— Am scos-o din mare pe femeia asta. Este aici, raportă poliţistul.
— I s-a făcut un consult medical? întrebă comisarul.
— Da. În procesul-verbal s-a consemnat că nu e nevoie de nici un tratament.
— Aduceţi-o aici!
Femeia intră în cameră. Din îmbrăcămintea ei încă se mai prelingea apa. În şuviţele de păr i se încîlciseră alge.
— Numele?
— Bedia („Minunata").
— Vîrstă?
După cîteva clipe de gîndire:
— Am păşit pe 29.
— Căsătorită?
— Cam aşa ceva...
— Dar bine, doamnă! Răspundeţi clar: căsătorită, necăsătorită, văduvă?
— Scrieţi acolo „căsătorită".
— Ce v-a împins la sinucidere?
— Trebuia neapărat să fi existat vreo cauză?! Pur şi simplu, am vrut să mor si m-am aruncat în mare. Nimic şi nimeni nu e responsabil pentru asta.
— De ce-aţi vrut să muriţi?
— Asta-i bună! Ce, eu nu-s stăpînă pe mine? Fac aşa cum am chef. Vreau să mor, mor, vreau să trăiesc, trăiesc.
Om cu experienţă, comisarul înţelege că femeia ascunde adevărul şi, ca s-o determine să-i mărturisească, o îmboldeşte prin întrebări.
— Nu cumva ai voit ceva de la soţ şi pentru că el nu ţi-a cumpărat te-ai aruncat atunci în mare.
— Da’ de unde!
— Atunci a intervenit altceva care te-a împins la o treabă ca asta...
— Aş! Ce să fi intervenit...
— Spre exemplu, vreo persoană din afară...
— Nu...
— E clar. Bărbatul nu v-a lăsat să mergeţi cine ştie unde, v-aţi spus „Asta-i viaţă?" şi v-aţi aruncat în mare...
— Nu. Vă repet încă o dată că nu.
— Vreo poveste de gelozie?
— Ah! Simt că nu mai pot suporta! Abia acum am să mor!
— Soţul e bătrîn?
— Tînăr.
— E funcţionar pe undeva? Cîştigă puţin?
— Un venit excelent.
— Ascultă, doamnă! se înfurie comisarul. De douăzeci şi patru de ani sînt în meseria asta. Peste cinci sute de sinucideri mi-au trecut prin faţa ochilor. Motivele pentru care femeile au dorit să-şi curme viaţa au fost ba că soţul nu le-a trimis la cinema cînd ele au vrut-o, ba că, ce să mai vorbim, le-a pus în vedere s-o lase mai încet cu sulimeneala... Ba o pereche de ciorapi, ba o blană...
— Vai, dar mult vă mai interesează bîrfa... Bine, am să vă dezvălui totul, ca să vă regăsiţi în sfîrşit liniştea. Seara, vine al meu acasă. Eu cer să-mi ia un taior de sezon. „Bine dragă", răspunde el. „Dar eu îl vreau acum, hai să mergem la casa de mode". „Bine", îmi zice el. Cînd ieşim de la croitoreasă eu îi zic că vreau o pereche de escarpeni. El, gata, mi-i şi cumpără. „În seara asta să cinăm în oraş" mai zic eu. „Bine", zice el. „Du-mă la cinema", îi pretind eu şi el, fuga cu mine la cinema. „Mă simt cam plictisită, ce-ar fi să facem o plimbare cu maşina pe malul Bosforului"... „De ce nu?" acceptă el pe loc. Dimineaţa, cînd dă să plece de acasă la treburi, eu îl opresc: „Azi nu te mai duce la lucru; nu ştiu de ce, dar îmi vine să mor de urît". „Cum vrei tu, draga mea", îmi zice el. „Hai, ia-mi o pereche de cercei" îi mai zic eu şi el pac! îmi şi cumpără cercei de 3000 de lire. „Nu-mi plac ăştia, schimbă-i!" El mai pune 2000 de lire şi-mi ia alţii. Orice i-aş cere eu, nu aud decît „Bine, draga mea", orice i-aş spune eu, el, de colo, „De acord, scumpo"... „Asta se mai poate numi viaţă?! Cum să trăieşti aşa?! O existenţă atît de searbădă! Cum să poţi supravieţui aşa, în monotonia asta?!"
Între timp apăruse şi soţul anunţat mai dinainte prin telefon.
— În halul ăsta eu nu mă urc în maşină. Pentru nimic în lume! declară femeia.
— Nu-ţi fă griji, scumpa mea dragă, de-aici mergem direct la casa de mode.
— Aţi văzut, ce mi-e dat să pătimesc eu, domnule comisar? ţipă femeia. Rabdă, dacă poţi!
— Aveţi toată dreptatea, doamnă, încercă s-o calmeze comisarul.
Femeia iscăli procesul-verbal. Cum dispăru pe uşă, urmată de soţ, comisarul se adresă poliţistului:
— Dacă vreodată femeia asta va mai dori sinuciderea, lăsaţi-o să-şi facă cheful... Nu mai interveniţi... Doar aşa o să scăpăm lumea de o Minunată...
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’89, pag. 253)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu