O femeie minunată

        — Am scos-o din mare pe femeia asta. Este aici, raportă poliţistul.
        — I s-a făcut un consult medical? întrebă comisarul.
        — Da. În procesul-verbal s-a consemnat că nu e nevoie de nici un tratament.
        — Aduceţi-o aici!
        Femeia intră în cameră. Din îmbrăcămintea ei încă se mai prelingea apa. În şuviţele de păr i se încîlciseră alge.
        — Numele?
        — Bedia („Minunata").
        — Vîrstă?
        După cîteva clipe de gîndire:
        — Am păşit pe 29.
        — Căsătorită?
        — Cam aşa ceva...
        — Dar bine, doamnă! Răspundeţi clar: căsătorită, necăsătorită, văduvă?
        — Scrieţi acolo „căsătorită".
        — Ce v-a împins la sinucidere?
        — Trebuia neapărat să fi existat vreo cauză?! Pur şi simplu, am vrut să mor si m-am aruncat în mare. Nimic şi nimeni nu e responsabil pentru asta.
        — De ce-aţi vrut să muriţi?
        — Asta-i bună! Ce, eu nu-s stăpînă pe mine? Fac aşa cum am chef. Vreau să mor, mor, vreau să trăiesc, trăiesc.
        Om cu experienţă, comisarul înţelege că femeia ascunde adevărul şi, ca s-o determine să-i mărturisească, o îmboldeşte prin întrebări.
        — Nu cumva ai voit ceva de la soţ şi pentru că el nu ţi-a cumpărat te-ai aruncat atunci în mare.
        — Da’ de unde!
        — Atunci a intervenit altceva care te-a împins la o treabă ca asta...
        — Aş! Ce să fi intervenit...
        — Spre exemplu, vreo persoană din afară...
        — Nu...
        — E clar. Bărbatul nu v-a lăsat să mergeţi cine ştie unde, v-aţi spus „Asta-i viaţă?" şi v-aţi aruncat în mare...
        — Nu. Vă repet încă o dată că nu.
        — Vreo poveste de gelozie?
        — Ah! Simt că nu mai pot suporta! Abia acum am să mor!
        — Soţul e bătrîn?
        — Tînăr.
        — E funcţionar pe undeva? Cîştigă puţin?
        — Un venit excelent.
        — Ascultă, doamnă! se înfurie comisarul. De douăzeci şi patru de ani sînt în meseria asta. Peste cinci sute de sinucideri mi-au trecut prin faţa ochilor. Motivele pentru care femeile au dorit să-şi curme viaţa au fost ba că soţul nu le-a trimis la cinema cînd ele au vrut-o, ba că, ce să mai vorbim, le-a pus în vedere s-o lase mai încet cu sulimeneala... Ba o pereche de ciorapi, ba o blană...
        — Vai, dar mult vă mai interesează bîrfa... Bine, am să vă dezvălui totul, ca să vă regăsiţi în sfîrşit liniştea. Seara, vine al meu acasă. Eu cer să-mi ia un taior de sezon. „Bine dragă", răspunde el. „Dar eu îl vreau acum, hai să mergem la casa de mode". „Bine", îmi zice el. Cînd ieşim de la croitoreasă eu îi zic că vreau o pereche de escarpeni. El, gata, mi-i şi cumpără. „În seara asta să cinăm în oraş" mai zic eu. „Bine", zice el. „Du-mă la cinema", îi pretind eu şi el, fuga cu mine la cinema. „Mă simt cam plictisită, ce-ar fi să facem o plimbare cu maşina pe malul Bosforului"... „De ce nu?" acceptă el pe loc. Dimineaţa, cînd dă să plece de acasă la treburi, eu îl opresc: „Azi nu te mai duce la lucru; nu ştiu de ce, dar îmi vine să mor de urît". „Cum vrei tu, draga mea", îmi zice el. „Hai, ia-mi o pereche de cercei" îi mai zic eu şi el pac! îmi şi cumpără cercei de 3000 de lire. „Nu-mi plac ăştia, schimbă-i!" El mai pune 2000 de lire şi-mi ia alţii. Orice i-aş cere eu, nu aud decît „Bine, draga mea", orice i-aş spune eu, el, de colo, „De acord, scumpo"... „Asta se mai poate numi viaţă?! Cum să trăieşti aşa?! O existenţă atît de searbădă! Cum să poţi supravieţui aşa, în monotonia asta?!"
        Între timp apăruse şi soţul anunţat mai dinainte prin telefon.
        — În halul ăsta eu nu mă urc în maşină. Pentru nimic în lume! declară femeia.
        — Nu-ţi fă griji, scumpa mea dragă, de-aici mergem direct la casa de mode.
        — Aţi văzut, ce mi-e dat să pătimesc eu, domnule comisar? ţipă femeia. Rabdă, dacă poţi!
        — Aveţi toată dreptatea, doamnă, încercă s-o calmeze comisarul.
        Femeia iscăli procesul-verbal. Cum dispăru pe uşă, urmată de soţ, comisarul se adresă poliţistului:
        — Dacă vreodată femeia asta va mai dori sinuciderea, lăsaţi-o să-şi facă cheful... Nu mai interveniţi... Doar aşa o să scăpăm lumea de o Minunată...

În româneşte de VIORICA DINESCU

(Perpetuum comic ’89, pag. 253)

Vezi toată postarea

Iată-ne căsătoriţi!

        — Iubito, atît de mult m-am bucurat că mi-ai acceptat propunerea! Ai să vezi, ca să fii cît mai mulţumită, ba ce zic, fericită chiar, voi face tot ce-mi va sta în puţintă. Bineînţeles, bineînţeles... Eu sînt om de cuvînt. Vom petrece o lună de miere ca-n basme... Desigur... Trei luni încheiate vom voiaja. Din ţările unde ne vom plimba vom trimite cărţi ilustrate tuturor prietenilor... Totul va decurge după dorinţa ta. Mai întîi, o raită prin Europa: Roma, Veneţia, Milano, Nisa, Paris, Berlin... Şi Anglia? Desigur, desigur... Şi acolo vom merge. Apoi America... Din moment ce asta-i dorinţa ta, trei luni vom colinda prin lume.
        — Uite, am să-ţi spun ceva, iubito. Bineînţeles, dacă tu aşa vrei, vom face o călătorie de nuntă de trei luni. Dar... trei luni nu-i cam mult? Nuuu, tu hotărăşti... Dacă în loc de trei luni ne-am rezuma la una singură şi cu banii rămaşi am închiria o casă frumoasă - cuibul nostru? Ei, ce spui?
        — ...
        — Deci eşti de acord... Ah, ce fată dulce eşti tu, ce inimă de aur ai! Ştii ce voiam să-ţi spun, iubito?... La ce bun să mergem în străinătate? Dacă ne-am face voiajul de nuntă în ţară, n-ar fi bine?... N-am mai prăpădi nici valută. Nu-i păcat?! Mai întîi, o croazieră pe Marea Neagră, apoi pe Mediterana. Ah, ce poate fi mai frumos decît o plimbare cu vaporul! Nu-i mai bine?
        — ...
        — Eşti un înger, iubito... De altfel nu m-am îndoit o clipă c-ai să fii de acord. Să-ţi mai spun ceva? În vremea noastră o croazieră e tare dificilă. Vapoarele înţesate cu lume, marea agitată. Cel mai bine ar fi să stăm o săptămînă la Bursa. Aşa-i? Şi mai frumos, şi mai ieftin, şi mai tihnit... Ah, tu ai într-adevăr o inimă de aur. Eşti un înger pogorît printre pămînteni...
        — ...
        — Nu, zău, iubito, oare de ce să ne vînturăm noi prin hoteluri? Cu banii pe care i-am arunca aşa, aiurea, mai bine-ţi iau o broşă dintre cele mai scumpe. Ce zici, nu-i cu mult mai normal?... Poftim? Cum doreşti tu... De 5.000 de lire? Şi de 10.000 să fie, dacă aşa vrei tu... Voiajul, hotelul, motelul, toate trec fără urmă. Pe cînd broşa, ea cel puţin e un obiect concret, ea rămîne. Desigur, desigur... Nici nu se putea altfel, tu eşti cea mai înţeleaptă fată de pe lume.
        — ...
        — Stai, aş vrea să-ţi spun ceva. Ai să vezi, o să-ţi placă foarte mult ideea mea. Zău, mă şi gîndesc la broşa asta, ce rost are ea? În fond tu eşti o fată cu gust, cu educaţie, nu? Doar n-ai să te apuci şi tu, ca toţi parveniţii, să-ţi etalezi bijuteriile, să te făleşti cu ele în faţa lumii... Mai bine să renunţăm la broşă... Cu banii pe care i-am da pe ea facem o nuntă grozavă. Să se ducă pomina. Ei, ce zici? Zău aşa. O nuntă care să pălească pînă şi pe cea a lui Grace Kelly. Ah, ce bună eşti tu, iubito!
        — ...
        — Nuntă, nu? Zău dacă ştiu ce să zic... Ca să distrăm pe unul şi pe altul să facem noi cheltuieli cu nemiluita... Închiriem un salon, angajăm o orchestră de jaz... Mîncare, băutură... Şi pentru ce, mă rog? Ca o hoardă de oameni să se distreze. Unde mai pui că nimeni n-o să fie mulţumit şi-o să ne mai auzim pe urmă tot felul de vorbe. Hai să ne comportăm ca doi oameni înţelepţi. Să invităm doar rudele şi prietenii apropiaţi. Să facem nunta la noi acasa. Zău dacă n-ar fi mai frumos. E mai intim.
        — ...
        — Prin urmare găseşti admirabilă ideea mea. Nu degeaba am zis eu că tu eşti cea mai deşteaptă fată de pe lume.
        Să-ţi mai spun ceva? Pentru ce să aruncăm sute de lire pentru rochia de mireasă? Oricum, e ceva ce se îmbracă o singură dată în viaţă, nu? Cu banii pe care i-am cheltui pentru ea, cumpărăm mai bine ce ne trebuie în casă.
        — ...
        — Şi tu eşti o chibzuită. Da, întocmai cum zici tu, cel mai bine ar fi să renunţăm cu totul la nuntă. Închiriem un etaj întreg la un bloc, îl mobilăm. Ţie îţi iau ce toalete vrei.
        — ...
        — ...Uite ce-aş zice eu... Ascultă-mă numai un minut. Acum chiria la bloc e foc de scumpă. Doar n-o să îmbogăţim noi pe alţii... Mai bine închiriem o casă cu două camere într-un cartier mărginaş. Da, chiar cu o singură încăpere... Oricum, sîntem numai două persoane, nu?
        — Cum? Ţii neapărat la căsătoria civilă? Fireşte, draga mea. Cum s-ar putea altfel? Invităm prietenii, colegii.
        Ia stai! Cum adică? Noi n-avem încredere unul într-altul? Căsătoria e un soi de contract oficial. Ce nevoie avem noi de acte, nişte hîrtii în fond? Doar amîndoi sîntem oameni de bună-credinţă. Bineînţeles, draga mea. Noi n-avem nevoie de nici un act formal. Decît să cheltuim aiurea, mai bine cu banii ăia îţi iau o rochie. Desigur, desigur... Cea mai frumoasă rochie... O dăm la cusut la o croitoreasă de lux, oricît de scumpă ar fi...       
        — ...
        — A venit primăvara, iubito! Acum nu se mai îmbracă lumea cu stofe dintr-astea groase... Uite la materialele astea! Ce frumoase sînt... Şi ce culori, Dumnezeule!... înflorate... Să luăm de colo patru metri de stambă. Şi, draga mea, ce să mai aruncăm banii la croitoreasă? O coşi tu singură şi gata.
        — ...
        — Patru metri nu-s prea mult? Acum e vară... Şi-o căldură!... Rochie fără mîneci, decoltată... fusta scurtă. Un metru jumătate e prea deajuns.
        Ah, tu eşti fata cu cel mai nobil caracter de pe lume... Ştii ce mi-a dat prin minte? „Cînd două inimi se unesc, şi hambarul pare-un palat"... Cu alte cuvinte, de ce să mai închiriem noi casă? În vremurile astea, casă... Nu-i aşa?
        Stamba-i tot stambă, nu? N-are rost s-o luăm. Ţi-e foame? Stai că-ţi iau acuşica un sandviş. Şi gumă de mestecat.
        Vino să te pup.
        — ...
        Ţoc, ţoc. Ooooh!
        — Iată-ne şi căsătoriţi, iubito! Şi nici n-a fost un lucru chiar atît de greu!
        Ah, tu eşti cea mai naivă fiinţă de pe lume... Păi, dacă n-ai fi fost o naivă, te-ai fi măritat tu cu mine? Iată-ne căsătoriţi, iubito... Cum? Nu-ţi vine să crezi? Zău, mă jur că ne-am căsătorit, iubito!...

În româneşte de VIORICA DINESCU

(Perpetuum comic ’88, pag. 248)

Vezi toată postarea

La o înmormîntare

Fragment

        Pe lume sînt oameni care manifestă o vie şi stăruitoare curiozitate pentru lucruri inimaginabile. Colecţii de timbre, colecţii de fluturi, colecţii de cărţi poştale vechi, colecţii de pipe, colecţii de cutii de chibrite şi pachete de ţigări, colecţii de şerveţele de hîrtie cu emblema restaurantelor şi a hotelurilor au devenit atît de răspîndite, încît nu mai pot fi socotite drept ceva deosebit. A colecţiona linguri e mai puţin frecvent, deşi există destui colecţionari de linguri.
        Şi dumneavoastră aţi cunoscut, indubitabil, mulţi inşi care posedă colecţii originale. Dar nu cred că ar putea exista cineva care să aibă o colecţie atît de originală ca persoana despre care vă voi vorbi eu acum. Era un profesor în vîrstă, pensionat de multă vreme. Cîţi ani avea exact, nu ştiu, dar trebuie să fi trecut de şaptezeci. Faţă de vîrsta lui era viguros şi s-ar putea ca tocmai pasiunea pentru colecţia sa atît de originală să-l fi ţinut în plină vitalitate. Pasiunea acestui fost profesor consta în înregistrarea pe bandă, într-ascuns, la înmormîntări, a conversaţiilor celor veniţi să asiste la tristul ceremonial. Avea sute, ce sute, mii de asemenea înregistrări.
        Profesorul pensionar posesor al acestei originale colecţii locuia destul de departe, într-o suburbie a Istanbulului, într-un mic bloc, proprietatea sa. Aproape zilnic, întocmai ca un salariat, se expunea la un drum atît de lung numai pentru a participa la una sau două înmormîntări. Cu scrupulozitatea unui funcţionar care-şi iubeşte meseria, mergea de la o înmormîntare la alta, îmbogăţindu-şi neîncetat colecţia. În fiece dimineaţă, devreme, deschidea gazeta şi se uita la anunţurile de decese. Dintre ele, unul sau două îi reţineau atenţia. Săltîndu-şi pe umăr aparatul de înregistrat, destul de greu de altfel, o pornea la drum. Nu ţinea cont dacă mortul ce urma să fie îngropat în acea zi era o persoană de vază sau una obscură. În colecţia sa figurau şi discuţii de la înmormîntarea unor oameni total necunoscuţi, precum şi a unora foarte cunoscuţi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Şi eu am impresia că această colecţie era unică în lume.


        Ce păcat că nu mi-am făcut timp să ascult mai multe din benzile acelea! Ce bine ar fi fost dacă m-aş fi smuls din ocupaţiile mele şi aş fi reuşit să le ascult pe toate! Ce discuţii interesante erau! Foarte incitante la reflecţie, foarte comice, foarte antrenante, foarte dureroase, foarte triste, foarte pline de miez şi foarte aiurite!
        Am transcris de pe bandă, pentru dumneavoastră, convorbirile de la una dintre înmormîntări, luată la întîmplare. N-a fost un lucru uşor, mi-a răpit destul de multă vreme. Dar a meritat osteneala. Înmormîntarea unde se aflau persoanele ale căror conversaţii, înregistrate în secret pe bandă, vi le prezint acum, nu are nimic extraordinar. Defunctul, de asemenea, a fost un om oarecare, fără nimic extraordinar, aşa ca mine şi ca dumneavoastră.
        Iată convorbirile din timpul ceremoniei funebre:
        — Uf! Mizerabilă vreme... Ploaia te pătrunde pînă-n suflet.
        — Parcă numai ploaia! E şi-un frig!
        — Şi-a găsit şi el cînd să moară...
         (Rîsete domoale)
        — Să nu mîniem pe Alah, dar şi răposatul n-a pregetat să facă, cît a trăit, destule lucruri care nu se cădeau...
        — Mare minune să nu-şi fi ales o astfel de zi pentru îngropăciune tocmai ca să ne facă nouă în necaz, să ne murăm din cap pînă-n picioare.
         (Rîsete)
        — De dimineaţă era frumos. Dacă, atunci cînd am ieşit din casă, ar fi fost umezeala asta, n-aş fi venit pentru nimic în lume.
        — Cum am ajuns la mort, cum s-a pornit şi ploaia.
        — Ei, altfel cum ar fi putut răposatul să ne facă în ciudă...
         (Rîsete)
        — Şi nici n-am putut să plec, rudele lui m-au ochit că am venit.
        — Bine măcar că v-a trecut prin minte să vă luaţi umbrela.
        — Răposatul mi-era prieten vechi. Pentru că m-a tras destul pe sfoară, sînt învăţat să-mi iau toate precauţiile faţă de el. Oricît de mort o fi, eu tot n-am renunţat să fiu prevăzător şi, pentru orice eventualitate, am cărat după mine umbrela.
         (Hohote de rîs)
        — Văd că nici binele nu serveşte la nimic. Tot a avut grijă de noi răposatul, că a murit pe vreme ploioasă, dacă s-ar fi prăpădit pe ninsoare sau furtună, ar fi fost acum vai şi amar...
        — Nu de noi a avut el grijă, ci, aşa ca întotdeauna, tot la el însuşi s-a gîndit. Dacă ar fi murit pe ninsoare, n-ar mai fi venit nimeni şi ar fi rămas singur-singurel. Eu unul pentru nimic în lume n-aş fi venit.
        — Ce importanţă mai are, după ce omul s-a dus, dacă vii ori nu la înmormîntarea lui!
        — Să nu ziceţi aşa, nu uitaţi că în urma lui rămîne familia.
        — Foarte adevărat. Dimineaţa, cînd m-am sculat, simţeam o moleşeală în tot corpul. Nu la înmormîntarea altuia, dar nici măcar la propria-mi îngropăciune n-aveam putere să mă duc. (Rîsete). Dar nu se putea să nu vin. Aşa precum aţi spus şi dumneavoastră, mortul s-a dus, dar familia lui rămîne. „Ia uite, ar fi zis ei, un prieten atît de apropiat şi nici la înmormîntare nu s-a învrednicit să vină...”.
        — Aşa ar fi zis.
        — Da, din nenorocire, e prea adevărat... Nu pentru mort, pentru familie...
        — Ia priviţi la ginerele lui, îşi aruncă ochii prin mulţime ca proiectoarele, să descopere cine-i prezent şi cine nu.
        — Parcă numai ginerele?! Uitaţi-vă la nevasta mortului, se face că-şi şterge ochii cu batista, dar de fapt încearcă să citească ce-i scris pe panglici, ca să-şi dea seama de la cine sînt coroanele.
        — Nemaipomenit! Într-un asemenea moment, cum de se mai poate gîndi la asta!
        — Oricum, eu le-am prezentat condoleanţe atît nevestei, cît şi rudelor. Cum s-or isprăvi rugăciunile de înmormîntare, o şi şterg de-aici.
        — De-ar ţine Alah cu noi şi nu ne-am îmbolnăvi pe frigul ăsta!
        — Şi eu la fel, aştept numai ca mortul să fie scos din geamie şi mă retrag, plec.

*

        — Ca să vezi ce-i viaţa, frăţioare! Eu şi cu el eram supăraţi de zece ani. Cine-ar fi zis c-o să asist la înmormîntarea lui!
        — Aaaa! De ce v-aţi supărat?
        — Doar ştiţi ce fel de om era...
        — Ştiu, ştiu, şi încă foarte bine.
        — Nici eu nu mă aveam bine cu el... Chiar supăraţi nu eram, dar nu ne mai vedeam atît de des ca altădată... Ne salutam de la distanţă...
        — Şi atît era prea mult...
        — Eu însă n-am ţinut cont de cîte îmi făcuse şi uite că-l însoţesc pe ultimul său drum, ca să-mi îndeplinesc datoria...
        — Alah să vă primească sacrificiul...
        — Treacă de la mine şi binele ăsta.
        — Iar el să rămînă cu faptele lui. E şi-o vorbă: „Fă binele şi aruncă-l în apă, dacă peştii nu-l ştiu, Alah în schimb îl ştie".
        — Aşa mi-am zis şi eu. Oricît rău mi-a făcut el, eu tot am venit la înmormîntarea lui, ca să-mi fac datoria pînă la capăt. Mi-am lăsat baltă treburile şi iată-mă-s aici.
        — Alah să primească...
        — Aşa am făcut cu toţii...
        — Cu toţii sîntem în aceeaşi situaţie. Nu de dragul lui ne aflăm noi aici, ci din dragoste pentru Alah.
        — Oricum, el tot n-o să aibă de ştire că sîntem aici.
        — Dar Alah vede.
        — Ca să ne dovedim omenia, de-aia...

*

        — V-aţi uitat de unde-s coroanele?
        — Două sînt din partea băncilor.
        — De ce-i trimit băncile coroane?
        — Ştiu şi eu! Probabil fiindcă le era client...
        — Dac-ar trimite coroane la fiecare muşteriu care moare, băncile ar da faliment.
        — Ei, de unde să ştiu eu de ce i-au trimis! Poate că era acţionar la ele.
         (Rîsete în silă)


        — Majoritatea coroanelor au rămas dedesubt, nu se poate citi ce e scris pe panglici.
        — Aţi văzut ferparele? Au apărut la patru gazete deodată.
        — Eu m-am uitat numai prin două ziare, cîte trei necrologuri în fiecare. După mine e exagerat... Parvenitism... Ochi scoşi...
        — Să vedeţi acum ce ceartă se încinge pentru moştenire.
        — Majoritatea bunurilor îi revin nevestei?
        — Ultimei neveste.
        — Ce şansă pe femeia asta!
        — Şansă pentru ea şi ghinion pentru fosta nevastă. Vreo douăzeci de ani l-a suportat pe individul ăsta nărăvit.
         (Şoapte, cuvinte ininteligibile)
        — Nu-i locul aici, dar... Nici nu ştiu cum să spun...
        — Despre ce e vorba?
        — Avea nişte datorii la mine... Chiar zilele astea trebuia să mi le plătească.
        — Trebuie, în orice caz, să le pretindeţi de la moştenitori.
        — Chitanţă aveţi?
        — Nu. I-am dat pe cuvînt...
        — Atunci e cam albastru...
         (Rîsete)
        — Ştiţi cumva de ce-a murit?
        — Pare-se c-a petrecut prea mult.
        — Era şi-un mîncău!
        — Numai mîncău?! Se dădea în vînt după orice. Şi iată-i sfîrşitul.
        — Şi dac-ar fi fost mai moderat, ce alt sfîrşit ar fi avut?

*

        — Măcar de mi-ar lua Alah şi mie sufletul aşa ca lui...
        — Să vă ajute Alah...
         (Hohote de rîs)
        — Alah să-i acorde milostivirea sa, era un om tare glumeţ.
        — Mai bine zis călca în străchini.
        — Ei, şi-aşa se poate zice... Era şi puţin cam... Cum să spun...
        — Spuneţi, spuneţi, nu vă sfiiţi...
        — Leşinat după bîrfeli.
        — Nu bîrfe se numesc alea, ci vorbe pe la spate.
        — Ei, să lăsăm, cîte nu suportă pămîntul ăsta!
        — A fost bun, a fost amuzant, dar şi un fustangiu de prima clasă. Ce-au mai tras femeile care lucrau cu el! O ţineţi minte pe grăsana aia? Bărbatul ei, care-l urmărea, răsturnase totul în birou cu susul în jos, şi el abia, abia de-a reuşit să scape ascuns în dulapul destinat „dosarelor care trebuiesc primele salvate în caz de incendiu"...
         (Hohote de rîs)
        — Despre morţi, numai bine...
        — Parcă noi am zis ceva rău...
        — Ei, dacă spui adevărul cînd e omul în viaţă, se cheamă că-l bîrfeşti, dacă-l spui cînd a murit, se cheamă că păcătuieşti... Zău dacă mai înţeleg: noi, atunci, cînd să mai vorbim?!
        (Hohote de rîs)
        Aici se termină banda pe care au fost înregistrate, în secret, vocile celor aflaţi la înmormîntarea aceea. L-am întrebat într-o zi pe bătrînul pensionar cum, de unde i-a venit ideea să întocmească o asemenea colecţie. De mult, de cînd se afla la cîte o înmormîntare, i-au atras atenţia conversaţiile celor prezenţi. S-a gîndit că ar fi nespus de interesant să rămînă fixate aceste convorbiri. Cum s-a pensionat, s-a consacrat cu totul ideii lui.
        — Nu aveţi de gînd să editaţi un volum cu discuţiile înregistrate?
        — Nu, mi-a răspuns el, sînt absolut hotărît să resping un asemenea proiect. Mai mult chiar, dacă voi mai avea destulă forţă înainte de a muri, voi da foc la toate benzile.
        — De ce?
        — Pentru că nimeni dintre cei care le-ar asculta n-ar mai dori să i se facă o ceremonie de înmormîntare. Dacă am fi fost într-o ţară bogată, acolo firmele care se ocupă cu pompele funebre, cîştigînd bani cu nemiluita, mi-ar plăti foarte mult pentru a preveni editarea unei asemenea cărţi. Eu voi arde din proprie iniţiativă aceste înregistrări, dacă înainte de moarte voi mai dispune de forţa necesară s-o fac.
        — Atunci de ce aţi depus atîta efort ca să înregistraţi, în secret, pe bandă, atîtea conversaţii? La ce folosesc ele?
        — Îmi folosesc mie. Şi încă foarte mult. Le ascult iar şi iar. Pe urmă stau şi îmi frămînt mintea cum aş putea să fiu îngropat fără nici un ceremonial. Îmi fac un plan amănunţit. Să am un mormînt într-un loc neştiut de nimeni altcineva în afară de mine; iar eu, cînd mi-oi simţi moartea aproape, să mă duc acolo, să intru în el, ba chiar, cu bruma de putere pe care o s-o mai am, să mă acopăr şi, ascuns de orice ochi străin, să-mi dau ultima suflare. Asta e toată dorinţa mea.. Cea mai frumoasă moarte e aceea în care nu incomodezi pe nimeni pentru înmormîntarea ta...
        La drept vorbind, nu prea înţelesesem eu la ce-i slujise atîta trudă, dacă nu intenţiona să-şi publice înregistrările. I-am mărturisit deschis opinia mea.
        — Pentru mine a fost o experienţă cît se poate de utilă.
        — La ce v-a servit?
        — Mi-a devenit încă o dată un lucru foarte cunoscut sau cel puţin socotit ca foarte cunoscut.
        — Adică?
        — Că oamenii mor singuri.
        A trecut multă vreme fără să-l mai fi întîlnit pe fostul profesor. Zilele trecute i-am văzut fotografia într-una din ultimele pagini ale unui ziar de mare tiraj. Era inserată în fruntea unei coloane, cu specificarea: „S-a pierdut şi se caută". În urmă cu zece zile, bătrînul pensionar plecase de acasă şi nu mai revenise.

În româneşte de VIORICA DINESCU

(Perpetuum comic ’84, pag. 192)

Vezi toată postarea