Un caz pe de-alături

        A doua sticlă din vinul crîşmei. Nea Tăchiţă îşi umple alene paharul. Soarbe îngîndurat. Apoi ciocneşte cu flăcăiandrul de la masa lui.
        — Bun, oftează nea Tăchiţă. Dacă-i bun, e bun, n-ai ce zice!
        — Natural, aprobă flăcăiandrul.
        — E... şi p-ormă, continuă nea Tăchiţă, mai e şi aspectu’ cu pensia. Că vezi, la tinereţe tragi, dă-i, eşti verde ca trandafiru’, da’ nu te gîndeşti la... mai încolo, ce-o fi cu tine.
        — Ce să fie... Tot înainte!
        Nea Tăchiţă surîde, apoi oftează. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea îmbrobonată de transpiraţie.
        — Aşa ziceam şi eu, da’ uite că nu-i aşa. Cît a mers, a mers. Da’ p-ormă... odată, poc, şi gata. A venit boala!
        Flăcăiandrul îşi umple din sticla lui paharul. Ciocnesc.
        — Boala, neică, geme nea Tăchiţă. Am muncit treijcinci de ani şi boala mi-a stricat pensia. Cînd mai aveam şi eu ca la cinci ani să ies, m-a luat inima. Da’ ştii curn? Aşa, de era să mor.
        — Infarct?
        — Cine ştie? Rău... de tot, de m-a băgat la program redus. Patru ore pe zi, maxim!
Împunge cu degetul în aer, repetînd: maxim, aşa mi-au scris toţi doctorii pe fişă.
        — Grav, atunci!
        — Periculos... Da’ m-am ţinut tare şi-am ieşit pînă la urmă. Am pensia mea.
        — Să vă ţină!
        — Mersi. Da-mi pare rău de boala asta, că mi-a mîncat din bani. De nu era dînsa, mai aveam şi eu acu’, acolo, o sută, două peste, aşa...
        — Sănătate... suspină flăcăiandrul.
        Nea Tăchiţă îşi toarnă. Goleşte cu năduf paharul.
        — Acu’, ai dreptate şi mata. Că sănătatea... Da’ tot îmi pare mie rău. Parcă mi-a furat din buzunar boala asta. Nu putea să mai aştepte şi ea cîţiva ani?
        — Parcă ştie ea de ani...
        — E... Îmi pare rău, da’ degeaba! Mai bine nu trăgeam atunci la tinereţe şi acu’...
        — Cine ştie, clatină neîncrezător din cap flăcăiandrul. Că de le-ar şti omul pe toate...
        Nea Tăchiţă se răsuceşte puţin în scaun şi arată spre o masă de lîngă draperia toaletei.
        — Îl vezi p-ăla burtosu’? Am lucrat în echipă cu el. Nici pe dracu’ n-a avut! Şi-acu’, ce face? Vine şi se cinsteşte aci fără grijă, de la trasu’ obloanelor şi pînă la-nchidere. Sănătatea l-a ţinut.
        — Oamenii e feluriţi, şopteşte meditativ flăcăiandrul. Şi la mine-n tură e unii care de tineri zace şi trei zile după un chef şi alţii nici să n-audă...
        — Aşa e, întăreşte nea Tăchiţă. Da’ tot îmi pare rău. De ăi cinci ani de la urmă. Pricepi?
        Tînărul face semn că da.
        — Că eu, continuă nea Tăchiţă, de-aş putea, aş scrie un articol la ziar, unde zice, acolo, de medicină, duminica dimineaţa. Şi aş scrie: Frate, care mai ai cinci ani de muncă. Fă ce, cum faci, te priveşte, da’ să nu te ia boala acu’ pe malu’ pensiei. Trage, dacă tragi da’ să nu se cunoască de eşti bolnav sau nu eşti, că p-ormo o să-ţi pară rău. Că pensia nu te ştie. Vine şi te ia aşa cum eşti acu’, pe anii ăştia din urmă. Aşa le-aş scrie.
        Ciocnesc. Flăcăiandrul surîde.
        — E bună chestia, dar nu ţine, că mata eşti un caz pe de-alături.
        — Adică, cum pe de-alături?
        — Adică nu e cum se zice, cum trebuie să fie. E o chestie mai încîlcită, nici eu nu ştiu prea bine, da’ gîndesc că-i la locu ei cum e.
        Nea Tăchiţă îl priveşte lung, îngîndurat. Într-un tîrziu, după ce a golit şi ultimul pahar, se miră.
        — Păi, da’ eu ce spusei? Ai grijă, neică, de boală, că ea îţi paşte buclucu’. Crezi că de nu era boala asta să vină peste mine, mă durea pe mine de pensie? Grija ei o am eu acu’? Vezi-ţi dom-le de treabă! n-am şi eu băieţi, nepoţi? Crezi că n-are cine să-mi dea un pahar de vin? Da’ chestia e alta, de ce să termin eu cu program redus, cînd am tras tare toată viaţa? Ei?
        Flăcăiandrul ridică din umeri. Nea Tăchiţă clatină nemulţumit din cap. Se scoală de la masă. Păşeşte agale spre toaletă. Din mers îl bate pe umeri pe burtosul de lîngă draperie.
        — Bă, bivole, bă, cum de păcălişi tu alcoolul, bă!

(Perpetuum comic ’89, pag. 53)