Evoluţia P.T.T.-ului

(lucrare scrisă la examenul de factori poştali)

        În anul 3023 înaintea erei noastre, un individ — al cărui nume ne scapă — răstoarnă din greşeală, pe cînd se ducea într-o vizită, trunchiul uriaş al unui copac răsărit în drum pe neobservate. Copacul se rostogoleşte în valea de sub el, îl prinde în rostogolire pe neatentul trecător şi-i zdrobeşte parţial picioarele. Izbuteşte să strige aoleu!, nevastă-sa îl aude din valea cu urşi, unde îşi ascuţea un topor de silex pentru manichiură, vine într-un suflet şi-l scoate de sub trunchiul uriaş. Stabilesc împreună că mesajul fusese corect şi se transmisese fără paraziţi.
        Înainte de a-şi da sufletul, nefericitul accidentat declară că a zărit în trunchiul copacului criminal principiul roţii, şi îşi invită femeia să persevereze în acest sens, că îşi pune nădejdea în fidelitatea şi iscusinţa ei.
        Femeia, isteaţă, înzestrată cu talent la desenul tehnic, desenează neîntîrziat, pe peretele peşterii unde locuia, o lungă garnitură de tren internaţional, sub vagoanele căruia un ochi atent putea să distingă roţile, să le desprindă, să le utilizeze la punerea în mişcare a unei căruţe.
        Roata, inscripţia şi căruţa stau la originea serviciilor P.T.T. de mai tîrziu.
        Un şofer, din secolul II î.e.n., conduce de funie un măgar şi-l poartă de-a lungul peninsulei italice, doar-doar l-o observa vreun istoric şi l-o introduce în analele sale. Important ni se pare faptul că stăpînul animalului se plînge de criza mondială a fînului, de spaţiile tot mai înguste de parcare, de încăpăţînarea pietonilor de-a ceda măgarului trecerea pe trotuar şi staţionarea.
        Într-un tîrziu, istoricul mult căutat îl observă şi, înţelegîndu-i importanţa istorică, îi cere să-şi formuleze plîngerile în scris, să i le trimită la căsuţa lui poştală.
        Solicitantul plîngător inventează scrisoarea recomandată cu răspuns plătit, trimite mesajul la adresă, aşteaptă timp de cîteva zeci de ani răspunsul, înainte de moartea lui citeşte la mica publicitate că, o.k.!, poate să trimită bani pentru lucrarea Anale, atunci ieşită de sub teasc, iar personalitatea sa şi a măgarului şi-au găsit loc în coloanele şi pe trotuarul istoriei.
        După ce istoricul îşi face suma, se constata că funcţiile au creat organul şi că se poate vorbi despre „poste-restante", serviciul de abonamente, mandat poştal, marcă poştală, întîrziere poştală, poştalion.
        Mînînd măgarul prin veac, mereu înainte, studiind în caretă textele analelor, şoferul cu pricina trimite în răstimpuri cuvinte dulci la adresa istoricului, cuvintele se constituie în text coerent şi prescurtat, diverşi funcţionari apăruţi ici şi colo nu mai prididesc să transmită textul mai departe. Pe negîndite, într-un răstimp (istoric) relativ scurt, se brevetează: telegrama, oficiul poştal şi telefonul fără fir. Marconi, Morse şi alţi cîţiva profitori de împrejurări se îmbogăţesc peste noapte, rămînînd să fie judecaţi de istorie la vremea potrivită.
        Un bun număr de ani, nu se face nimic în privinţa înlăturării pietonilor de pe trotuar.
        Trimise de colo-colo, mesajele de toate felurile împînzesc planeta, unii trimit şi alţii primesc, trimit şi cei care primesc, dar primesc şi cei care trimit, se foloseşte mereu mai puţină sîrmă şi mereu mai multă hîrtie, lumea începe să cunoască fenomenul de poluare.
        Evoluţia telecomunicaţiilor cunoaşte ritmuri aiuritoare. Roata primeşte şină de fier, spiţe, cauciucuri masive şi pneuri uşoare, abur propulsor, benzină, aripi, kilometraj, bilet sau legitimaţie de călătorie, aparat de compostat, conştiinţă cetăţenească, controlor neaşteptat, amendă; se dezvoltă sacul poştal, geanta poştală, vagonul poştal, poşta poştală, funcţionara acră, funcţionara gentilă şi îndatoritoare, bună de cerut în căsătorie. Toate înlesnirile primesc timbru pe măsură, toate invenţiile sînt introduse pe bază de ştampilă — de la cea simplă, la cea cu mai multe focoase.
        În fine, răsucindu-se mai vîrtos roata şi împăturindu-se mai aplicat formularele, se trece la invenţii negîndite vreodată de om, la telefonul fără ton, la radioul cu sughiţuri, se patentează coletul cu albine şi păsări vii, plicul cu fermoar, avionul cu terorişti la bord, sticla cu scrisori plutitoare pe întinsul mărilor, ştafeta olimpică, laserul şi chemarea sau avizul prin fluieratul repetat, simplu sau recomandat, sub fereastră.
        Cînd, din toate invenţiile şi procedeele, omenirea reţine pe cel mai ieftin şi mai rapid — laserul, ajutat de computer, via satelit —, se produce o mare expansiune a comunicaţiilor, o adevărată explozie universală a informaţiilor. Atunci, în sfîrşit, nemaicontînd distanţele şi lărgindu-se posibilităţile de nuanţare şi împodobire a mesajului, Georgică îi poate scrie — după placul inimii — iubitei sale, Laura Antonangeli, preocupată să traverseze înot Canalul Mînecii: „Laura, fătucă scumpă, ti amo. Stop Vino marţi la disco. Stop. E mişto Stop. Nemaiavînd ce scrie. Stop... Mişu."

(Perpetuum comic ’85, pag. 33)