În zilele noastre, mai toate teatrele, de orice fel, prezintă, din cînd în cînd, spectacole de „Varietăţi". A fost o vreme cînd aceasta era o specialitate exclusivă a Teatrului „C. Tănase". De fapt, ce este un spectacol de „Varietăţi"? Este o defilare de numere, un prilej de a aduna, sub acoperişul aceluiaşi titlu, pe oricine bate la uşă, cu sentimentul că fiecare în parte a fost invitat special pentru acest spectacol.
Într-o vară, sezonul în care se coc cel mai bine varietăţile, Teatrul „C. Tănase" organizase o asemenea producţie la Teatrul de vara Herăstrău. Lume multă, dornică de o boare de vînt şi de o adiere de frunze. Vedete — cu masură, nici prea puţine, nici prea multe, nici prea de tot necunoscute publicului, dar nici prea mari, producătoare de înghesuială.
Actorii veneau la teatru pe rînd, cum se vine, de obicei, la „Varietaţi", după ordinea scenariului, pe care o ştiau dinainte. La aceste spectacole numai publicul vine la început şi pleacă, uneori, abia la sfîrşit. Interpreţii vin după un orar propriu, îşi fac numărul şi pleacă cu sentimentul datoriei împlinite. Şi, iată ce s-a întîmplat: actorul Nae Lazărescu, producător de vorbe de spirit şi farseur cît cuprinde, ştiind din scenariul spectacolului că trebuie să intre în scena înaintea colegului sau Alexandru Lulescu — care, avînd somnul greu, era programat întotdeauna mai către sfîrşit — a învăţat repede şi a spus pe scenă monologul comic, de rezistenţă, al colegului sau, pe care acesta îl debita îndeobşte, cu destul succes, la toate „Varietaţile". Nae Lazărescu a cucerit meritate aplauze, publicul s-a amuzat copios şi numerele celelalte s-au înşirat unul după altul, ca mărgelele pe aţă.
Într-un tîrziu, a venit la teatru şi actorul Alexandru Lulescu, cu semnele somnului încă pe faţa, dar bucuros de o grădină plină şi de succesul care, neîndoielnic, îl aştepta.
A intrat în scenă cu pasul sigur şi a început să-şi debiteze monologul, ca de atîtea ori. La prima poantă — nimic. Linişte deplină. N-a rîs nimeni, deşi actorul ştia că acolo planificase să se rîdă... A mers mai departe, subliniind şi îngroşînd poantele, pentru a le scoate şi mai mult în evidenţă. Dar publicul era mut. Doar cîte-o frunză mai foşnea din cînd în cînd în vreun copac. Şi monologul, celebrul monolog care de atîtea ori umpluse sălile şi grădinile de vară cu hohote de rîs, s-a derulat, pînă la sfîrşit, într-o tăcere de mormînt... Actorul Alexandru Lulescu era atît de derutat încît uitase să mai fie şi furios. Pur şi simplu, nu-i venea să creadă. A ieşit din scenă buimac, însoţit de cîteva aplauze de politeţe. Oricum, nu se poate rîde de două ori, la acelaşi monolog, în acelaşi spectacol!
Pe la cabine — veselie mare. Toţi colegii degustau cupa cu şampanie a farsei care reuşise atît de bine.
Numai actorul Alexandru Lulescu, trist ca un monolog fără succes, s-a îmbrăcat repede şi a pornit-o spre casă fără să-şi dea seama de nimic şi, mai ales, fără să realizeze că şi în teatru, ca şi în alte domenii de activitate, nu e bine să te scoli tîrziu...
(Perpetuum comic ’88, pag. 168)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu