La revistă (aşa cum se întîmplă-n orice teatru...) circulă unele vorbe şi expresii care şi-au cam pierdut rădăcina, devenind legende. Nimeni nu mai ştia, de pildă, în trupa lui Tănase, cine şi cu care prilej rostise pentru prima oară expresia ajunsă deja celebră printre actori „Sfetescu de la Finanţe"... Cine era „Sfetescu"? De ce tocmai „de la Finanţe"? Nu-şi mai amintea nimeni. Dar atunci cînd se întîmpla într-un spectacol, sau într-un tablou, sau într-un moment comic să nu rîdă nimeni, fie Tănase, fie vreunul dintre colaboratorii săi îşi exprima neîncrederea, sau sumbra prevedere, astfel: „La chestia asta o să rîdă Sfetescu de la Finanţe!" Şi toată lumea ştia că e vorba de un moment slab, lipsit de umor, la care publicul va reacţiona printr-o tăcere întotdeauna penibilă. Uneori chiar şi în scenă, în timpul spectacolului, unii actori, în momentele în care nu rîdea nimeni la vreo poantă, se tachinau între ei: „Rîde Sfetescu de la Finanţe!" Se auzea şi în culise, auzea şi publicul — „Sfetescu" devenise un fel de personaj familiar al revistei şi nimeni nu se mai întreba cine este, de unde vine şi cu ce se ocupă acest personaj. „Sfetescu" era Sfetescu.
Pînă într-o zi. Ziua în care „dom’ director" adică Tănase, primeşte la birou un plic cuprinzînd o carte de vizită indignată, „Este inadmisibil să vă bateţi joc în halul ăsta de un spectator onorabil. Dacă nu veţi înceta imediat batjocura, mă voi adresa justiţiei". Pe verso, tipărite frumos, cu litere cursive, numele şi ocupaţia emitentului: Valerian Sfetescu inspector de finanţe.
Lui Tănase mai că nu-i venea să creadă. Se uita năuc la cartea de vizită şi căuta să se convingă singur că este de neconceput o asemenea coincidenţă.
— Numai de procese n-am eu nevoie acum, murmură „dom’ director" şi seara, înainte de spectacol, i-a chemat pe toţi actorii în cabina lui, le-a citit cartea de vizită, şi le-a interzis categoric să mai rostească pe scenă numele inspectorului de finanţe Sfetescu.
Vreo cîteva zile nu s-a întîmplat nimic. Se reinstaurase liniştea (atîta linişte cîtă poate fi într-un teatru de revistă...) şi episodul cu ameninţarea spectatorului indignat intra încet, încet, în ceaţa uitării.
Pînă într-o seară. În scenă — un moment de melodramă. (Oriunde e umor — este şi puţină melodramă...) În sală — linişte. Şi deodată, un spectator mai bine dispus — care începuse să se bine dispună înainte de a veni la teatru, pe la cine ştie ce bodegă cu „carburant" de veselie — începu să rîdă cu triluri răguşite. Era un rîs stingher, dar atît de comic şi de nepotrivit, încît a stîrnit hazul întregii săli. Nae Roman, actor de reputaţie comică, aflîndu-se tocmai pe scenă, îi şopteşte partenerului la ureche, dar nu atît de uşor încît să nu se audă măcar pînă-n fundul sălii: „L-ai auzit? a rîs Sfetescu de la Finanţe. Precis e în sală!" Şi spectacolul s-a încheiat fără alte incidente.
A doua zi, dis-de-dimineaţă agitaţie mare pe la birouri. „Dom’ director" se plimba nervos de colo-colo, vădit incomodat de cartea de vizită pe care tocmai o primise: „Aseară am fost în sală şi m-am convins că atacurile la persoana mea n-au încetat. Am dat dispoziţii ferme avocatului meu. Pretind reparaţiile legale, în urma jignirilor pe care teatrul dumneavoastră mi le-a adus. Cu indignare..." Şi, evident, pe partea cealaltă a cărţii de vizită, cu litere cursive devenite atît de familiare lui Constantin Tănase: Valerian Sfetescu, inspector de finanţe.
Seara, înainte de spectacol, Tănase nu i-a mai chemat pe actori în cabina lui. S-a dus el în cabina lor, ca un semn de urgenţă şi de supărare.
— Băi, Mitică, o-ncurcăm rău! Lăsaţi-l dracului pe Sfetescu ăsta, că uite, ne dă în judecată şi-i plătim reparaţii mai mult decît merită.
— Dar ce s-a-ntîmplat, dom’ director? întrebă de la masa lui de machiaj, clipind nevinovat şi cu o uşoară reverberaţie în glas, Nae Roman.
— Individul a fost aseară în sală.
— Sfetescu?
— Chiar el!
— Aoleu! Cum dracu’ s-o fi nimerit? Că pînă aseară, am fost cuminţi, cuminţi...
— Ăsta ne urmăreşte, să ştiţi! sări un alt actor din cabină, gata machiat, pregătit să intre în scenă.
— Nu mai vreau, Mitică, nu mai vreau! Cred că ne-am înţeles! De azi încolo, fără Sfetescu! E un om rău şi încuiat! Şi Tănase tocmai se pregătea să iasă pentru a se îndrepta spre cabina lui. Actorii se ridicară în picioare (mă rog, aşa era pe vremea aceea, cînd directorul teatrului — care era şi maestrul lor — ieşea din cabină...)
Masa de machiaj a lui Nae Roman era cu sertarul deschis cînd acesta s-a ridicat în picioare. Şi nu ştiu ce gest grăbit o fi făcut actorul — care avea nişte mişcări spontane, puţin controlate — că sertarul a căzut, împrăştiind pe jos, în toată cabina, fel de fel de farduri, pudre, vopsele, dar, mai ales, un teanc de cartoşane albe, care zburau ca nişte porumbei şi apoi coborau să se odihnească pe mese, pe scaune, pe parchet. Erau nişte cărţi de vizită. Şi nu mică i-a fost mirarea lui Tănase cînd, ridicînd de pe jos un cartonaş, a putut citi pe una din feţe o inscripţie cu litere cursive, după care a izbucnit într-un rîs molipsitor, ca după o farsă bună. Pe cartea de vizită care căzuse din teancul aflat în sertarul lui Nae Roman scria, evident: „Valerian Sfetescu, inspector de finanţe".
(Perpetuum comic ’85, pag. 174)
