„De Gustibus”

        Două profunde admiratoare de artă super modernă, una mai tînără alta mai... deloc, vizitau expoziţia de pictură abstractă a inegalabilului artist De Santos Mizgălitos. Ba una, ba cealaltă, îşi supralicitau admiraţia în faţa operelor expuse. Cînd una leşina de plăcere cealaltă se afla în pragul unui preinfarct nerezistînd la insuportabila încărcătură emoţional-artistică.
        Tocmai cînd starea lor emotivă tindea spre epuizare aud în spatele lor o voce gîlgîitoare ieşită parcă dintr-un butoi de Pinot Gris.
        — Chiar vă place?
        Abia atunci observară figura amplă a unui bărbat, al cărui păr alb strălucea ca un nimb în jurul capului. Barba-i curgea pînă mai jos de curea, pe cînd ochii jucăuşi le privea îngăduitor.
        — Vai maestre, îngînă tînăra admiratoare naivă.
        — Oh maestre, suspină şi cealaltă leşinată de admiraţie. Sînteţi un zeu...
        — Cîtă adîncime!
        — Ce înălţime!
        — Şi cîtă expresivitate! Cum aţi creat astfel de capodopere?
        Maestrul, zîmbind vag-maliţios, pe sulb mustaţa a la Salvador Dali, răspunde:
        — Nimic mai simplu! De pildă, acest tablou din faţa dumneavoastră, se zugrăveşte cît ai zice peşte! Pe întreaga suprafaţă a pînzei de pe şevalet se aplică un simplu clei. Apoi se desface un pămătuf de pene (ca cel cu care se obişnuieşte să se şteargă praful) atît cît, la nevoie, penele să-şi poată lua zborul. După aceste operaţii de mare ţinută artistică se prizează de către executant o oarecare cantitate de tabac. Strănutul provocat instantaneu de tutun, acţionează asupra penelor şi acestea îşi iau zborul spre pînza năclăită cu lipici...
        — Ah, artă! Unde-ţi sînt marginile? se tînguie admiratoarea între două vîrste. Abia acum înţeleg sursa enigmatică a acestor capodopere!
        — Dar aceste puncte, delicate, maronii ce înfăţişează? întreabă tînăra, cu o disimulată candoare.
        — Simple rămăşiţe de tutun...
        — Şi petele acestea tulburătoare?
        — Strănutul autorului!
        Admiratoarele îşi mută discret privirea spre opera alăturată şi întreabă într-un glas:
        — Această frumuseţe insuportabilă ce-ar putea reprezenta?
        La care tînăra novice adaugă cu o voce sugrumată de emoţie:
        — Şi euforia îşi are limitele ei, nu-i aşa?
        — Tabloul insuportabil e şi mai lesne de creat răspunde maestrul. De data aceasta pînza este aşezată direct pe duşumea. Deasupra ei se aşează trei prăjituri cu frişcă, trei tuburi de muştar şi un tub cu pastă de dinţi, cu mentă, că-i mai ieftină. Se face rost de un căţel de talie mijlocie dar viguros, care va fi uns la partea posterioară cu puţină boia de ardei. La acest stimulent clinele se va mişca frenetic pe pînză frecîndu-şi partea vătămată pentru a scăpa de usturime şi va împrăştia haotic toate produsele folosite. În doi timpi şi trei mişcări opera de artă este gata!
        — Dar este absolut incredibil, strigau extaziate cele două admiratoare de artă modernă. Puteţi să ne daţi şi nouă un autograf?
        — De fapt cine sînteţi dumneavoastră? întrebă maestrul suspicios. De la fisc sau de la vreun birou special?
        — Păi, nu sînteţi renumitul artist De Santos?...
        — Eu. Dar sînt renumit ca mare subtilizator de opere de artă...
        După o linişte stînjenitoare, cele două admiratoare de opere moderne, abia şoptit îl întrebară:
        — Şi din această expoziţie ce-aţi dori să vă însuşiţi?
        — De aici?! Absolut nimic! Am şi eu gusturile mele...

(Perpetuum comic ’89, pag. 194)

Vezi toată postarea

Pana de cauciuc

        Există pe lume oameni care nu ştiu să se odihnească. Îşi petrec concediul ca vai de ei, ca şi cum în acest timp, cei care au rămas la lucru îi sapă ca să le ia locul.
        Unii, chiar de se află în vreo staţiune, umbla ca năuci, neputîndu-se bucura de farmecul naturii sau comoditatea hotelului în care au fost cazaţi. Mai sînt şi persoane care trăiesc cu falsa impresie că nu pot sta fără să întreprindă ceva. Cum rămîn fără activitate, dau semne de melancolie şi slăbesc. În schimb, alţii nu vor să se urnească, preferind odihna pe... loc.
        Poposind, odată, într-o localitate montană, am luat autobuzul pentru a vizita staţiunea. Drumul, după cum se ştie, în asemenea locuri, este magnific. Peisajul potopit de verdeaţă este o adevărată încîntare. Totul te îndeamnă să rămîi, pe astfel de meleaguri, nonstop.

        Iată-mă deci străbătînd un astfel de drum, cu autobuzul, cînd deodată, plesneşte un cauciuc. Toţi pasagerii coboară, care mai de care ocarîndu-l pe şofer, că a putut să plece în cursă cu nişte cauciucuri nenorocite.
        O „cuconiţă" era gata să-l ia pe şofer la bătaie.
        — Voi face reclamaţie. Noi mergem la odihnă şi orice minut contează. Dumneata ne obligi să tăndălim pe aceste coclauri. Bine că nu ne-ai răsturnat. Grozav concediu aş fi avut!
        Şoferul n-a lăsat-o fără replică.
        — Ştii ceva, dacă mai clănţăneşti mult, reparaţia iese ca vai de lume şi iar rămînem în pană! Cînd am plecat în cursă, toate cauciucurile erau în stare perfectă. V-aţi îmbulzit cu toţii în maşină, cu fel de fel de valize şi bagaje! Ar fi plesnit şi-o anvelopă de tractor! Fă-mi loc să pot lucra în voie.

        Lipsa de maniere a şoferului a scos-o complet din sărite. Alţi călători s-au apucat şi ei să-l mustre pe şofer.
        Dar, un tip mai rotofei, s-a amestecat şi el în discuţie, fiind de altă părere.
        — Vă compătimesc din suflet, i-a spus şoferului. Persoana asta gălăgioasă pusă pe harţă, mă enervează şi pe mine.
        Cuconiţa, şi mai furioasă, fu gata să sară la el, dar acesta continuă impasibil:
        — Ascultă. Dumneata mergi la odihnă ca să-ţi mai calmezi nervii şi să mai adaugi cîteva kilograme în plus. Aşa că, cel mai indicat ar fi să începi cura de pe acum. Îţi faci degeaba sînge rău şi e păcat să slăbeşti. Cît de furioasă eşti, precis slăbeşti cîteva kilograme.

        Şoferul, încurajat de această discuţie, a intervenit din nou:
        — Dînsa a pierdut, n-a pierdut un kilogram, dar pe mine m-a făcut să-mi pierd calmul...
        Pasagerul rotofei a continuat.
        — Mă uit la fiecare călător şi mă întreb de ce arată atît de nervoşi şi nemulţumiţi. Toţi sînt grăbiţi! Suferinzilor nu le strică, deloc, un pic de soare, de aer ozonat. Se poate sta pe o buturugă şi admira frumuseţile naturii. Uitaţi-vă la mine. Îl înjur eu pe şofer? Mă perpelesc eu că i-a plesnit cauciucul? Întîmplător chiar mă distrează şi mă bucur că pot sta „de vorbă", o oră, două, cu natura...
        „Cucoana" care mai înainte stătuse ca pe jar, convinsă probabil de cuvintele rotofeiului, s-a retras să achiziţioneze păpădii, pentru o eventuală cură de slăbire. Pe rînd, şi ceilalţi călători s-au depărtat de autobuz, socotind că o plimbare e tocmai binevenită. Cîţiva s-au aşezat mofluzi pe marginea şoselei. Astfel s-a aşternut liniştea şi pacea.

        M-am apropiat, cu vădită simpatie, de pasagerul dolofan şi i-am strîns afectuos mîna.
        — Sînteţi un înţelept, i-am spus. Priviţi lucrurile ca un veritabil filosof. Mi-ar face plăcere să mai stam de vorbă. La ce vilă sînteţi repartizat?
        Acesta îmi răspunse, oarecum jenat:
        — Eu nu sînt în vilegiatură. Am fost trimis pe meleagurile astea minunate cu nişte probleme de serviciu...
        — Deci, asta-i explicaţia lipsei dumitale de grabă! De-aia îţi permiţi să admiri natura pe îndelete! Acum am înţeles de unde provine filosofia dumitale despre odihnă, linişte, natură.
        Printr-un claxon strident, şoferul şi-a anunţat izbînda. Ca la o comandă, călătorii au dat buzna în maşină, nerăbdători să-şi continue drumul spre mult rîvnita odihnă.

(Perpetuum comic ’87, pag. 104)

Vezi toată postarea