Bucuria amestecată cu grijă, nelinişte, îndoială, scepticism, a celor cîţiva colegi prezenţi la clipa în care Ioana anunţa cotitura vieţii ei, avusese loc într-o luni, zi liberă şi de salariu la teatru, coincidenţă rară şi prilej fericit pentr-un pahar vorbit pe-ndelete, neînghesuit de timpul veşnic duşman al celor care trebuie să creeze la ore fixe...
Nici n-apucase să se-ncălzească bine scaunul pe care se aşezase fiecare, unii nici măcar n-apucaseră să soarbă din deliciosul „vin de regiune, nouăşpe cinzeci la alimentara, treişdoi la local", servit numai la cunoscuţii de încredere... că Ioana, înţepenită într-o hotărîre care i se citea în fiecare fibră a corpului încă tînăr, pietros, cu toate că schimbase de doi ani prefixul cu patru, la numărul primăverilor, dar, din cochetărie, îl mai întrebuinţa, anunţă de parcă ar fi achitat, sec, riscînd ultima sumă pe cartea pe care o avea în mînă: „Tuţulicilor, mă căsătoresc!"
Mai ameninţase ea cu căsătoria, de nu se mai ştie cîte ori, de la ultimul divorţ, dar de data asta părea atît de hotărîtă s-o şi facă, încît toţi cei din jurul mesei au rămas o clipă de-a dreptul ţepeni, ca într-un desen de gen... de Costache Piliuţă.
Înţepeneala, perplexitatea, grijile, neliniştile, îndoielile, scepticismul şi toate care-or mai fi fost... erau cu vîrf şi-ndesat justificate... pe de-o parte, prietenii nu voiau s-o piardă din cercul lor pe „mama răniţilor", cum i se spunea, (Ioana fiind un fel de leac de bună dispoziţie, cataplasmă de răni din iubiri repetate, tălmăcitoare de semne, suflet caritabil, milos, filotim etc.) pe de alta, mica şi cocheta ei garsonieră, la un pas de teatru, era refugiu pentru necăjiţi şi mai cu seamă, necăjite, strană de spovedanie, loc de punere la cale, adîncul de vremi bejenite, divan de mici şi nevinovate bîrfe, sarea, piperul şi gerovitalul actorilor, ale doctorilor şi restului civililor... or, pătrunderea unui bărbat, cu acte, în garsonieră, ar fi însemnat pentru prietenii din teatru, mai bine zis pentru tot colectivul de „ţuţulici şi piţifelnici", cum le zicea ea colegilor — minus băiatul ăla de chelner, cu picioarele şi mîinile prinse de corp, în elastice, care mimează ataşament, la orice... fără talent, concubinul unei babe; a lui Lulu, care cunoaşte doar o singură poezie, „La şalul cel negru" şi-i categoria întîia, şi-a altor piţifelnici care năduşesc, fără pauze, să-şi sape colegii — ar fi însemnat, cum s-a mai spus, sonerie surdă, uşă izbită-n nas, ori zăvorîtă pe veci!
Şi parcă a nu lăsa vreun dubiu că cele spuse sînt vorbe scăpate aiurea, în orele cît durase libaţia, Ioana fusese, ca niciodată, cucernic de tăcută, zîmbea doar enigmatic şi visa (pentru cine putea înţelege) fluturi de fericire, cerbi cu sori în frunte, scări de mătase urcînd la stele, filomele cu poveşti albastre, la care cei de faţă nu se puteau înălţa cu gîndurile lor practice, mărunte, ameţite de şpriţ...
Eu, ca unul din cei mai apropiaţi Ioanei, confident intim, tălmăcitor cu imaginaţie al zaţului cafelei şi-al viselor, amăgind-o cu exact ce gîndea şi dorea ea să i se-ntîmple, m-am bucurat sincer de pasul, întru temeinicie, pe care era hotărîtă să-l facă, decis fiind să n-o inoportunez nici măcar cu vreun telefon, darmite cu vreo vizită, care i-ar fi putut tulbura fericirea, mai ales că (uitasem să spun) Ioana atrăsese atenţia, celor ce se aflau atunci, acolo, precum că: „de-aici înainte, să nu-mi mai calce nimeni, nici măcar pragul blocului, neanunţat! Nu rînji, că mă adresez şi ţie, profesor de ţară, mutat disciplinar pentru beţie! Dacă pretindeţi că-mi sînteţi prieteni, scutiţi-mă de vizite fără telefon prealabil, că de-aceea a apărut invenţia asta, s-o folosiţi şi voi, tîmpiţilor! Nu, una-două, hai la Ioana!... Bagă unul o vodcă în buzunar, hai la Ioana! Plouă, n-are unul umbrelă — că şi-a băut-o, nu ştiu de cîte ori, înainte de-a o cumpăra — hai la Ioana! Se-mpiedică una într-o dragoste morfolită... hai s-o consoleze Ioana! Îi mănîncă alteia, un derbedeu, rezervele din cămară, scurge toată vişinata dintr-o damigeană, îi înghite şi ultima vişină cu tot cu sîmbure, după care-o părăseşte... hai la Ioana, cu răcnete şi plîns! „Mă omor, mă operez estetic, mă mut în provincie"!... Gata! De-aici înainte, civilizat! Telefon, şi nu la orice oră, numai la cele de bun simţ, dacă-l mai aveţi!?...”
„Pentru că, ţuţulică, ţărănele, (mi s-a confesat Ioana, dezmierdîndu-mă, în timp ce-o conduceam către casă) viitorul... mă rog, să nu zic hop, pîn’ n-oi sări... e un om extraordinar, formidabil, drăguţ, serios, calin, concupiscent! E brunet. Şi-i doctor. Doctor de... de ăsta, cum îi zice... care taie morţi pentru nişte experienţe de-ale lor... Mi-a povestit nişte cazuri, c-am rămas pur şi simplu fără respiraţie... Parc-aş fi văzut nişte filme de-alea cu suspansuri la fiecare minut. Acum, ţuţulică, sigur că mimam şi eu că mai cunosc cîte ceva, cu toate că eram tămîie, dar nu voiam să creadă doctorul că are de-a face c-o ignorantă... Ei, şi dacă tot m-am lansat în cunoscătoare, nu ştiu cine dracu m-a pus să-i spun să-mi aducă şi mie o broşurică, o cărticică, ceva... să aprofundez problema... Aşa că într-o seară m-am pomenit c-un cărţoi de cîteva kilograme, că te-nspăimîntă numai cînd îl vezi, nu să-l mai şi citeşti, a unuia, Minovici... Asta nu-i ăla... cu vila cu clopoţei de la şosea?... Am bănuit eu, dar îţi dai seama, ţărane, că m-am prefăcut că-l ştiu... Şi din cauza lui Minovici ăsta, n-am dormit două săptămîni, că mi-am pus mintea cu el, bine-nţeles, pe sărite, să pot intra, cît de cît într-o conversaţie mai documentată cu doctorul meu. Dar să ştii că-i o carte drăguţă; atîta numai că-i cam pesimistă... Tot individul, pentru el, e caz. Cutare o isterică; cutare e bolnav de persecuţie; unu-i bolnav de boala ajungerii; aia are complexul lui Oedip... asta chiar că nu mai ştiu cum vine... Lasă că-mi spui tu altădată, că mă grăbesc... Cutare-i criminal din naştere, altul devine pe drum... Aşa că numai de ăştia visez; într-o noapte am visat că eu aş fi de toate la un loc, un fel de ghiveci de defecte şi complexe... Dar cartea, cel puţin după părerea mea, e simpatică, te cultivă; o să ţi-o dau şi ţie s-o citeşti... Oricum, eu l-am dat gata pe doctor, la prima conversaţie, după ce mi-a adus-o, că el credea că mă sperie grosimea... Vai, ţuţulică, ţărănele, de cînd îmi intră doctorul în casă, parcă s-a schimbat şi atmosfera interiorului, totu-i vesel, totu-i elevat, totul respiră parcă mai manierat, că uneori nu-mi vine-a crede, ce colegi bădărani şi neciopliţi am... ca să-ţi spun numai cum ne pierdem în nişte discuţii şoptite, şi-n nişte tăceri lungi, adînci, că parc-am început să-nvăţ din nou alfabetul dragostei... Dacă eu, care stau lîngă Cişmigiu şi n-am intrat de ani de zile în grădină, am început acum să-i bat aleile, să-i ştiu băncile umbrite, statuile, să mă plimb cu barca?!... Pînă şi apa aia răsuflată, clocită, din lac, mi se pare limpede, visătoare, plus gogoşile, că mîncăm mereu cîte-o gogoaşă şi-o stingem cu apă minerală de la chioşcul ăla pentru fanfară, fără fanfară. Şi pe urmă, cînd ne-ntoarcem acasă... Ei, şi-aici, ţărănele, te dau gata! Lasă semiobscurul şi altele, dar înainte de toate bem un păhărel de Whisky!... Ce te holbezi aşa ţărane?! Whisky! Adică unde n-ajungeţi voi cu rafinamentul decît la un vin de regiune, cum auziţi de-o băutură mai fină şi mai greu de procurat, gata, holbaţi ochii! Păi, sigur, e normal, că după cadou, cunoşti omul... Ca să nu-ţi mai spun cum l-a adus?!... mă rog, după ce-am bătătorit noi Cişmigiul, în cîteva întîlniri poetice, cu barca, cu gogoşi, cu... l-aud într-o seară: „V-aş face, dacă se poate, dacă nu deranjez, dacă nu vă par prea îndrăzneţ, dacă nu oportunez etc... v-aş face o vizită acasă"... Eu mă fac că nu accept, el insistă, eu îi aduc argumentul ăla... că ce-o să creadă despre mine?, el, „că-i normal ca o doamnă serioasă să-şi pună probleme, cînd primeşte pe cineva în casă", dar că-n ce-l priveşte e „bărbat serios" şi iar insistă... Pînă la urmă convenim să ne-ntîlnim într-o seară cînd n-am spectacol. Îmi iau toate măsurile de precauţie, să nu mă trezesc c-un nechemat dintre voi, ori cu una proaspăt trădată; închid telefonul, soneria, şi aştept cu ochii-n vizorul uşii...
În sfîrşit, după ce intră, începe să despacheteze cu grijă, timid, cu eleganţă, dintr-o hîrtie foarte fină, legată c-o fundă, o sticlă paralelipipedică... Am tresărit, dar m-am stăpînit... Şi-odată l-am văzut pe doctor, pe-un soclu, iar voi, colegii, să nu rîzi de mine, ţărane, voi, la pămînt, cu gurile căscate, de parcă atunci i s-ar fi dezvelit statuia!... Whisky! O sticlă întreagă, cu doi căţei pe ea şi-o bubă ieşită din sticlă; căţeii unul alb şi altul negru... Aduc repede două păhărele şi-aştept să toarne. Doctorul însă întîrzie plăcerea, cam o oră. Descrie calitatea Whisky-ului cu căţei şi bubă, că cică ăsta ar fi cel mai grozav! Cum se fabrică el, cum se distilează el, cum voiajează nu ştiu cum, pe mare, în butoaie, pe urmă se trage la sticle de astea... Dragă, te şi umileşte, cîte ştie, ce cultură are!... Te-aş invita şi pe tine să-ţi moi gura-ntr-un păhărel, numai ca să-ţi dai seama de neciopliţii noştri de colegi, care-ţi vin c-un vin de nouăşpe cinzeci, ori c-o vodcă puturoasă de treişopt... Pe cînd doctorul... Whisky! Dac-am luat eu hotărîrea să nu mai primesc pe nimeni, dar absolut pe nimeni, nici măcar vreo colegă, care ştii cum sînt colegele... odată-i cere una o consultaţie şi... îţi dai seama, ţărănele, cît ţiu la el!
Şi cum tocmai ajunsese în pragul blocului, o văd deodată pe Ioana cum tresare ca muşcată de viperă, se-ngălbeneşte şi-mi şopteşte printre dinţi, să mă evaporez, „că uite-l pe doctor, ăla cu pardesiul maron-roşcat...".
Colega dispare ca aspirată de uşa deschisă a blocului. Mă „evaporez" şi eu fără măcar să-mi iau rămas bun. Pe lîngă mine trece un ins banal, către cincizeci de ani, mă priveşte ca pe-un asasin, semn c-am fost reperat stînd de vorbă cu Ioana. Ca să nu aibă vreun dubiu că antipatiile ne sînt reciproce, îmi bolovănesc şi eu ochii în el, după care mă întorc şi tropăi de cîteva ori, ca-n jocul ăla de-a prinselea, ceea ce-l face pe doctor să tamponeze la intrare o gospodină care tocmai se-ntocea de la piaţă cu două sacoşe pline de bunătăţi, care i-au şi zburat din mîini. Pentru că tot sînt cu motorul paşilor pornit, mă apropii cinic de uşa blocului, sigur fiind că mirele urcă în trap spre fericire, acompaniat, (nici nu se putea altfel) de înjurăturile înflorate ale gospodinei care adună de pe jos verzile şi spanacul mustind de calorii şi vitamine.
Vestea măritişului Ioanei pătrunde în teatru — creuzetul în care se fierb concentrate toate patimile lumii: nădejdi, desnădejdi, iubiri, trădări, înălţări, căderi, orgolii, vanităţi, speranţe spuse, dureri surde, adevăruri acoperite, minciuni poleite, trecute toate prin zbuciumul şi credinţa lacrimei.
„Ioana se mărită!"... „Se mărită Ioana?!" „Aiurea, doar nu-i tîmpită"... „Ce i-o fi trebuind măritat, dragă?!" „Te pomeneşti că pînă la urmă, zăpăcita de Ioana"... „Cine n-aiba o fi piţifelnicul care-a smuls-o dintre noi?" „Să ştii că Ioana se mărită, a luat un împrumut de cinşpe mii, la ceare"...
În pofidă comentariilor contradictorii, fuga Ioanei de colegi, toate împrăştierile ei polarizate către presupusul mire, durata idilei, aproape trei luni, (timp astronomic, avînd în vedere că Ioana, odată intrată în posesia a ceva, rar trecea o săptămînă, hai două, să nu transforme ceva-ul ăla... să-l schimbe cu altul mai prost, să-l vîndă c-un sfert de preţ, ori pur şi simplu să-l dea de pomană) nu mai lăsa nici-un dubiu că hotărîrea ei e definitivă!
Chiar şi eu, ca unul care-o cunoşteam mai temeinic, am început să cred că se căsătoreşte, bucurîndu-mă sincer că-şi adună singurătatea lîngă cineva, pentru că în ciuda primei impresii, cel puţin după spusele Ioanei, doctorul părea să fie om de suflet, om de ispravă. Oricum, am fost unul din cei care-au respectat consemnul de-a n-o inoportuna în nici un fel, poate şi pentru faptul că mă „hîrjonisem" atunci, cu doctorul... şi-l făcusem să dea peste gospodina cu plasele pline...
Fiindcă nu repetam şi nici nu jucam în vreo piesă împreună, în timpul ăsta am întîlnit-o de patru, cinci ori, totdeauna grăbită, gonind către undeva... învăluită într-o tulburare fericită. Ultima oară ne-am văzut în faţa ghişeului casieriei, încasa un teanc mărişor de sute, împrumut C.A.R.
Pe la sfîrşitul lui octombrie (trecuse aproape trei luni de la „marea declaraţie") primesc un telefon de la prietena mea. Îmi toarnă în ureche o avalanşă de reproşuri, muşcă din mine, îmi dă cu flit, mă ridică, mă coboară, mă tăvăleşte, zvîrle cu invective şi încheie: „Chiar mort pe masă dacă ai, lasă-l şi vino urgent încoace!" După care, trînteşte telefonul, semn că porunca nu se mai discută... Mă conformez anevoie, stăpînit de gîndul că, exact c-un an în urmă, tot pe-o vreme cu ploaie putredă, mă ţinuse în balconul ei descoperit, trei reprize a cîte-o oră; din pricina unor colege, care veniseră pe rînd să-şi plîngă iubirile mutilate. Şi-acum ce s-o fi mai întîmplat? gîndesc, în timp ce urc cu liftul către garsoniera prietenei... Te pomenşti că vrea să mă prindă de naş, aşa cum m-a ameninţat cîndva, că dacă se mărită „încă odată", că vorba ei, „odată se mărită cineva a patra oară", mă ia de naş, convinsă că numai eu i-aduc noroc...
Prietena îmi deschide, înainte să apăs pe butonul soneriei, semn ca era la pîndă, mă bagă iute în casă, şi după ce încuie uşa, asigurînd-o şi cu lanţ, dispare în baie. În garsonieră e cald, lucrurile sînt în ordine, iar pe masa rotundă, de stejar, hodineşte o sticlă de vodcă ne-ncepută şi două pahare nepereche. Din baie se aude foşnetul apei, nişte plescăituri, un „aşa!" ca o concluzie definitivă, şi-n cele din urmă apare şi Ioana şi s-aşază pe marginea patului. Pare-o felină liniştită, dar se simte că la prima mişcare a prăzii va sări cu ultima fibră încordată. Chiar şi ochii puţin înroşiţi, umeziţi de lacrimi bine stăpînite, atestă spusele de mai sus. Tăcerea se-ntinde. Ioana pare chiar să mă ignore... Aştept un cuvînt de început, un gest către sticla făcătoare de dialog... Nimic! În sfîrşit, Ioana atacă prin învăluire... „Tu... ţărane... în ultimul timp ce-ai mai făcut?" „Aceiaşi placă: repetiţii, spectacole; grăbeşte-te să nu-ntîrzii la teatru, ai grijă să-ţi laşi toate viciile şi speranţele la intrare... că altfel Pudibondul atîta aşteaptă; mai un rînd pus pe hîrtie, mai un pahar de vorbe, mai"... „Şi pe la mine, ţărane, de ce n-ai mai trecut?"... „Păi, consemnul, hotărîrea ta"... „Lasă! Şi chiar dac-ar fi fost aşa... ce, mă măritam cu unul, cu miliţian la poartă... c-un Othello, ori cu vreun tîmpit?! Bravo! Şi pe urmă, care-i piţifelnicul ăla să mă ţină pe mine-n pinteni?! Da’ unde trăim, ţărane? Adică, dacă te măriţi, gata, lacăte peste tot? Auzi la el ce crede despre mine!" „Am zis eu, că?". „Dacă n-ai zis, ai gîndit!... C-aţi ajuns, toţi, una să spuneţi, şi alta să gîndiţi, afară de mine, care ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă! Cînd am zis, ce-am zis, am zis că prea dădeau buluc la mine toţi nechemaţii şi mai ales nechematele, dar asta nu însemna că mă zidesc în casă... Alţii de ce-au înţeles cum trebuie, ce-am zis eu?... fir-ar ei ai dracului de pomanagii!... Ca să nu-l iau decît pe Lipitoare, ori Lord Avasiloaie, ori colega noastră, din piaţa aia, cu statuia aia, care după ce că mătură trotuarul cu fundul, a mai dat şi de şaişpe ori examen de cocoană... şi-a căzut... şi tocmai tu mai tîmpit! Iartă-mă, ţărănele, dar pe-aici s-au petrecut fapte mari!... Stai să-nchid dracului geamul de la balcon, ca vecina asta din dreapta, alta n-are de făcut, decît să spioneze, cine intră, cine iese, ce zic, ce fac?... Şi-a naibii, ascultă uneori cu urechea în fundul oalei de supă lipită de peretele meu... Pe urmă mă enervează şi Cişmigiul ăsta murdar, în care mişună noaptea tot felul de întîrziaţi care-ţi lărgesc urechile cu porcăriile lor!
Dar după ce Ioana închide uşa de la balcon şi trage şi jaluzeaua, discuţia lîncezeşte. E deajuns însă să-i observi agitaţia mîinilor, tremurul colţurilor gurii care parcă muşcă zăbala, a piciorului drept, aşezat peste stîngul, părînd s-o ia la trap, să-ţi dai seama că vulcanul e gata s-arunce lavă... Reiau eu timid discuţia... „Înseamnă că"... „Ce să-nsemne?"... „Că m-am înşelat... Credeam că mă inviţi pentru marele eveniment"... „Ce-nţelegi tu prin marele eveniment?!"... „Ziceam că m-ai chemat să te cunun cu doctorul tău"... „Ha-ha!" face Ioana şi sare de parc-ar fi catapultat-o patul. „Marele eveniment s-a şi petrecut, ţărane!" Sînt total nedumerit!... „Da, da, s-a petrecut, continuă ea... Să fi văzut numai cum se-nghesuia doctorul să nimerească uşa asta, ca să nu mai spun de uşa liftului, şi cum zburau deasupra lui, cînd a ajuns jos, pe trotuar, foi şi fascicole din cartea lu’ ăla, cu „vila cu clopoţei!" ...Noroc c-am răsfoit-o şi eu, c-altfel nu m-alegeam cu nimic din lunile astea păgubite!"... „Dacă-nţeleg"... „Păi, caută să-nţelegi, că de aia-ţi dă statul salariu de intelectual, ţărane! Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus eu acum trei luni?... Păi, cum să ţii minte, cînd tu nici numărul tău de telefon nu-l ştii bine? Cînd ţi-am spus ca doctorul mi-a adus cadou o sticlă de Whisky, cu doi căţei şi-o bubă?"... „Erai foarte... ziceai că-i fin, că-i"... „Pe dracu’ fin! ...Un piţifelnic, un prefăcut, un zgîrcit, că să nu-mi spui mie c-a dat bani pe sticlă, ca doctor, dac-o fi doctor? ...A primit-o plocon, ca alţii... şi ce şi-o fi zis? Hai să epatez, s-o dau gata cu sticla, adică pe mine... De la care sticlă mi s-au tras numai nenorociri în astea trei luni... Aşa că, ia mai dă-te dracului, domnule doctor, cu fineţurile şi prefăcătoriile tale, cu tot, urîtu’ naibii!... Mă rog, că-n orice rău e şi-un bine, se-nţelege, că uite-aşa am putut să-mi privesc şi eu colegii de la distanţă, să-mi dau seama că tot cu ei viaţa-i mai lipsită de meschinării... Că n-am mai ajuns să-ţi spun atunci cînd mă conduceai acasă, după întîlnirea aia, din lunea aia liberă, cînd ne-a văzut în faţa blocului, doctorul, cum a fost după ce-a desfăcut rahatu’ ăla de Whisky... Mă rog, l-a desfăcut şi după ce-a turnat în alea două păhărele, nici o picătură mai mult în unul, ca-n altul, că după pofta pe care mi-o făcuse cu descrierea Whisky-ului, ca să pară interesant, aş fi aruncat pe gît lacrima de conţinut, ca pe altceva, îl văd pe doctor că doar îşi moaie buza-n pahar şi-l pune pe masă... Eu, să nu dau cu piciorul în doniţa plină, fac exact ca el, după care-mi compun o mină înspirată şi-ncep să laud Whisky-ul şi alte băuturi rafinate, de care habar n-aveam... Şi seara se încheie cu terminarea fundului ăluia de pahar, cu două săruturi timide şi cu politicoasa atragere de atenţie a piţifelnicului, să am grijă cum şi unde pun sticla cu Whisky, „ca la întîlnirea viitoare să ne putem delecta iar c-un păhărel".
Abia aştept s-aud închizîndu-se uşa de la bloc, să fiu sigură că doctorul nu se mai întoarce, că mă şi reped, iau sticla, îmi torn un pahar, şi din două sorbituri, adio! Mă trezesc însă pe la miezul nopţii, muşcată de-un gînd: „dacă, cumva, doctorul o fi luat semn, pînă unde-am băut amîndoi din sticlă"? Intru în panică. Nu mai dorm pînă dimineaţa. Seara primesc un telefon de la el, că nu poate veni, şi-un alt telefon, de la Lord Avasiloaie, c-ar trece pe la mine... Apreciez anunţul prealabil, al Lordului... Schimbăm o vorbă, încă una, Lordul plescăie din limbă, mă uit la el, el la mine, şi-amîndoi la frigider... Însfăc sticla, torn, „noroc şi sărut mînuşiţele, duducuţă"... „sănătate Lordule", „Noroc, duducuţă, golănaşu’ lui tata" ...şi-o terminăm. Iar intru în panică. Îi explic lordului cauza... „Se poate, duducuţa, golănaşu’ lu’ tăticu?... Scoţi matale patru cente, şi-ţi aduce băiatul, în jumătate de oră, una la fel". Aduce. Şi cum tot eram puşi pe treabă, desfac sticla, apreciez pe unde-a fost semnul, torn, bem, Lordul pleacă plescăind din limbă; adică mulţumit; bag sticla-n frigider şi-aştept liniştită întîlnirea cu doctorul... Vine, tot drăguţ... — aşa mi se părea mie atunci — aduce şi-o floare (auzi, zgîrcitul dracului, o floare...) nu înaintăm în altele, dar mai înaintăm, pînă la un anumit semn, în sticla cu Whisky... A doua zi, doctorul nu poate veni, dar vine Lipitoarea, e drept că, anunţat, iar dăm iama-n sticlă, Lipitoarea îmi face rost de alta la fel, dar cu cinzeci de lei mai scumpă; bineînţeles c-ajungem şi cu asta la semn... A treia zi vine doctorul şi-n trei ore abia urnim semnul ăla, după care mă anunţă că trebuie să plece o săptămînă în deplasare, timp în care îi dau găzduire, două zile, blondei ăleia saşii, cu picioare lungi, care-i într-o veşnică deplasare, cu tot cu garderobă, din bărbat în bărbat; mă mai vizitează şi colega noastră care-a rămas repetentă la toate examenele de cucoană; mai vine şi alţii... Cînd Lordul, cînd Lipitoarea, îmi fac rost de noi sticle, pe care le consum cu cine se nimereşte, bineînţeles, pînă la semn... Şi-uite aşa, am ajuns, c-am cheltuit, în trei luni, în afară de salariu, cinşpe mii, împrumut ceare!... şi asta şi din cauza ta, ţărane, că dacă veneai şi-mi spuneai frumos, „ho, fă nebuno, opreşte-te!" alta era... Aşa că în ziua cînd m-am dezmetecit, am tras linia şi-am făcut socoteală, mi-a veriit să mă trîntesc şi eu sub linie, să-mi pun unghia-n gît şi să mor! Şi, cînd, în aceeaşi seară, l-am mai văzut şi pe doctor intrînd în casă, scoţînd singur sticla din frigider, şi, înainte de-a turna, cercetînd semnul... odată mi s-a ridicat sîngele la cap, că m-am speriat şi eu ce-i cu mine, ca să nu mai vorbesc de doctor, care cred c-a făcut pe el... „Ia ascultă, mă piţifelnicule, i-am zis, mă prefăcutule, mască şi durere, tu ştii cît mă costă pe mine, semnele alea ale tale, meschine, de pe sticla aia cu javre şi bube, ştii?" ...Şi el, pierit... „Nu"! „Mai bine... Ieşi" „Iar restul îl ştii".
Şi ca încheiere, Ioana apucă sticla de vodcă, umple două pahare şi-nchină: „Noroc, ţărănele!"
— Vodcă?... Mă strîmb eu... Credeam că scoţi sticla aia cu semnul...
— Vodcă, da! Primo: asta înseamnă c-am intrat în normal, iar secundo: hai sictir!
(Perpetuum comic ’87, pag. 21)
