Primarul se dă jos din şaretă cu şalele înţepenite: hurducat toată ziua de gropile şi umflăturile drumurilor mărginaşe, seara îşi simte toate oasele dislocate. Dar e tînăr şi îşi revine iute.
Se uită bucuros peste întinderea cu gogoşari, roşii şi puzderie de bostani albi, umflaţi, care urmează clina dealului, coborînd apoi lin spre eleşteul cu peşte.
Din bordeiul paznicului iese un fuior de fum. În prag se iveşte numaidecît un bătrîn scund, cu umeri surprinzători de largi. Pălăria trebuie să fie din veacul celalalt, dar flaneaua e din nailon, iar şoşonii din picioare, de dată recentă, evident.
— Bună ziua, moşule!
— Noroc, băiete. Cu ce treburi pe la noi?
— Dau şi eu o raită prin bunurile comunei.
Moşul îl cercetează bănuitor, cu ochii mici, vineţii:
— Ce fel de raită? Umbli după bunătăţi?
— Să văd şi eu de ce dispunem. Şi primarul se aşează, suspinînd, pe un butuc din preajmă. Moşneagul rămîne în picioare. Tac amîndoi. Se aude, de departe, o cinteză.
— Dar dumneata ce eşti aici? Paznic?
— Paznic. Şi tu, flăcăule, ce stare civilă ai?
— Sînt primar.
— Primarul cel nou?
— Da. Cel nou.
Bătrînul intră iute în colibă, iese cu o ghioagă enormă de frasin, ia, milităreşte, poziţia de drepţi cu arma la picior şi salută cadenţat:
— Să trăiţi, tovarăşe primar! Sînt paznicul Vasile Clonţ al lui Ifrim. Servesc cu credinţă comuna.
— Pe loc repaus! — comandă vesel oaspetele. Ce ai pe foc?
— Mămăligă. Vă servesc?
— Fără nimic altceva?
— E şi un element de brînză. Şi oarecare ceapă.
Se consumă deci mămăligă cu unt, brînză, ceapă şi măsline.
— De măsline de unde ai făcut rost?
— Mai aduc copiii cîte ceva.
— Copiii?
— Şase am: trei băieţi şi trei fete. Şi unsprezece nepoţi. Toţi entelectuali.
— Apoi de ce nu te ţin acasă, la vîrsta dumitale? Cîţi ani ai?
— 86.
— Cum? Şi stai aici, singur, pe cîmp?
— Zi şi noapte.
— De ce ţii serviciul? De nevoie?
— Nu. Că-mi place mie aici. Acasă ce să fac? Babă n-am, alte „copiliţe" nu trag la mine...
Oaspetele îşi priveşte gazda dintr-o dungă:
— Şi ce te faci dacă te atacă vreun borfaş?
— Îl bat de-l smintesc. Dar n-am avut cazuri. Ori îţi închipui că n-am forţă executivă? Ia dă-mi mîna.
Primarul simte o strînsoare de menghină şi se răstoarnă de pe butuc înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă.
— Aoleu, dar vajnic mai eşti! — rîde, scuturîndu-se de praf. Totuşi, pentru anii dumitale... Aici sînt socoteli, probleme... Văd că ai şi cîntar...
— Dispun. Da’ ce crezi, că-s ramolit? De ce mă crezi dumneata ramolit? Ia întreabă-mă ceva din istoria română, ce-a făcut Petru Rareş la Feldioara; sau din geografie: cîţi afluenţi are Siretul...
Intră iar în colibă şi aduce la vedere un calculator de buzunar:
— Socotelile le fac cu maşinăria asta. Mi-a procorat-o un ginere din Italia.. Şi m-am învăţat să umblu cu degetul pe ea. Dă o problemă: să vezi.
Primarul rămîne pe gînduri, amuzat.
— Mda — zice, pe jumătate convins — eşti un paznic neobişnuit. Şi cu cît te plătim noi pe lună?
— 100 de lei.
— Foarte puţin.
— Nu-i puţin, că se adaugă şi produse. Am voie să fur pînă la 70 de kilograme pe an.
— Cum adică să furi?
— După lege, n-aveţi cum să mă plătiţi. Şi nici să-mi daţi produse. Aşa că s-a stabilit să fur din tot ce-avem aici. Bineînţeles, cu acte în regulă.
Primarul mulţumeşte cuviincios pentru trataţie, se ridică şi se mai scutură o dată.
— Asta chiar n-o mai înţeleg.
— Simplu: cînd e să-mi însuşesc zarzavaturi, îl chem pe secretarul Consiliului popular, cîntărim, de-o pildă, două kile de roşii, una de ardei graşi, mă rog. Eu fac chitanţă — io-te, am şi chitanţier, cu borderou — el semnează că a luat primăria pentru mese date delegaţilor şi gata. Sau facem proces-verbal că iepurii au năvălit în varză şi-n morcovi, dar obectele sînt în ciorba făcută de nepoată-mea.
— Aşadar, mergem pe minciună!
— Dar serviciul meu e adevărat. Şi chitanţele pentru fiecare an sînt colea, în ordine. N-am furat niciodată, mai mult decît mi s-a stabelit. Şi n-am mîncat nici măcar un fir de leuştean fără evidenţă.
— Nu se poate aşa. Punem noi ordine în chestiunea asta.
— Atunci înseamnă să mă dai afară.
— Ba din contră. Să te răsplătim cum se cuvine. Dar cu acte.
— Ştiu eu. Că de cînd am intrat paznic, am apucat patru primari. Şi fiecare după ce venea pe aici, pentru cunoştinţă, mă trecea în legalitate. Adică mă dădea afară. Iar după o săptămînă, mă chema înapoi.
— Chiar aşa?
— Dar cine se mai angajează azi cu 100 de lei pe lună?
Primarul se urcă, sprinten, în şaretă. Calul nechează scurt, apoi sforăie.
— I-e sete — observă moşneagul, săltîndu-şi pălăria incoloră. Are păr rar, dar nu alb, ci cărunt şi ţepos.
— Eu — mai spune — mă pregătesc pentru concediul de-o săptămînă. Mai plec pe la Bucureşti. O vizionez pe fiică-mea, care-i director general şi mă duce la Operetă, unde-mi place mie baletul. Dar să ştii că în lipsa mea, aici se fură fără ştampilă, pe-adevăratelea. Şi nu răspund.
— Bine, bine... Altfel eşti un om grozav!
— Să trăiţi, tovarăşe primar, mulţumim de apreciere. Iar peste opt zile, cînd mai treceţi pe-aici cu revenirea, vă servesc, din partea mea şi cu un crap chinezesc. Că am raţie hoţească de trei pe an — şi n-am consumat încă nici unul.
(Perpetuum comic ’91, pag. 66)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu