Stau la un spectacol cu piesa Trei surori. Dar stau tare neinspirat, lîngă nişte spectatori neobişnuiţi cu exigenţele spectacolului (oare cînd vom scrie şi un ghid pentru spectatorii de teatru? Şi oare cînd vom consemna, în cronici, şi atitudinea publicului?!). Ca să vă conving, voi reproduce, alternativ, fragmente din „dialogul" sală/public:
Actorul (pe scenă): S-a crăpat de ziuă!
O spectatoare (în stal) Păi atunci ce mai stai!? Pleacă odată!
Actriţa: Haide, Ferapont tătucule, să mergem!
Un copil: Mama, ce-i aia Ferapont?
Actriţa: Va veni odată timpul cînd vom afla cu toţii tîlcu’ acestor suferinţe.
O spectatoare bătrînă: Foarte buni covrigeii! A închis la bufet?
Actorul: Unde sînt zilele de odinioară?
Un spectator în vîrstă: El are perucă, Lariso?
Actorul: Te iubesc nespus de mult! Te iubesc din toată inima!
O spectatoare: I-a sucit gîtu’ lu’ ăsta!
Actorul: Du-te! Du-te, fără să întorci capul!
Spectatoarea: Moşu-i nervos!
Actorul: O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor...
Spectatorul în vîrstă: E clar, el are perucă, Lariso!
Larisa: O, da’ urîţel mai e!
Actorul: Să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi, Irina!
Spectatoarea: Vezi că are suflet bun, săracul?
Actriţa: Trebuie să trăim... trebuie să trăim!
Spectatoarea: Da’ cît mai ţine tu?
Ş.a.m.d.
Avem şcoli de regizori, scenografi. actori, critici. Nu avem şcoli de spectatori. Şi ce nevoie are spectatorul de o şcoală la care se poate învăţa rîsul, plînsul şi mat ales, riscul de-a decide soarta unui spectacol!
(Perpetuum comic ’91, pag. 29)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu