Dragoste robustă

        N-ar trebui să fim atît de marcaţi de importanţa sentimentelor noastre. Oricît de mîndri am fi pentru ceea ce simţim şi oricît de afectaţi am fi de vreun necaz, nu trebuie să pierdem din vedere că un sentiment nu-i, totuşi, decît o disfuncţie. Va veni, desigur, o vreme cînd vom merge la doctor, la medicul generalist, nu la psihiatru, ca să ne lămurim asupra naturii unei stări precum şi a tratamentului necesar.
        — Care-i problema?
        — Doctore, sînt trist. Sînt foarte trist. Am suferit o mare dezamăgire şi, drept să vă spun, nu mai am chef de nimic. Totul îmi pare lipsit de sens. Chiar şi acest consult.
        — Lasă diagnosticul în seama specialiştilor, cetăţene. Nici o suferinţă nu-i atît de copleşitoare, pe cît pare. E ori mare mare, ori mai mică. Deobicei, se exagerează. E ceva ce nu se poate compara. Cînd o femeie ne reproşează că suferim mai puţin, pentru un anume lucru, decît suferă ea, ar trebui s-o întrebăm: de unde ştii? cum măsori asta? Poate că aşa numita dumitale tristeţe nu-i decît o banală criză de amor propriu. Spune-mi, mai bine, ce simptome ai şi de cînd au început să se manifeste.
        — E vorba de o femeie.
        — La vîrsta dumitale, cetăţene, cauza e întotdeauna o femeie.
        — O cheamă Caterina. Nu-i cunosc numele de familie. De fapt, nici nu cred că prezintă vreo importanţă. Nu ştiu cîţi ani are. Aş putea spune că are exact vîrsta care mă determină să nu consider că e nevoie s-o şi aflu. O cunosc de circa treizeci de săptămîni. M-am îndrăgostit de ea cam în a patra săptămînă. Probabil că m-am îndrăgostit din prima clipă, dar n-am ştiut că tot ce începeam să simt se chema iubire. Tulburarea specifică sentimentului, în felul în care-o descriu şi tratatele cele mai serioase, am constatat-o, cum ziceam, în a patra săptămînă. Mai exact, la a patra întîinire.
        — Vreţi să spuneţi că aţi venit la medic documentat asupra chestiunii?
        — Ca orice om. La urma urmei, sînt în joc sentimentele mele!

        — N-aş vrea să credeţi că urmăresc să-mi discreditez colegii. Cărţile însă mai mult te încurcă. Se susţin în ele unele opinii excentrice. Partea cea mai neplăcută e că te simţi tentat să te regăseşti în fiecare caz descris. Apoi, se exagerează mult în privinţa dragostei la prima vedere. Adevărul e că nu există dragoste la prima vedere. Se confundă, de regulă, nevoia de dragoste cu dragostea efectivă.
        — Eu mă refeream la dragostea efectivă,
        — Patru sau cinci săptămîni, aţi reţinut corect, este timpul necesar unei incubaţii complete. Din relatarea dumneavoastră, am motive să cred că aveţi un organism robust şi o afectivitate echilibrată. Ar trebui să vă felicitaţi. Din cauza poluării aerului şi a apei, din pricina stressului informaţional, în fine, datorită lecturilor necontrolate, mulţi au o incubaţie precipitată. Şi se aleg cu nişte sentimente amestecate Pe urmă, vin la noi să le spunem dacă e vorba de dragoste. Se înţelege, îi încurajăm niţel. Medicii mint întotdeauna, dacă prin aceasta pot ameliora ceva. Ştiţi, se întîlnesc tot mai rar forme pure de dragoste. Aveţi un psihic cu o capacitate de refacere remarcabilă. M-ar mteresa să cunosc unele lucruri despre dumneavoastră. De pildă ce citiţi?
        — Camus, Cehov, Caragiale, îndeosebi scrierile lui politice, „Jurnalul" lui Julien Green, Herodot, tot ce s-a scris despre Vermeer din Delft. Şi bineînţeles, indiferent de natura şi scopul lor, textele proprii, în toate felurile: cu mintea proaspătă sau cu creierii obosiţi, ca să-mi dau seama dacă sînt sesizante în orice moment, legat sau pe fragmente amestecate, insistînd la cuvînt sau la sintaxă.
        — Ciudat.
        — Ce-i ciudat?
        — Nimic. Mîncaţi sărat? Beţi vin ori băuturi tari?
        — Ca fiecare.
        — Dragostea, cetăţene, e o reacţie glandulară complexă. E ciudat cîţi intelectuali neglijează etapa circumstanţierii corecte a instaurării unui sentiment. Intelectualii ăştia... Mîncăm prea sărat, consumăm în neştire dulciuri, ne repezim să adorăm persoane, despre care nu ştim aproape nimic, nici cum le cheamă, nici ce vîrstă au şi ne mirăm că ne doare. Ia spuneţi-mi, simţiţi aşa, ca o apăsare în piept? Ca şi cum aţi visa că vă strînge cineva de gît?
        — Nu m-am gîndit că aş putea descrie astfel ceea ce simt, dar dacă stau şi îmi reamintesc unele momente, într-adevăr, am avut uneori o apăsare în piept. Mai ales seara. Şi cînd eram singur. Şi cînd mă despărţeam de Caterina. Apoi, ori de cîte ori îmi apărea imaginea ei. Ştiţi, îmi apărea în cele mai neaşteptate situaţii.

        — Aveţi analiza sîngelui?
        — Am adus-o. Poftim.
        — Da, da, da... Nu pare foarte grav. A crescut puţin colesterolul, dar se poate întîmpla şi din alte pricini. Urina, aţi adus-o?
        — Am procedat întocmai cum mi-aţi spus.
        — N-aţi mîncat nimic, n-aţi băut nimic? Băutura euforizează. Prînzurile îmbelşugate atenuează sentimentul. Tristeţea pură cere stăpînire de sine şi o existenţă austeră. Vine aşa, cum să vă spun...
        — Ca un muget dinăuntru...
        — Exact. Ai starea unui animal care simte de la mari depărtări mirosul fetid al abatorului. Are loc o reacţie a întregului fond genetic. Toţi cromozomii se crispează cu memoria primei înjunghieri. Milioane şi milioane de sacrificări bat genetic peste secole. Unii o numesc premoniţie. Deşi e numai o răzvrătire a memoriei, a secţiunilor deobicei inactive ale creierului. Să aşteptăm rezultatul de la laborator, să avem mai întîi toate analizele. Să vedem dozajul adrenalinei.
        — E atît de semnificativ?
        — Tristeţea, cetăţene, ca şi durerile de dinţi, nu are încă o descriere unitară în toate tratatele. Asupra însemnătăţii dozajului adrenalinei însă există un acord perfect. O să umblăm puţin la adrenalină şi în maximum două săptămîni o să te poţi îndrăgosti din nou. Pe alte baze. Şi poate cu nişte consecinţe sufleteşti suportabile.

(Perpetuum comic ’87, pag. 183)

Vezi toată postarea

Cuadratura cercului

— fragment —

        Roman de sorginte, oarecum ştiinţifică şi cu implicaţii ştiinţifice, avînd ca punct de plecare descoperiri arheologice, „Cuadratura cercului" nu e o pistă nouă pentru Tudor Octavian. Însuşi fragmentul pe care-l supunem lecturii e edificator. „Cuadratura cercului", împreună cu un alt scurt roman, „Absenţa Mariei", formează o carte aflată sub tipar la Editura Eminescu.

        O pendulă a bătut de douăsprezece ori. În mii de apartamente, în liniştea înfundată, care domnea în odăi, mii de pendule i-au răspuns înfiorate, toropite de sunet. Fierul răspîndea în betoane o vibrare subţire, prielnică tihnei şi aşteptării. Îmbrăcat cu pardesiul şi cu pălăria pe cap, stăteam de ceasuri întregi, ţeapăn ca statuia unui faraon în exerciţiul sacralităţii sale, pe taburetul acela incomod şi priveam încordat înapoi pe durata a cincizeci de ani, ca să pot vedea cîţiva paşi înainte. Era miezul nopţii, înaintea mea se aşterneau ceasuri lungi de întuneric, timpul se măcina încet, telefonul amuţise demult, liceanul Liviu vorbea în somn, îi auzeam, prin pereţii subţiri, interogaţiile, un recitativ pasionat şi cast în faţa unei săli părăsite de public; spectacolul se încheiase de mult şi întrebările lui se întorceau în ecou, istovindu-i trezia masculină.
        Prin uşa deschisă spre hol lovea pieziş lumina unui bec.
        Fantomele diurne se adunaseră în culcuşuri, fantomele nocturne prindeau să bîntuie. Una din ele, cu înfăţişarea unui bărbat înalt şi slab, atît de slab încît raza gălbuie a lămpii de veghe îi lingea şoldurile şi i le topea, tocmai sosea. O fantomă de gata, îmbrăcată în haine de gata, luptînd să deosebească, prin lentilele cu multe dioptrii ale unor ochelari mici şi rotunzi, forma obiectelor. Un individ stîngaci, tîrînd după el o geantă mare şi grea, semănînd cu un acordeon deschis. Cunoştea, s-ar fi zis, locul, dar se temea să înainteze. Umbra i se desfăşura lălîie pe toată lăţimea camerei şi continua pe pereţi. A rămas ţintuit în golul uşii, ca şi cum se temea să înainteze, şi nici drumul înapoi nu mai putea să-l facă. A deschis gura şi a chemat:
        — Mierlă...
        Îmi simţise prezenţa şi glasul îi era înmuiat de teamă. A repetat chemarea. Cineva îi proptise un revolver în ceafă, în pîntec simţea vîrful criminal al unui cuţit, tavanul avea să se prăbuşească dintr-un moment în altul, şansele lui de a scăpa viu erau neînsemnate. Cînd a zis, pentru a doua oară „Mierlă!..." vocalele i s-au lipit, uscate, ca frunzele toamna, de cerul gurii.
        M-am ridicat de pe taburet şi am aprins lumina. Lunganul avea expresia unui iepure prins pe-o şosea în lumina farurilor. I-am smuls din mînă geanta şi l-am împins spre scaun. I-am luat şapca din cap şi am atîrnat-o în cuier. I-am dat de cîteva ori ocol, ca să-i fie limpede că vreau să ştiu totul despre el.
        — Mierlă a şters-o, am spus.
        — Dumneata... a zis sfios ochelaristul, dumneata... nu eşti Mierlă?!
        — Eşti isteţ. Motivul pentru care nu sînt Mierlă e simplu: sînt Cucu. Ion Cucu. Proprietarul acestui apartament. Am un contract.
        I l-am dat şi a început să-l citească.
        S-a luminat la chip şi mi-a înapoiat contractul cu un zîmbet suspect de sincer.
        — Asta, a spus, nu e posibil. Am să-l aştept.
        S-a uitat după geantă, a tras-o lîngă el, m-a privit oarecum amuzat şi oarecum prevenitor şi şi-a încrucişat mîinile pe piept, ca unul pentru care se explică dintr-o dată totul.
        Chipul său mărturisea ceva din îndîrjirea senină a primilor creştini. A precizat, cu un ton confidenţial şi patetic:
        — Nu cred!
        Un credincios ce-şi clama necredinţa.
        — Uite, l-am prevenit, n-am cum să te împiedic să aştepţi. Mi-ar veni greu s-o fac. Credinţa mută munţii. Dumneata n-ai stofă de artilerist. Dumneata nu priveşti înapoi, ca să vezi înainte. Dumneata, omule, pui mîna pe cazma şi sapi ca să muţi din loc muntele. Dacă ai avea curajul să te opreşti niţel din săpat şi ai privi înapoi, l-ai zări pe Mierlă. Fuge de-i scapără călcîiele şi nici nu priveşte în urmă. Nu bănuieşti cîţi am avea motive să-l prindem. E prea departe însă. Dacă făceai afaceri cu el, e grav; să ştii că a plecat cu banii.
        — Nu-i vorba de bani, a zis ochelaristul cu dispreţ. Nu ştiu dacă înţelegeţi. Cu ce vă îndeletniciţi?
        — Ca toată lumea. Îmi cîştig pîinea.
        — Dacă aţi şti matematică, v-ar fi simplu să înţelegeţi...
        — Dacă aş cunoaşte matematică, aş rupe contractul de proprietate, ţi-aş cere iertare că mă găseşti aici şi aş pleca în pelerinaj să ţi-l găsesc pe Mierlă. Dar nu ştiu. Te afli în casa mea, omule, şi dacă nu te dau afară e fiindcă sînt plin de prejudecăţi.
        — E din cauza educaţiei, mi-a explicat noul martir al credinţei. Cunosc acest fel de complex. Eu însumi sufăr că nu sînt în stare să rezolv practic unele situaţii. Nici dumneavoastră nu aveţi simţ practic, nu-i aşa? Am bănuit. Vă deranjez, totuşi, foarte mult? Aş putea să aştept în hol.
        — Citeşti ziarele?
        — Uneori.
        — Ar trebui să le citeşti zilnic. S-a scris de curînd despre doi fraţi siamezi. La un moment dat, unul s-a plictisit de celălalt. În timp ce fratele lui dormea, a luat un cuţit şi şi-a tăiat porţie întreagă: doi rinichi, un ficat, buricul şi toate cele trebuincioase. Îţi imaginezi ce surprins arăta siamezul somnoros cînd şi-a dat seama că nu mai rămăsese aproape nimic.
        Lunganul s-a ridicat de pe scaun şi a umblat în geantă. S-a apropiat de un perete, l-a examinat şi, asigurîndu-se că are spaţiu suficient, a trasat, cu un cărbune, un cerc. Avea o linie sigură şi cercul se închidea perfect. S-a dat doi paşi înapoi şi şi-a privit opera critic.
        — Ce vezi? m-a întrebat.
        — Un individ care-mi mîzgăleşte pereţii. Făcînd abstracţie de aceasta, văd că individul a izbutit să realizeze, fără compas, un cerc perfect. Asta le reuşeşte persoanelor exersate sau celor cu un creier deficient. Învaţă să deseneze un cerc şi-l desenează pe ziduri cu precizia unei maşini.
        — Sînt o persoană care a exersat, mi-a zis fără pic de maliţie lunganul. Acum, iată, o altă figură. Ce am desenat?
        Îi ieşise un pătrat cu laturile egale şi unghiurile perfect drepte.
        — Tot datorită exerciţiului?
        — Exerciţiu şi talent.
        Şi-a contemplat din nou opera şi a spus:
        — Postulatul al cincilea al lui Euclid, trisecţiunea unghiurilor, dublarea cubului, transcendenţa numărului pi, cuadratura cercului. Matematica ridică unele... dificultăţi.
        — Ca, bunăoară, teorema lui Fermat.
        M-a privit atent. Avea o bănuială, dar era prea bine educat ca s-o exprime.
        — ...Şi teorema lui Fermat. Sînt mai multe asemenea... dificultăţi. O parte din matematicieni continuă să-şi bată capul cu ele, pe cînd cealaltă parte a renunţat.
        — Singura problemă ar fi că numărul celor care nu numai că au renunţat, dar nici nu concep să caute soluţii acolo unde nu există soluţii, îl întrece categoric pe al fermatiştilor, al celor care visează celebritatea ca urmare a rezolvării cuadraturii cercului şi al tuturor maniacilor drumurilor închise.
        — În matematică nu există drumuri închise. E o problemă de timp.
        A făcut o pauză, a meditat mult, dacă e util să dezvăluie şi a doua condiţie, după care a zis încet:
        — O chestiune de timp şi de talent. Din nefericire, aşa numitele utopii matematice sînt abordate ori de pripiţi ori de persoane cu talent mediocru. Ori, pur şi simplu, de oameni fără haz.
        — Ca, de exemplu, Mierlă.
        Lunganul şi-a muşcat buzele. S-a înroşit şi a rostit cu reproş:
        — Mierlă are geniu. Nu cunosc un om mai răbdător ca Mierlă. Aş vrea să fiţi mai explicit, cînd vreţi să spuneţi ceva despre el. Ar fi bine să nu mai spuneţi nimic. E prietenul meu şi, cînd e insultat, sufăr. Eu ştiu să apreciez o prietenie.
        — Eşti atît de supărat încît ai fi în stare să pleci.
        — Insolenţa dumneavoastră nu mă răneşte. Despre mine puteţi să spuneţi orice. Despre Mierlă, nu. Nu vă permit!
        L-am asigurat că respectam sentimentele sale de prieten. I-am mai spus că în privinţa geniului matematic al numitului Mierlă eram sceptic:
        — E un fermatist convertit. A priceput că teorema lui Fermat e o capcană pentru maniaci şi un drum închis şi a şters-o. S-a lepădat de dumneata fără nici o remuşcare. E un tip practic. Şi un laş. Nu-l insult. Am dovezi.
        Lunganul mi-a mărturisit niţel strîmtorat:
        — Am renunţat la teorema lui Fermat de vreo zece ani. E un secret al nostru. N-aş vrea să mă contrazic, dar mă tem că e, într-adevăr, un drum închis. Mă rog, să nu zicem închis. Să convenim că nu sîntem pregătiţi s-o abordăm.
        Şi cu un aer extrem de confidenţial a adăugat:
        — Şansa noastră a fost că ne-am axat pe rezolvarea cuadraturii cercului. Un mare moment de inspiraţie. Practic, avem soluţia. Sîntem, cum s-ar zice, la un pas.
        — Doar atît?!
        — Există ceva mai rău decît moartea, a cugetat al doilea fermatist convertit. Ridicolul. Să nu te stimeze ai tăi, e suportabil. Dar ca să fii considerat un ratat de colegi, e peste puterile omeneşti.
        — Aţi avut, fără îndoială, noroc. Un noroc unic. Să rezolvaţi, cu rigla şi compasul, o problemă pe care, de mii de ani, milioane de rigle şi compasuri s-au tocit şi s-au umplut de ridicol.
        Lunganul strălucea de mîndrie. Era propriul său monument. Îi mai lipsea soclul.
        — Sîntem, practic, la capătul drumului. Am convenit să mai verificăm odată totul înainte de a scrie comunicarea. Sînt foarte emoţionat. Mierlă o să mă sune dintr-o clipă în alta. O simt. Sîntem legaţi pe viaţa.
        Încă un om de care îmi era milă. Mă copleşeau sentimente pravoslavnice şi nu era nimic de făcut.
        — Du-te la bucătărie, i-am spus. Găseşti acolo un coş de hîrtii. Au rămas de la Mierlă, A verificat fără dumneata. E clar, n-aţi revolvat cuadratura cercului. Mierlă a şters-o. E liber. O ia de la capăt. De la capătul capătului. De la capătul capetelor. Eşti, totuşi, un om cu şansă. Norocul dumitale se cheamă postulatul al cincilea al lui Euclid.

(Perpetuum comic ’85, pag. 154)

Vezi toată postarea

Viaţa în abecedare

        Un specialist în pulberi metalice, profesorul Vintilă Vintilescu, lucrează îndîrjit la noua sa carte. În domeniul acesta, al pulberilor metalice, profesorul e o somitate şi dacă există în lume zece oameni care ştiu totul despre cataliza compuşilor prăfoşi de nichel, Vintilă Vintilescu e, neîndoios, unul din ei.
        Specializarea într-un domeniu — în acela al compuşilor prăfoşi de nichel, spre exemplu — prezintă avantajul că, studiind critic opera celorlalţi specialişti — aici în număr de nouă — poţi să produci o carte cu un conţinut revoluţionar. Un dezavantaj ar fi că ceilalţi nouă procedează la fel. Soluţia e una singură: să te grăbeşti.
        Instalat de cîteva ceasuri la biroul lui de acasă, profesorul încheie grăbit capitolul ultim. „În condiţiile unor temperaturi subliminare, scrie Vintilă Vintilescu, departe de tot ce se întîmplă în jurul său, hipermanganatul de nichel bivalent prezintă unele calităţi de aderenţă ce-l fac compatibil cu realizarea aliajelor cu indice de fiabilitate mare...". Şi aşa mai departe.


        În apartamentul familiei Vintilescu, se mai grăbeşte o persoană. E Ana, fetiţa profesorului, elevă în clasa întîi. Afară e întuneric, în curînd trebuie să sosească şi mama, specialistul condamnă, în cîteva fraze bine simţite, recalcitranţa tehnologiilor la soluţiile radicale, iar Ana, încă îmbujorată de la joacă, silabiseşte cu multă convingere lecţia „rî": Ada are mere. Mara are mure. Mira are rame. Rada are rodii. Riri are rude. Ridi are rorii. Rama are dara. Ada are rime. Rida are rodii."
        Existenţa fiecăruia e şi o chestiune de destin. Dacă zodiacele îţi lasă o şansă chiar şi la conjuncţia a două planete potrivnice, abecedarele nu-ţi dau nici una. Cînd te cheamă Mara sau Rica sau Riri, trebuie să te resemnezi să te îndopi cu mere şi cu mure, să aduni rame, ca maniacii ăia bătrîni, după moartea cărora găseşti un pod plin cu rame, să faci rime şi mire şi, în general vorbind, să te mulţumeşti cu puţin.
        — ...Rica, repetă de zor Ana, are carie.
        — Oh, spune profesorul cu un ton complezent, ce citeşti tu acolo? Cine-i Rica?
        — Nu ştiu, răspunde Ana, şi ochelarii cu multe dioptrii îi accentuează expresia naivă şi preocupată. Cine să fie, o fată din abecedar.
         „Dar e îngrozitor, cugetă profesorul consumat mai mult de problema fiabilităţii aliajelor de nichel decît de caria Ricăi. E pur şi simplu inadmisibil. Trebuie dusă la un doctor, cariile la copii sînt tare păcătoase". Şi, din pagina acoperită cu un scris egal şi sigur, de specialist, se iveşte parcă imaginea lui Radu, colegul de catedră, un individ cu nări mari, cu dinţi rari, roşi de carii, un om rău, dur, ridat şi plin de păr, un ratat, dar cu rude te miri unde.
        — Rada, citeşte sacadat fetiţa, are rune. Rara are mare. Nana are rana. Nina are nuca.
        Vintilă Vintilescu se ridică sesizat de la birou şi ia în mînă abecedarul.
        — Da, conchide el confuz, Rica are carie.
        Lecţia e ilustrată şi specialistul în pulberi metalice se pătrunde de o seamă de adevăruri despre care, judecînd după mirarea întipărită pe faţa sa, e limpede că n-a avut cunoştinţa. Din desen, rezultă că Rica e perfect indiferentă la starea danturii sale. Într-o mînă are o ramă, în cealaltă un pacheţel. Probabil mure sau rodii. Cartea comunică numai realităţi incontestabile. Nu e nici un dubiu, de pildă, că Toma e cu tata. În ilustraţie se vede un copil, Toma, şi un bărbat. Fără îndoială, tata.
        — Tică e cu mama, citeşte mai departe specialistul în pulberi metalice. Nicu e cu Lili. Didi e cu Rada. Aura e mare.
        Mirarea lui Vintilă Vintilescu e lipsită de obiect. Viaţa, în abecedare, e întotdeauna mai complexă decît pare la prima vedere. Rica are toate motivele să arate apatică. Adevărul e că pe Rica n-o supără dinţii. „Rica are carie?" se întreabă cartea, şi întrebarea capătă pe loc un răspuns absolut lămuritor: „Nu, păpuşa are carie". E nevoie de multă perspicacitate ca să realizezi pe chipul placid al Ricăi o undă de nemulţumire.


        Profesorul citeşte abecedarul din scoarţă în scoarţă, stingherit cîteodată de ambiguitatea cu iz freudian a unor propoziţii simple — Onica are ouă — marcat de bunăvoinţa gravă cu care Ana îl aşteaptă să încheie.
        — „Copiii mănîncă pîine", silabiseşte Vintilă Vintilescu cu grija de a nu sări vreo literă. „Pîrvu se îneacă. Pîrvule, mănîncă încet!"
         „E logic, socoteşte profesorul, Pîrvu nu poate să mestece. Pîrvu are carii. Pîrvu a mîncat prea multe mure şi rodii şi are carii. Săracu’ Pîrvu! toată viaţa a fost singur. Cînd eşti singur, nu-ţi mai pasă ce mănînci şi cum mesteci. Nelu e cu Lili, Gigi e cu Riri, Nina e cu Dodi, Toma e cu Mira. Aura nu-i cu nimeni, e drept, dar cel puţin pleacă la mare; Aura a fost întotdeauna o excentrică; religia ei e nudismul, are deci o preocupare. Dar Pîrvu? Niciuna. El cu ramele, cu runele, cu rimele. Măcar dacă ar fi şi el cu Geta. Numai că Geta e deşteaptă. Ea e cu Bebe. Bebe nu-i ca Pîrvu. Bebe se descurcă. Bebe şi-a dat doctoratul în compuşii trivalenţi ai fierului, deşi habar n-are cum e cu trivalenţa fierului. Lui Bebe i-au mers toate. Cînd eşti la „bî", viaţa e plină de avantaje. Ce mai, ai de toate şi fără să mişti un deget. Bebe are nucă, are mere, Bebe e cînd cu Nina, cînd cu Onica. Pe Bebe îl cunosc toţi, a pornit-o devreme, şi-a făcut relaţii, a ştiut să cumpere rame ieftin, cînd le scăzuse preţul, şi să le vîndă scump, cînd au ajuns la preţ. La fel şi cu rodiile. Se compară Pîrvu cu Bebe?"

(Perpetuum comic ’84, pag. 15)

Vezi toată postarea

Lecţia de estetică

        Fotoreporterul unui ziar de provincie, un bătrînel mărunt, chel, uscat şi cîrcotaş, e trimis, într-o săptămînă cu ploi dese şi reci, să aducă de urgenţă nişte fotografii din campania de însămînţări.
        Primăvara e campanie, campania-i şi vara, toamna şi iarna sînt pline de tot felul de campanii, de la însămînţări bătrînelul rău de gură aduce, de douăzeci şi mai bine de ani, de cînd e angajatul ziarului, aceeaşi fotografie mobilizatoare, cu patru ori cinci ţărani dînd cu sapa-n noroi, dar aşezaţi în cadru cu multă grijă, ca să dea, cum îi place îndeobşte să zică, „o diagonală frumoasă".
        Fotografiile sînt întotdeauna urgente, ceea ce înseamnă că merge orice, numai să nu rămînă pagina întîia fără o poză.
        Aparatul, nu-i aşa?, nu-i nici prost, nici deştept, apeşi pe declanşator şi mai mult decît ce se vede, ce să scoţi? Dar la diagonale, bătrînul cîrcotaş ţine. Cineva, cîndva i-a explicat cum e cu diagonala, cum dă ea mişcare şi avînt unei secvenţe, la gazetă s-a vorbit de avînt în mai toate situaţiile, fără avînt şi valorificarea maximă a forţelor un articol parcă dacă-ţi reuşeşte diagonala, ziarul e gata.


        Cînd pleacă pe teren, fotoreporterul face tărăboi. Scandalul are un rol strategic, întrucît comuna unde se fabrică, de la un ceas la altul, fotografiile mobilizatoare e la cîţiva paşi de oraş, aparatul e un „Laica" de jumătate de kilogram, maşina redacţiei îl aduce, cît despre coclauri, ce coclauri să fie în Bărăgan?
        — Prietene, îi zice secretarul de serviciu oarecum strîmtorat, plictisit de văicăreala bătrînului, tragi matale o fugă şi aduci vreo două clişee din agricultură.
        Şi fiindcă stupefacţia ce se citeşte pe chipul acestuia îl impresionează de fiecare dată, o lasă mai moale:
        — Auzi, nea Mitică, dă o fugă şi matale pe-aici, pe la ăştia din Colţoaia... Salvează-mi numărul ăsta şi ne socotim noi...
        Colţoaia este, fireşte, comuna de la ieşirea din oraş.
        În două ore, treaba e încheiată. Fotoreporterul a mers la primar, primarul la cîrciumă. Cînd plouă, ce să cauţi în cîmp. Şi, mai ales, de ce-i nevoie de sapă? Dar fără sape, cum scoţi diagonala?
        — E bine, hotărăşte profesional fotoreporterul, iar primarul se duce la punctul de pază contra incendiilor, după nişte sape.
        În fotografia, încă udă, pe care bătrînul o trînteşte cu un aer de triumf şi, deopotrivă, de martir pe masa secretarului de serviciu se văd cam din profil, ce altceva să se vadă decît patru oameni cu sapa pe un cîmp mustind de apă pînă spre orizontul şters şi el de-o pînză de ploaie? Diagonala însă face toţi banii: sapele muşcă din pămînt exact pe linia imaginară ce pleacă din colţul din stînga jos către colţul din dreapta sus.
        În birou se mai găseşte o persoană. E şeful secţiei culturale, un tînăr poet, cu care bătrînul nu vorbeşte.
        Deşi, la drept vorbind, n-are nimic de-a face cu fotografia, pe tînărul poet fotoreporterul îl socoteşte, de cînd s-au cunoscut, în tagma fandosiţilor ălora care nu deschid gura fără să vorbească de ecleraj, tonalitate, contre-jour, transfocare ori afumatto. Poetul, deşi nu-i treaba lui, are mereu ceva de zis. Şi zice, melancolic, aparent fără dedesubt polemic:
        — Iată Colţoaia noastră...
        — Dumnealui, glăsuieşte conciliant secretarul, arătînd spre poet, e de părere că lumea începe şi sfîrşeşte cu satul. Colţoaia e astfel locul primordial, buricul pâmîntuiui, axa şi raţiunea dintîi a unui hedonism de substanţă rurală.
        — Cu atîta ploaie, îţi iei cîmpii, cugetă prudent bătrînul cîrcotaş.
        — Nea Mitică al nostru, intervine cu aplomb secretarul, ca un translator la masa tratativelor, consideră fotografia o formă a activităţii umane şi a conştiinţei sociale caracterizată prin instaurarea de structuri expresive, capabile să comunice o emoţie specifică realităţii. În cazul în speţă, realitatea, aşa cum ne-o dovedeşte şi imaginea, e puternic obturată de-o aversă cu incidenţă în afect.


        — Unde-am mai văzut eu asta? întreabă visător poetul.
        — Arta, pare să traducă secretarul de redacţie întrebarea decantată dintr-o suită de manifestări, în esenţă, identice, sublimează, ar trebui să zicem, eternul, sămînţa de absolut.
        — Eu, face fotoreporterul, m-am străduit! Avem avînt, avem mobilizare, diagonala e la locul ei.
        — Absolut, oficiază monoton secretarul, rămîne, cum se poate lesne constata şi acum, cheia de boltă a oricărei încercări de estetică.
        — Uită-te puţin mai atent în brazdă, îi spune poetul secretarului.
        Secretarul de redacţie ia fotografia în mînă şi o priveşte atent. Fotoreporterul, simţind primejdia, aruncă o privire peste umărul secretarului.
        — Ce vedem? întreabă retoric poetul.
        — Ce vedem? întreabă şi secretarul.
        — Linia aia, răspunde poetul, e la fix.
        — Vedem lucind liniile de forţă ale realităţii, conchide secretarul.
        — Să mai îmi ceri vreodată ceva! zice bătrînul cîrcotaş, şi vrea să ia fotografia.
        — Artă pentru artă, conchide secretarul, sau artă cu tendinţă. Problemele sînt aceleaşi, oamenii se schimbă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 172)

Vezi toată postarea

Tînăr cu calculator

        Spre deosebire de colegii mei, şi oarecum spre mirarea părinţilor, faptul că am reuşit la examenul de treaptă mi-a prilejuit un entuziasm, dacă se poate spune aşa, foarte măsurat. Trăim, din pricini greu de explicat, credinţa că lucrurile cele mai importante în viaţa unui bărbat se petrec, totuşi, după douăzeci de ani, vîrstă la care tinerii deosebit de inteligenţi au dinspre partea destinului anume semne ale drumului de urmat.
        Astăzi împlinesc douăzeci de ani. Am ratat iarăşi admiterea la facultatea de drept şi, în aşteptarea sesiunii următoare, ocup un post modest la contabilitatea unei fabrici de ambalaje. Am reuşit să amîn serviciul militar în baza unui certificat medical din care reiese că sînt astenic.
        Dacă în mintea bunilor mei colegi de liceu, ajunşi, aproape fără să-şi dea seama, în situaţia de a executa zilnic stînga-mprejur şi dreapta-mprejur — pînă la gradul acela de perfecţiune fără de care orice război pare de neconceput — certificatul de astenie reprezintă dovada marilor mele disponibilităţi în chestiunile sociale curente, în ce mă priveşte nu reuşesc să fac abstracţie de ideea că am căpătat o astfel de hîrtie întrucît exista un temei.


        Pe de altă parte, delicateţea cu care contabilii propriu-zişi consideră cazul unui tînăr în situaţia de a fi reformat dintr-un motiv atît de ambiguu îmi dă o stare de confort necunoscută mai înainte. Descopăr că, în fond, nu există îndeletniciri în sine plictisitoare.
        Contabilii propriu-zişi ai fabricii de ambalaje nu se plictisesc niciodată. O treabă odată începută, trebuie să aibă şi o încheiere. Devreme ce-i nevoie de cutii, e nevoie de cineva care să socotească numărul de cutii necesare, cantitatea de carton din care se pot fabrica aceste cutii, numărul de fabrici destinate să producă o cantitate de carton bine determinată şi aşa mai departe. Problema care tulbură întrucîtva armonia unei atît de fireşti relaţii de necesitate este, din păcate, şi cea mai frecventă problemă în lumea de azi: gradul de importanţă a muncii ce-o ai de făcut. În timp ce tovarăşii mei de birou sînt pe deplin convinşi că bilanţurile pe decade la o fabrică de ambalaje nu suferă comparaţie, în privinţa complexităţii, şi, în definitiv, a importanţei lor în cadrul bilanţurilor trimestriale pe departament, eu — în cei aproape trei ani de cînd mă aflu aici şi aştept să împlinesc douăzeci de ani — am început să intuiesc că, în realitate, lucrurile stau oarecum altfel şi că un sfîrşit de lună la contabilitatea întreprinderii de confecţii, căreia îi furnizăm, în cea mai mare parte, cutiile de carton îţi dă, în chip foarte intens, simţămîntul realizării profesionale. Cît despre importanţa unui bilanţ decadal în industria confecţiilor, aproape că nici nu se mai discută.
        Este ora zece, în curînd vom avea pauza pentru micul dejun, au trecut cîteva ceasuri de cînd se poate spune că am vîrsta aceea care contează la un bărbat inteligent, dar nu am încă nici un semn din partea destinului.
        Afară poate de telefonul de la jurisconsultul fabricii, un ins atît de sigur că nu există lucru să nu suporte încadrarea într-un paragraf de lege, încît atunci cînd discută cu tine poţi fi sigur că nu conversaţia e ceea ce-l interesează. Omul, pur şi simplu, te evaluează. În mine, de pildă, evaluează eventualitatea unui alt jurisconsult. Ştie că am căzut la admitere şi se străduieşte să-mi fortifice moralul pentru sesiunile viitoare. Pentru cineva care a dorit cu tot dinadinsul să ajungă jurist şi a ajuns jurist, numărul examenelor ratate nu înseamnă nimic.
        — Deci, spune el prevenitor, înveţi!
        Îi răspund că, într-adevăr, nu-mi pierd vremea.
        — Sînt hotărît să dau în fiecare an.
        — Înveţi şi seara, nu-i aşa?
        — Tot timpul.
        — Perfect. Acum eşti tînăr, nu observi cum trece timpul. Cînd ai să fii de vîrsta mea, o să înţelegi ce-am vrut să zic.
        Îl asigur că am priceput la ce se referă. Am împlinit douăzeci de ani, a cîte 365 de zile. Cu totul, cam 7300 de zile. Lucrez cu un calendar japonez: cristale lichide, „Sharp-Elsimate EL-211". Poartă numărul 06105139 şi are tot ce-i trebuie ca să fii convins că nu greşeşte niciodată. Înmulţesc 7300 cu 24 şi obţin 175.000. Adaug anii bisecţi şi am un total de 175.290. Am dormit, în medie, 9 ore pe zi, adică 65.745 de ore. Tata dormea oricum mai mult, mama avea o veritabilă teorie a somnului regenerator. Pînă la zece ani, am fost supus unui program de regenerare zilnic de două ore. Asta face un plus de 7310 ore. Scăzînd din totalul de 175.290 orele dormite, rămîn un număr de 102.235 ore trăite efectiv.


        — Carevasăzică, repetă jurisconsultul întrucîtva mai detaşat, înveţi!
        De bunăseamă, învăţ. E tot ce ştiu să fac. Am urmat 12 clase, am avut zilnic 6 ore de cursuri, am studiat în medie 2 ceasuri pe zi. Ar trebui să spun: 35.080 ore trăite efectiv, numai că ar fi o exagerare. Cînd eşti pus să repeţi ideile altora, le trăieşti, de fapt, viaţa. Cu rare excepţii, orele acestea ar trebui trecute în contul profesorilor mei. Din 102.235 scădem 35.080 şi ce rezultă? Rezultă pentru activităţile care formează personalitatea un număr îngrijorător de mic de ore şi anume 67.155. Şi atunci, din ce-i formată personalitatea mea? Am stat la masă sau m-am hrănit, pur şi simplu, timp de 10.950 de ore. Am petrecut în baie 8214 ore, m-am uitat după fete, în fugă, minut cu minut, doar 18 ore, m-am gîndit la situaţia că aş fi prieten cu una sau alta din fetele pe care le-am cunoscut timp de 3.657 ore. Am citit tot felul de romane preţ de 8214 ore. Scădem suma acestora din 67.155 şi-mi mai rămîn pentru personalitate abia 36.102. O cifră care poate să pară îndestulătoare, fiindcă asta înseamnă 1.504 ore, adică patru ani şi ceva, atîta doar că s-ar putea să fie vorba de anii în care învăţam cuvintele „mama" şi „tata" ori, dimpotrivă, de anii petrecuţi la contabilitatea fabricii de ambalaje, perioade în care ar fi exagerat să discutăm despre cunoaşterea de sine.
        Ţin receptorul la ureche ştiind ce are să urmeze.
        — Să nu te dai bătut, spune jurisconsultul, tu eşti altfel decît bătrîneii din birou. Ai toată viaţa înainte!
        Că sînt altfel, e mai presus de orice îndoială. Sosesc la slujbă odată cu ei, la zece şi jumătate mănînc, ca şi ei, brînză cu roşii şi cu pîine, discut cu ei despre meciurile etapei la fotbal, iar cînd nu sînt meciuri despre situaţia conjugală a directorului tehnic, a cărui soţie are, pe lîngă o meserie ce-i lasă toată libertatea de mişcare şi o înfăţişare, cum zic şefii de state după nişte tratative purtate în secret, foarte promiţătoare. Îmi cumpăr acelaşi pulover de melană vernil ca şi ei, citesc aceleaşi gazete, îmi fac cumpărăturile de la magazinul universal „Dacii şi romanii", redactez zilnic situaţia producţiei, exact ca ei, dar sînt, fără nici o îndoială, altfel.
        — Pe mîine, spune jurisconsultul, convins că, vorba cîntecului „e o nouă zi şi pe tine te voi iubi". Să nu te laşi influenţat de nimeni, să te închizi în casă şi să înveţi.

(Perpetuum comic ’83, pag. 172)

Vezi toată postarea