le-am avut cu un semen al meu
- semen vorbă să fie, căci era mai bătrîn
decît mine cu o viaţă de om - a fost
aceea legată cu frizerul meu, domnul State,
decedat în ziua cînd un polonez de 34 de ani
a dispărut la est de Everest, coborînd
de pe piscul Makalu (8463 metri) şi
un jokeu american numit frumos Mike Venezia
cădea în plină cursă de pe calul său „M. Walker K"
şi armăsarul din urma lui, „Drums in the Night"
(ce nume au caii, nu-i aşa?) nu l-a putut evita
lovindu-l mortal, în cap, după ce Mike cîştigase
vreo 2123 curse, deşi - cum stabilisem şi cu dl. State -
caii nu prea omoară, caii se împuşcă, asta da,
caii ştiu să ferească omul căzut, ceea ce oamenii
nu prea ştiu - observase dl. State, chinuindu-mi
un perciun, luîndu-mi capul între mîini şi privind
cînd la dreapta, cînd la stînga nasului meu, ca să
vadă dacă perciunii sînt egali în lungimea lor,
totdeauna se încurca în măsurarea din ochi a
acestor două expresivităţi ale părului meu, se mai
încurca el şi în alte operaţii de foarfecă şi piepten,
dar nu conta, zău, pe cuvîntul meu, că nu conta
deoarece ceea ce pierdea în arta tunsorii, recupera
în arta conversaţiei şi a observaţiei unde amesteca
enorme şi vitale banalităţi cu stupefiante întrebări,
dîndu-mi prilejul să fiu încă o dată caragialian
- căci tot de la dînsul, Tatăl, noi am moştenit
iubirea de frizeri, cei cu care putem schimba de nu
intimităţi, atunci secrete, cum ar fi în cazul
Tatălui, dezvăluirea intenţiei de a cumpăra
muntele din faţa gării Sinaia, muntele acela
deţinînd cică mari comori - eu încredinţîndu-i
domnului State multe şi mărunte elemente auto-
biografice, el ascultîndu-le în linişte gravă, nici
o dată frivol, superficial, neatent necum ironic,
toată existenţa umană lui părîndu-i-se plină de
miez de diezi şi bemoli, adică avînd o muzică
tainică, o, el neavînd nici o înclinare muzicală
cum vrea tradiţia, nu era un Figaro, nici eu un
Conte de Almaviva, ba dimpotrivă, după cum nu era
pasionat de fotbal, l-am prins odată că nu ştia
cine e Năsturescu, altă dată Tamango, dar în acea zi
crezînd că Tamango vine de la „tango", a putut să-mi
descrie seara cînd şi-a invitat prima logodnică la
restaurant, în urmă cu 50 de ani, la un birt cu
pian şi vioară, el proaspăt absolvent al maturatului
(de la maturitate?), om deja la scaun în frizerie,
l-a costat, cît a dat la instrumentişti ca să-i
cînte un tango argentinian, fiindcă el aşa ştia,
argentinienii au cele mai bune tangouri şi
cele mai bune crescătorii de vite, aceea
fusese prima logodnică dintr-un şir de douăzecişi,
se căsătorise foarte tîrziu, şovăia deoarece
- era cuvîntul lui preferat acest „deoarece" –
nu poţi să cunoşti niciodată sufletul unei
femei care ia un frizer şi muncind din greu
la vîrtejul de pe partea stîngă a părului meu,
fără să izbutească vreodată să-i biruie problemele
în mod satisfăcător, trecea la sobre elogii consacrate
grandorii neînţelese a meseriei lui, de atîţia oameni
socotită minoră, neînsemnată, uşoară, dar fără
de care lumea nu ar merge, nu s-ar mişca,
„fără noi, oamenii n-ar avea înfăţişare",
„aşa e, domnule State", îl încurajam ştiind
prea bine că nu-mi poate rezolva vîrtejul,
dar, încă o dată, nu conta, nu conta deloc,
deoarece la fiecare întîlnire a noastră el
îmi evoca marii frizeri ai Bucureştiului,
ca un istoric al meseriei lui, fără să se considere
un geniu, desigur, fără orgolii stupide,
posedînd însă din două tăieturi de foarfecă
o artă a portretului uman care mă făcea
să jur că nu voi renunţa la serviciile lui,
mai ales că prin evocările sale, el mi-l aducea
aproape, în faţa ochilor, pe tatăl meu, un om
teribil de exigent în alegerea frizerilor, calitate
nemoştenită de mine, eu mulţumindu-mă cu
acest domn State pentru arta cu care povestea
şi cu tăcerea - de superior bun gust - pe care
o lăsa după fiecare evocare, tăcere necesară
concentrării în jurul craniului meu,
conspectîndu-mi ceafa, aliniamentul unor fire rebele,
după care trecea la o seamă de întrebări pe
cît de stranii pe atît de banale, la care-i răspundeam
cu aceeaşi seriozitate: dacă-mi plac găluştele
cu prune, cum ar fi vremea în luna următoare,
ce s-a mai inventat în domeniul umbrelelor,
ce părere am despre mîncărurile sintetice,
de ce nu îndrăznesc să strănut din toată inima,
dacă sînt conştient de importanţa căilor nazale,
ce se întîmplă în mintea balenelor cînd se sinucid,
(asta cînd am discutat despre caii care se omoară)
cum ne îmbrăcăm iarna, ce se întîmplă cu chitul
(chitul pentru ferestre nu acela din adîncul mărilor)
importanţa flanelei şi maioului, iarna şi vara,
cum să combatem platfusul şi de ce să preferăm
şniţelul pane oricărei tocături, mersul tramvaielor
în Bucureşti şi al taifunurilor prin lume, civilizaţia
şi ceasurile de buzunar, cunoaşterea omului după
capacitatea sa de a fi punctual la întîlnire, grija
corespunzătoare de a aduce la un mormînt florile
potrivite, de ce nu mai există o artă a fierului
forjat, despre capacele lăzilor metalice pentru gunoi,
cultivarea spiritului gospodăresc la cetăţeni şi
ciudata transformare a climei pe glob, toate acestea
fără consecinţe pozitive asupra tunsorii, dimpotrivă,
el tunzîndu-mă tot mai prost - na!, ca s-o spun
crud şi drept - eu însă ţinînd tot mai mult la
el, la mîinile-i din ce în ce mai nesigure, ba chiar
la chipu-mi din ce în ce mai caraghios care-mi ieşea
prin manopera lui, că toţi prietenii îmi cereau
să-mi schimb frizerul, dar cum să fi făcut asta?,
cum să-l jignesc pe domnul State, mai bine să-mi fi
(s)căzut capul de pe umeri, cum să-i spun că renunţ
la el?, şi de ce?, era capul meu mai important decît
capitala lui întrebare, după fiecare întrevedere: „ce zi
îmi acordaţi în luna viitoare?" (căci nici eu nu puteam
să mă las ciopîrţit mai mult de o dată pe lună) cum
să-i fi formulat că de luna viitoare nu ne
mai vedem?, ar fi leşinat, ar fi făcut o apoplexie,
merită să provoci o dambla unui semen pentru ca
perciunii să-ţi fie egal tăiaţi?, ce mare brînză
reprezenta vîrtejul meu păros în faţa vertijului
care l-ar fi cuprins auzind că nu mai vreau
să fiu clientul lui?, eu contam în bugetul lui
de pensionar, el conta în bugetul meu pe care mi-l
(cît p-aci să scriu „milă", cuvînt veşnic dubios)
educa şi documenta ca nimeni dintre cei impecabil
ferchezuiţi, propunîndu-mi ceva nemaiîncercat de
multă vreme, poate niciodată: să nu-mi pese de
chipul meu, privindu-mă în oglindă, ci doar de
interesele şi sănătatea semenului meu, vorbă să fie,
deoarece, repet, era mult mai bătrîn decît mine,
dar legîndu-ne prin firele mele de păr tot mai
albe şi mîinile lui tot mai tremurătoare,
fenomene despre care nici unul nici altul nu
discutam, puteam fi banali dar nu indiscreţi,
curioşi dar nu vulgari, întristaţi dar nu plîngăreţi,
între noi rămînînd clară o singură formulă:
„ne vedem deci...", şi acest „deci" observam cum lui
îi dă o lumină bunicică în priviri, iar mie o veselie
crescîndă, lună de lună, motiv pentru care, dealtfel,
m-am decis să descriu această relaţie umană, aici,
într-un loc poate nu cel mai nimerit pentru
a anunţa un deces, dar sperînd să pot transmite
bogăţia unui sărman surîs autoironie, fiind
tot mai rare, pe această planetă, locurile unde autoironia
să se simtă acasă, să-şi chituiască geamurile,
să-şi strîngă briciurile, vata, sticluţele şi şervetele,
precum o făcea dl. State, cu toată evlavia,
de unde şi mirarea mea că nu mi-a răspuns
la cîteva cărţi poştale prin care îl rugam să-mi
dea semn dacă „ne mai vedem sau nu", timp în care
nu m-am lăsat pe mîna nimănui, crescîndu-mi mult
şi sălbatic părul, ceea ce nu-mi place, nu mă sufăr cu
plete, nu sînt înger, nu sînt sfînt cu pletele la pămînt,
mă ţineam fidel domnului State, îndepărtam orice
gînduri negre şi banale, îmbătrîneam cu cîte o zi,
mulţumit că semne de chelie nu dau, dl. State
elogiindu-mi de multe ori tatăl care m-a ţinut tuns
zero pînă la 17 ani, „ceea ce v-a asigurat o rădăcină
sănătoasă", dar ce să mai tai firul în patru?,
dl. State nu a mai apărut şi citind despre
polonezul de pe Everest şi Mike Venezia trăznit
de galopul lui „Drums in the Night", am înţeles pe aceste
căi obscure că e cazul să-mi caut un alt om
pentru părul meu, am mers din frizerie în frizerie,
din ce în ce mai bine tuns (avem frizeri şi mai
cu seamă frizeriţe de un enorm talent!) dar
supus recunosc că nu m-am putut fixa la nici
un fixativ, la nici o maşină, la nici un pieptene,
la nici un foarfece, deoarece nimeni nu mai ştie
să mă întrebe de ce n-am încredere în strănutul meu,
cu acea fraternitate profesională a domnului State
şi astfel rătăcesc prin oraş, de pe un scaun pe
un altul, de la un şervet la alt şervet, fără să
am de ce mă plînge, perciunii mei fiind în fine
cum nu se poate mai bine potriviţi, dacă admitem
că un perciune fericit tăiat e un semn sigur
de echilibru.
(Perpetuum comic ’89, pag. 24)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu