dulce fata într-o limbă pe care Benone rămase surprins, că o cunoaşte.
        — Unde? mormăi fostul profesor de fitotehnie.
        — La plajă.
        — La plajă la ştrand? se sperie Benone. Nu, nu pot să merg.
        — Nu la ştrand. La mare. Hai, vino, te rog cu mine. Please! Sînt singură şi o să mă plictisesc de moarte.
        — La mare? Dar de unde bilete?
        — Am eu.
        — Prin sindicat?
        — Yes.
        — Şi pentru mine?
        — Şi pentru tine, şopti languros superba blondă. Benone, deşi ateu, simţi că se află în al nouălea cer. Fata era într-adevăr de domeniul visului. Cît ai bate din palme se treziră unul lîngă altul tocmai pe însorita Coastă de Azur.
        — Dezbracă-te, şopti superba blondă văzînd că Benone rămîne şi pe plajă tot la costum şi cravată.
        — Nu pot, zise din nou speriat el. Te rog să nu insişti. Eu lucrez în cultură.
        — Dar nu vezi? se amuză blonda, din toată mulţimea asta eşti singurul în costum. Hai, please!
        — Ce-mi pasă? îşi apără Benone cu fermitate poziţia. Dacă mă vede cineva şi mă reclamă?
        — Cine să te cunoască aici darlyng?
        — Mai ştii? Delegaţii culturale sînt peste tot.
        Blonda rămase într-un minicostum de baie în timp ce îi făcea senzual cu ochiul.
        — Hai o dată, dă-ţi costumul ăsta caraghios jos şi vino lîngă mine. Yes?
        Lui Benone parcă i se rupea inima dar ca să-şi dea costumul jos nu avea de gînd nici în ruptul capului. Transpirase abundent. Hainele i se udaseră atît de rău încît aveai impresia că a făcut duş îmbrăcat. Solemnitatea caraghioasă a lui Benone o făcu în ultimă instanţă pe blondă să rîdă. Cei din preajmă, la rîndul lor, începură şi ei să rîdă. Uşor, uşor, toată suflarea de pe plajă fu antrenată în această convulsie generală.
        — Hai Benone, insistă fata, curaj!
        Sub privirile necruţătoare ale opiniei publice internaţionale, Benone Chituc trebui să cedeze împotriva voinţei sale.
        — Eşti un adevărat erou Benone, zise admirativ blonda. I Iove you! Ai reuşit să treci peste toate prejudecăţile.
        Întreaga asistenţă începu să aplaude furtunos. Benone simţi că devine idolul litoralului.
        — Kis me!, îi şopti superba creatură.
        Benone ştia engleza din filme aşa că nu îi era greu să înţeleagă.
        — O.K., zise el, dar tocmai cînd se pregătea ceremonios să execute gestul, apăru ca din pămînt vicele.
        — De ăsta îmi eşti tovarăşe instructor principal Chituc? tună vicele.

        Chituc era pe punctul să facă atac de cord. Mîinile îi alergau în toate părţile, dar ca un făcut, nu mai dădea de haine. Marea şansă a fost că s-a trezit. Din fericire vicele nu era acolo iar el se afla în continuare tot pe malul rîului înconjurat de cîrdul de raţe care continua să ciugulească impasibil. Îşi luă pulsul. „Ptiuu, fir-ar al dracului, îşi zise el, dintr-un vis ca ăsta poţi să dai ortu popii." Se uită la ceas. S-a făcut deja şase. Matilda trebuie să se fi întors acasă. E timpul să ridic şi eu ancora. Se întoarse să-şi ia hainele însă constată cu stupoare că hainele îi dispăruseră. Se frecă la ochi pentru a se convinge că nu visa. Intră în panică. „Se poate să mi le fi furat?" se întrebă Benone. Din ce în ce mai alarmat începu să caute prinprejur huşuind raţele şi stîrnind astfel un zgomot asurzitor. Din cele cu care venise nu mai rămăsese decît pledul pe care făcuse plajă, diplomatul pe care pusese capul şi „Paris Match-ul" cu care aţipise pe piept, restul, adică pantofii, ciorapii, pantalonii, cămaşa, cravata şi haina dispăruseră fără urmă. Insistă în căutarea lor însă fără rezultat. De-a dreptul consternat medită la lipsa de conştiinţă a hoţilor, la slaba lor pregătire despre muncă şi viaţă. Meditaţia se prelungi pînă se înseră de-a binelea. Cu ochii în patru, Benone îşi luă diplomatul în care pusese pledul şi revista, îl băgă subţioară şi cu atenţia încordată la maxim porni în aventura întoarcerii acasă. Dar cum se întîmplă cînd e să ai ghinion pînă la capat, ca un făcut în seara aceea, parcă toată lumea ieşise la plimbare şi cu toate că Benone o luase pe cele mai ascunse străduţe se întîlni cu o mulţime de oameni care îl cunoşteau. În slip şi în mînă cu diplomatul, Benone mai găsea totuşi resurse să se poarte demn, ba mai mult să răspundă politicos la saluturi. Mulţi rămîneau muţi de uimire însă Benone îşi continua imperturbabil drumul. Un moment mai delicat s-a întîmplat în faţa blocului unde toată suflarea pensionată stătea la şuetă. Apariţia lui a provocat pe moment stupoare încît Benone era gata să renunţe la drumul propus însă cum nici continuarea plimbării de seară nu era o soluţie prea fericită îşi luă curaj şi făcu o breşă în corpul pensionarilor după care se duse glonţ la uşa apartamentului 12 de la etajul doi, acolo unde stătea. Cheia se dusese cu haine cu tot aşa că sună grăbit şi cu toate că zgomotul paşilor care se apropiau nu întîrzie să se audă lui Benone aceste clipe i se părură o veşnicie.
        — Cine e? întrebă cu vocea ei aspră Matilda.
        — Eu, Benone, răspunse cu sufletul la gură instructorul principal.

        Între timp, probabil că Matilda se uitase pe vizor pentru că un ţipăt disperat răzbătu din apartament, aşa de puternic încît Benone se făcu mic cît un purece de frică să nu iasă toţi vecinii pe scară.
        — Ce-i cu tine în halul ăsta? continuă Matilda pe acelaşi ton disperat.
        — Deschide că îţi explic eu în casă, îi şopti Benone apăsat.
        — Ai fost la femei! ţipă soţia de parcă l-ar fi văzut mort.
        — Ceee? bîlbîi Benone de-a dreptul paralizat.
        — Te-a prins şi ai sărit pe geam.
        — Matilda!...
        — Criminalule, răzbătu asurzitor vocea din apartamentul 12. Cîţiva vecini ieşiră speriaţi. Benone îi salută respectuos.
        — La mine nu mai ai ce căuta, continuă vocea. La cine ai fost, acolo să te duci. Un plîns isteric răbufni prelung.
        Benone mai salută o dată vecinii care în sfîrşit, înţelegînd despre ce-i vorba, intrară zîmbind cu subînţeles.
        — Matildaaa, încercă din nou Benone, te rog deschide să stăm de vorbă.
        — Cu mine nu mai discuţi decît la Tribunal, ţipă secretara în timp ce cu un zgomot infernal trăgea o masă în uşă. „S-a dus toată cariera mea culturală se gîndi Benone şi în faţa ochilor văzu tribunalul, divorţul, partajul... Şi totul... Îşi aduse aminte de revistă. Deschise diplomatul, scoase „Paris Match-ul" şi cu o furie oarbă o rupse în sute de bucăţele pe care le împrăştie pe scară.
        — „Mama voastră de capitalişti" înjură Benone printre suspine. „Numai din cauza voastră..."
        Se făcuse deja răcoare aşa că Benone, pierzîndu-şi speranţa că Matilda va mai deschide, îşi luă diplomatul şi plecă spre cartierul de nord al oraşului, adică la mama sa.
        Lumea se uita mirată la el, unii chiar îl salutau, dar el nici măcar nu-i băga în seamă. Doar la o pereche mai în vîrstă ce se uita insistent Benone crezu de cuvinţă să le răspundă.
        — Sărut mîinile. Cu respect tovarăşe vice, după care îşi continua drumul fără măcar să se mai grăbească.

(Perpetuum comic ’86, pag. 126)

Vezi toată postarea

Roluri inversate

        Noi, cei 22, plus arbitrii şi antrenorii am luat loc în tribună şi am început să roadem bomboane agricole, în timp ce aşteptam ieşirea spectatorilor pe teren. Mirosea niţel a circ roman, unde se aştepta intrarea leilor, pentru a-şi lua micul dejun şi în momentul cînd 10.000 de spectatori au păşit pe gazon, am început să fluierăm de mai mare dragul şi zgomotul. Ei s-au uitat nedumeriţi spre noi, adică de ce îi fluierăm, fiindcă nici nu începuseră partida, dar le-am dat cu tifla, fiindcă aşa se obişnuieşte, cum apare o jambieră din tunel, cum se bagă două degete în gură şi se imită cavalcada haiducilor. Ăia măcar făceau fapte bune...
        Cîţiva dintre noi le-au aruncat şi nişte cuvinte pentru care sanepidul te cheamă la bară şi asta i-a făcut şi mai nervoşi, mai ales că dădeau cum puteau şi ei în minge, nefiind jucători de meserie. Din tribune, pe mai multe voci, le dădeam indicaţii preţioase, strigam în gura mare că noi aveam alte două variante pe lîngă aia nenorocită pe care au folosit-o ei, confundam henţul cu autul şi ne distram de minune.
        La terminarea meciului, în loc să-i încurajăm, „lăsaţi băieţi, altădată o să fie bine!", ne-am bulucit la plasele de sîrmă şi mamă, mamă, ce le-a fost dat celor 20.000 de urechi să audă!!! Cu asta am plecat satisfăcuţi spre ieşire şi din joacă le-am spart cîteva geamuri la autobuzele cu care veniseră cei 5.000 din „echipa" oaspete. Păi, ce, noi urma să mergem în retur la ei! Nu-i uşoară deloc meseria de spectator, pe cuvîntul meu!

(Perpetuum comic ’86, pag. 90)

Vezi toată postarea

Ospăţul lui Simeon Balmoş

        Pînă la Bălgrad, baciul Simeon Balmoş îşi vînduse aproape întreaga încărcătură de ciubară şi donicioare. Plecat de peste o săptamînă de acasă, trecuse Muntele mare, luă calea Abrudului, apoi, în caruţa lui cu coviltirul făcut dintr-un ţol vărgat se lăsă spre cîmpie, către satele mănoase şi bogate dinspre Alba Iulia. Strînse bănuţi frumoşi pe ceea ce vînduse şi-şi căptuşise bine chimirul lustruit de vreme şi ţintat ca hamurile cailor domneşti. La margine de drum, cînd îşi desfăcea năframa albă să mănînce îşi număra din nou banii, socotind în sinea sa cam cîte feldere de cucuruz va lua pe ei. Cu mîncarea şi dormitul n-avea nici un fel de cheltuieli. Mînca din straiţă şi dormea în căruţă. Îşi lua la drum o bucată de slănină, brînză şi ceapă. Am făcut treabă bună în ăst an îşi zicea el mulţumit foarte. La Alba Iulia, sau la Bălgrad cum îi zicea Simeon Balmoş (de fapt Balmoş era o poreclă dată de oamenii din sat care ştiau că-i place balmoşul, căci, de fapt îl chema Simeon Todor), după ce bătuse toate străzile, omorînd calul degeaba, la o fereastră mare de la o casă boierească se arată în cadra ei o doamnă care-l strigă să urce la ea. Doamnă mare îşi zicea Simeon văzînd-o îmbrăcată într-o rochie largă şi lucioasă ca pielea de şarpe. O avea despicată la piept, de vai de păcatele mele i se vedeau aproape de tot ţîţele. N-avea năframă pe cap. În părul ei roşcat, ca de vulpe care năpîrleşte iarna avea agăţate o grămadă de ţevuşoare găurite, de mă miram şi eu cum de poate muierea asta ţine atîta ţăvărime pe cap. „Domnule" îi zise ea cînd îl adusese sus în apartamentul ei, „ceva donicioare, aşa mai înflorate, ştii dumneata, n-ai prin căruţă?" "Am, cum să n-am doamnă! Dar la ce vă fac trebuinţă dumneavoastră boierilor donicioarele mele, că dară sînt bune doar de ţinut apă şi de acrit lapte în ele. Apa văd că o aveţi pe ţavă în casă şi de covăsit lapte bag samă că nu covăsiţi dumneavoastră, domnii”. „Într-adevăr, noi folosim iaurt, apoi avem altă trebuinţă cu ele. Vezi dumneata, domnule, îi trebuiesc soţului meu care este medic psihiatru, o somitate în materie. Intenţionează să împodobească într-un mod inedit biblioteca cu ele”. „Adică cum doamnă, să le ţineţi în loc de cărţi?” se miră omul sincer, „căci după ştiinţa mea o bibliotecă înseamnă o mare grămadă de cărţi puse într-o mobilă anume făcută pentru ele cum am văzut eu la episcopul din Cluj. Mă rog, pe la noi nu se poartă decît stelaje în care îşi pune muierea văsăria din casă. Colea, o carte, două, o foaie pe care le mai avem şi noi le ţinem pe unde putem”. „Nu, domnul meu, soţul meu intenţionează să aranjeze cu ele biblioteca. Adică să le prindem în nişte cuişoare de rafturile bibliotecii, căci, uite, mai deţinem şi alte elemente folclorice”. Acele elemente folclorice erau nişte polonice mari de lemn de să omori omul cu ele, nişte linguri şi furculiţe, cu înflorituri arse cu fierul, care puteau apuca halca din spate a porcului. Dar cine dracu, îşi zicea Simeon în sinea lui, mîncă din asemenea linguroaie. Îţi trebuie o gură de balaur să duci zama la gură cu ele, dar mă rog, boierii sînt boieri. „Şi cam cîte donicioare doriţi doamnă?” o tatonă omul cu gîndul la cîştig. „Cam 8—10 bucăţi sau chiar o duzină dacă se poate şi ai”. „Cum să nu se poată doamnă, ca am pentru toate bibliotecile din Alba Iulia, că asta mi-e meseria, dar duzină n-am”. „Vai ce surpriză plăcută o să-i fac soţului meu, se bucura doamna. Ştiţi, are o muncă atît de grea şi extenuantă”. „O fi grea, doamnă, că, de, boierii lucră cu capu’ şi asta osteneşte”. Îi numără doamna banii pe care i-a cerut omul fără să se mai tîrguiască şi-i îndesă în chimir, bucuros că luase şi peste ceea ce era el dispus să mai scadă din preţ, mirîndu-se chiar de chilipirul care dase peste el în casa psihiatrului. Mulţumit peste măsură, coborînd îşi răsucea vîrfurile mustăţii, aşa făcea Simeon de fiecare dată cînd îi mergea bine. No, acum se chiamă că e cazul să-mi pun foalele la cale, că mă roade foamea şi setea şi azi n-am băgat nimic în gură. Acum nu se cade să mănînc din căruţă. Se învirti omul pe lîngă cetate pînă dete peste un restaurant cu fereştile cît casa. Pune el o mînă de fîn căluţului, îi acoperă spinarea cu un ţol şi intră să-şi astîmpere foamea şi setea, căci aşa se cade, ca după o afacere bună să respecţi un pic şi nevoile trupului. Intră dară în restaurant şi de cum vede ce-i în el se dă un pas înapoi. Nu mai văzuse aşa ceva. Uşa nu era ca toate uşile ci un fel de învîrtelniţă; mesele erau aşezate vintriş, adică colţ la colţ, cu măsăriţe roşii, nişte lămpi de să luminezi cu ele tot satul şi pe deasupra pe fiecare masă cîte o lumînare proptită-n sfeşnic ca la mort. Aşa o fi la restaurantele de la oraş, îşi zise Simeon oarecum temător şi speriat îşi luă totuşi inima-n dinţi şi intră. De cum se văzu înăuntru, un domn îmbrăcat în negru ca un cioclu se apropie de el şi îi depărtă scaunul de masă ca pentru a se aşeza fără ca el să se ostenească, un scaun mare, pluşat, de parcă era scaunul lui Frantz Joseph, împăratul Austriei. „Domnul ce serveşte?” Auzi. Îl ia ca doamna aceea cu ţăvăria din cap. Nimeni nu-i mai zisese pînă acum domnule, oamenii de pe la el îi ziceau simplu Simeoane ori Balmoş, după poreclă. Cioclul se uită cam chiorîş la cioarecii şi laibărul lui ponosit, la pălăria lui pleoştită de ploi, arsă de soare şi pătată de sudoare care ajunsese pînă la pamblică, pe care o aşezase pe masa cu borurile în sus. Cioclul se făcu că nu vede asta. Mirosea mitocanul a sudoare acră, dar avea pesemne chimirul doldora de parale. Scot eu de la el un bacşiş mai gras ca de la toţi fişingăii de coate goale care se dau mari seniori şi n-au nici după ce să bea un pahar de apă. „Apăi ce să servesc domnule, colea un balmoş dacă îţi avea”. „Ceee?” „Un balmoş cu brînză şi smîntînă multă, aşa ca la noi”. „Domnule”, i-o întoarse cioclul, „la noi la restaurant, pe lista noastră de bucate care este extrem de bogată şi variată nu figurează aşa ceva”. „Păcat”. „Poftim lista, optaţi pentru ceea ce doreşte domnia voastră”. Auzi, domnia mea, no Simeoane ajunseşi să ţi se spună domnia ta, aşa ca la marii advocaţi. „Apoi, zise omul, pînă oi ceti lista (cioclul n-avea de unde să ştie că Simeon nu ştia carte), daţi-mi oareşcare tărie, aşa de poftă de mîncare”. „Asta da, se poate. Ce doriţi, o palincă, un coniac, un whisky?” Palincă nu, îşi zise Simeon, aşa ceva am mai băut şi poate ăştia o mai şi botează cu apă. „Daţi-mi o litră din drăcovenia aia nemţească...” „Whisky domnule şi nu-i nemţească, ci scoţiană”. Apăi fie de unde o fi, gîndindu-se că asta înseamnă vreo buruiană din care-i făcută băutura. C-un şervet alb, aruncat peste braţul stîng, i se aduce o talgere lucioasă şi un pahar înalt cît doniţa în care cioclul pusese un pătrăţel de gheaţă. De unde dracu au ăştia gheaţă acum vara cînd se clocesc ouăle în găină. Nu băgase de seamă consternarea ospătarului cînd ceruse dintr-o asemenea băutură scumpă o litră, aşa dintr-o dată. „Mulţămesc domnule” se sclifosi la rîndul său Simeon. Bea omul cu înghiţituri mici din licoarea aceea care la început i s-a părut cam puturoasă. Pesemne, gîndea el, cioclul nu spălase bine paharul acela şi cine ştie ce o fi fost în el. Dar gustînd pe îndelete, începu chiar să-i placă şi să se bucure că nu ceruse pălincă, aşa ca ţăranii de rînd. Mirosea ea puţin a stelniţă, cum le zic moţii la ploşniţe, dar i se părea chiar mai bună, se spulbera în cerul gurii de nu mai rămînea decît un fel de abur plăcut. Îşi mută omul clopul mai către capul mesei să nu i-l ardă lumînarea. Aş sufla în ea, s-o sting, dar cine ştie, poate se supără dihania neagră. „Meniul l-aţi ales domnule?” „Ce?” „Adică felurile de pe listă, dacă aţi consultat-o cumva între timp”. „Da, am consultat-o şi nu m-am hotărît. Am eu încredere în dumneata domnule şi adă-mi ceva bun că mi-e o foame de lup. Pe o farfurioară, mare cît polul de pe vremuri omul îi aduse cam o linguriţă de bobişoare ca de piper, dar lucioase. Nu mi-o da oare cioclul (nu-l scotea din cioclu în sinea lui) căcăreze de iepure, să-şi bată joc de mine? Nu-i plăcură că trosneau în dinţi de gîndeai că mănînci cine ştie ce gîngănii. Le mîncă omul mai mult de ruşine, să nu creadă că el, domnul Simeon Balmoş refuză mîncările boiereşti. Urmă apoi un peşte cu cap cu tot, la care i se aduse o lopăţică lucioasă cu care să-l mănînce. El ştia că orice mîncare se mănîncă cu lingura sau cu furculiţa, că altă sculă de mîncat nu mai există. Nu se folosi de ea şi piguli carnea şi oscioarele cu mîna, ştergîndu-se de grăsime pe cioarecii uzaţi. Veni apoi şniţelul vienez. Asta, da, carne bună şi moale, învelită în cocă de clătite. Ţi se topea în gură nu alta. Şi crumpenii de lîngă el, făcuţi ca mămăliga, într-o grămăjoară crestată cum crestează brutarii jimbla. „Desert?” „Păi... ce-i vrea dumneata că nu-s mofturos de felul meu, domnule”. Se trezi bietul om că ospătarul îi aduce, tot pe un fel de talger scump nişte scoverzi care ardeau. „Clătite flambate, domnul meu”. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd îl făcuse mama lui. Mîncare la care să-i dai foc? Flambate, ori cum dracu le zice dar de ce le-o fi dat foc gîndi omul. Policandrele ard ziua în amiaza mare, lumînările de pe mese ard, mîncare în flăcări, toate ard, arzăte-ar focul. „Cafea, ceva?” „Nu, cafea mai mîncarăm noi cînd plecarăm de acasă. O paclă de tutun, da, aş pipa, dacă se poate”. I se adusese o paclă de tutun care nu era decît o cutie frumoasă şi lungă de ţigări fine, învelite în ţiplă, pe care Simeon începu să le fumeze, slobozind către candelabrele din tavan făcute din ţurţuri de sticlă rotocoale albăstrii de fum. Doamne cît erau de bune şi ce frumos amiroseau, bine că nu-i adusese o paclă aşa cum ceruse. N-o să uite el cum înainte de a se căzni să-şi aprindă ţigara cu amnarul, cioclul scoase din buzunar tot o ţavă (dracu să le ia de ţăvi, că azi avusese parte de ele peste tot) şi-i întinse din ea flacăra spre ţigară. „Serviţi domnul meu”. „Mulţămesc...” Altă lume pe aici, care începea să-i placă lui Simeon. În sfîrşit, omul se cam gîndea să plece, mai avea treabă, apoi îi rămăsese calul în drum. Îşi tot învîrtea şi-şi mototolea pălăria şi nu ştia cam cum se procedează cu plata. Tot cioclul îl scoase din încurcătură. „Poftiţi nota de plată, domnule?” „Da, poftesc să plătesc, cum dară”. Cioclul se apucase să scrie pe un petic de hîrtie toate felurile servite de Simeon şi înainte de-a le scrie le mai zicea o dată pe nume cu voce tare şi scria care cît costa. Trase ospătarul linia şi făcu totalul. Simeon îl urmărea neştiind cum îi face socoteala, căci el ştia numai să numere banii nu să-i şi socotească pe hîrtie. „Poftiţi nota, domnul meu”. „Mie spune-mi dumneata cît costă că n-am ochelarii la mine să văd”. „Ospătarul îi spuse suma totală. Să-l apuce damblaua cînd auzise Simeon de suma de pe peticul de hîrtie care însemna toţi banii de pe cele 10 donicioare. Gata, nu-i cazul să se sfădească acum cu cioclul, că doară nu-l băgase cu sila în crîşma lui luxoasă. Se scotoci în chimir şi potrivi suma pe care i-o spuse cioclul şi dase să plece. „Bacşişul, dar bacşişul domnule”, îi ceruse ospătarul plecîndu-se cu respect dar şi cu un fel de neruşinare. „Păi, domnule, nu mai servim nimic, că mulţam ţie Doamne că-s sătul bine acum”. Cioclul aplecîndu-se din şale, aşa ca şambelanii de pe la vechile castele, cu o vădită bătaie de joc îi spuse omului: „Mulţumim domnule, mai poftiţi pe la noi". Mai poftesc la dracu să vă ia vorbi el în gînd. Ieşi omul greu din restaurant din cauza uşii şi calul bătea nervos din copite pe caldarîmul de piatră. Fînul i se gătase de mult. Şi fornăia nervos. No, hai acum în trebile noastre murgule îi vorbi deosebit de blînd Simeon, că ne hrănirăm şi piparăm într-un ceas truda mea de două săptămîni. Omul se pierdu apoi în nişte străzi înguste, pietruite cu bolovani de rîu şi în pustietatea lor striga: „Ciubară, hai la ciubarăăă". Se opri la prăvălia unui evreu pe care-l ştia de multă vreme de unde cumpără pentru Salvina, nevastă-sa, o năframă neagră de cîţiva lei. Să vezi ce o să se bucure săraca cînd o vedea-o şi copilului îi dau şcătula din care pipai ţigările. De cucuruz îi spun că n-am luat, că prea s-o scumpit.

(Perpetuum comic ’86, pag. 72)

Vezi toată postarea

Caleidoscop umoristic (pc85)

        • Comportarea sa urîtă se datoreşte unui complex. (E vorba de un complex zootehnic).

        • El are întotdeauna ultimul cuvînt în casă: „Aşa e, nevastă!"

        • Am auzit că te-ai apucat şi de pictură!
        — Da. Acum sînt critic de artă plastică!

        • În restaurant, eu intru primul. Aşa e politicos. Nevastă-mea intră după mine, dar seara, tîrziu, să mă ia acasă...

        • Spirit critic şi autocritic: să critici în spiritul criticii şi dacă n-ai fost suficient de aspru, să-ţi faci autocritică la critica adusă altora.

        • Transportul în comun — iată un mijloc de apropiere între oameni!

        • Nu numai nevoia te învaţă! Te învaţă şi belşugul, dar te învaţă la rău! (la rele).

        • A doua tinereţe este expresia optimistă a primei bătrîneţi.

        • Directorul:
        — Şi ce crezi că am pierdut că m-ai criticat în şedinţa de ieri? Iar tu ce-ai cîştigat? Ionescule, ai uitat dictonul „nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se... transferă!"...

        • — Tot ce-ţi pot spune în legătură cu vîrsta mea e că în 1975 eram cu 10 ani mai tînără!

(Perpetuum comic ’85, pag. 34)

Vezi toată postarea

Quadratura groapei

        În curtea instituţiei noastre a apărut o groapă. Conform instrucţiunilor directorului, de-a întocmi documentaţia necesară de îndată ce constatăm o neregulă, am constituit, pe loc, şapte comisii.
        Prima comisie trebuia să măsoare dimensiunile obiectivului, să întocmească harta regiunii unde s-a produs fenomenul şi să prezinte o listă cu apariţii asemănătoare, pe o perioadă de treizeci de ani (indicînd locul, cauza şi măsurile ce s-au luat). A doua comisie trebuia să se ocupe de strîngerea datelor meteorologice, cu toate manifestările atmosferice din ultima săptămînă (ploaie, burniţă, eventuale inundaţii, alunecări de teren etc.), acestea urmînd a fi procurate de delegaţi speciali atît de la staţia din vîrful muntelui Caraiman, cît şi din punctele limită, Băileşti şi Miercurea Ciuc. Cea de-a treia comisie avea sarcina să se ocupe de femeia de serviciu, ştiind că a trecut prima prin curte şi care, din motive ce urmau a fi consemnate, nu a sesizat o atît de gravă subminare a locului unde ne desfăşurăm activitatea (lipsă de vigilenţă? tendinţă de muşamalizare? intenţie criminală?). Aceeaşi comisie trebuia să descopere eventualul vinovat (sau vinovaţi) care a dat naştere săpăturii, scopul în care a făcut acest lucru, precum şi felul de unelte folosite. Comisia numărul patru, aleasă dintre angajaţii care activau pe linie de protecţie a muncii, trebuia să ia legătura cu Spitalul municipal şi cu organele Ministerului Sănătăţii spre a se stabili cu precizie pericolul la care s-ar expune un angajat cu studii superioare şi cu greutăţi familiale, în caz că ar fi căzut, din neatenţie, în suszisa groapă. Deasemenea, trebuia să afle, de la aceleaşi foruri, la cît s-ar fi ridicat costul spitalizării, al medicamentelor precum şi suma ce s-ar fi cuvenit s-o primească în timpul concediului medical. Celelalte trei comisii aveau datoria să controleze activitatea celorlalte patru, astfel ca ancheta să se poată desfăşura în mod cinstit şi operativ.


        De îndată ce s-a stabilit componenţa comisiilor şi sarcinile ce le aveau de îndeplinit, s-a pornit la lucru. E de reţinut faptul că întreaga acţiune nu trebuia să depăşească patruzeci de zile, termen la care, şeful nostru, întorcîndu-se din concediu, urma să găsească, pe birou, rapoartele celor şapte comisii precum şi o expunere de ansamblu, alcătuită de comisia numărul opt, înfiinţată abia la urmă, în acest scop.
        Lucrurile au decurs conform planului iniţial. În cea de-a patruzecea zi, la primele ore ale dimineţii, întregul colectiv participant la anchetă se afla în biroul şefului, pe masa căruia aşteptau cele 18 dosare cu coperţi de plastic în culoarea castanei şi un buchet de flori. Atmosfera era caldă — ca orice atmosferă de lucru — şi, totodată, festivă.
        A trecut o oră, două, florile au început să se ofilească şi figurile noastre de asemenea. Şeful întîrzia, tocmai el care n-ar fi făcut greşeala asta niciodată! Impacientaţi, am traversat curtea şi ne-am îndreptat spre cabina portarului în speranţa că l-a văzut trecînd, dar a pornit-o, din cine ştie ce motive, spre cealaltă aripă a clădirii. În drum spre cabina portarului, am auzit, de undeva, din partea dreaptă, nişte gemete şi bolboroseli, venite parcă din fundul pămîntului. Am privit într-acolo, şi unul dintre cei ce întocmiseră harta regiunii incriminate ne-a atras atenţia asupra punctului de unde se auzeau gemetele: groapa.
        La început ne-am gîndit să formăm o comisie care să se deplaseze la locul cu pricina spre a cerceta fenomenul nou apărut. Curiozitatea ne-a făcut să călcăm însă acest act de disciplină, aşa încît am dat năvală cu toţii. Cînd ne-am aplecat peste groapă, am rămas trăzniţi. În fundul ei, bălăbănind din mîini şi rostogolindu-şi ochii în orbite, ca bilele în roata de plasă a agenţiei Loto în zi de tragere, se afla chiar şeful nostru. I-am urat, fireşte, bun venit din concediu, şi i-am expus succint modul nostru de acţiune în problema de care tocmai se lovise. „Neisprăviţilor! a strigat şeful furios. Trebuie să puneţi mîna pe lopeţi şi să aruncaţi pămînt în groapă, să nu întocmiţi rapoarte!"


        Nu l-am contrazis din două motive. În primul rînd pentru că era, chiar şi în această situaţie, superiorul nostru şi, în al doilea rînd, pentru că spusele sale sunau, fără dubiu, a ordin. Aşa c-am pus mîna pe lopeţi şi am început să aruncăm pămînt în groapă!
        Dar nici aşa n-a fost bine. După trei zile, la ieşirea din spital, şeful nostru a dat ordin să se întrunească două comisii: una de sancţionare a celor opt comisii inutile şi una de control a primei. În urma dezbaterilor, care au durat două săptămîni, s-a hotărît să ni se dea tuturor mustrări cu avertisment şi să fim tăiaţi de pe lista cu excursii organizate prin sindicat. De-atunci, refuz să mai fac parte dintr-o comisie. Iar cînd întîlnesc o groapă, mă uit, mai întîi, să văd dacă nu a căzut vreun birocrat în ea!

(Perpetuum comic ’83, pag. 224)

Vezi toată postarea