Se afișează postările cu eticheta Aurel Storin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Aurel Storin. Afișați toate postările
,

La iarbă verde

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Am ieşit la iarbă verde 
Sub un cer de sărbătoare 
Şi-a venit un fir de soare 
Lîngă noi, să ne dezmierde...

Cît am aşteptat-o oare? 
Primăvara nu se pierde; 
Am ieşit la iarbă verde 
Sub un cer de sărbătoare...

Caldă şi molipsitoare 
Ca strănutul doamnei Gerde, 
Iarba asta-i un mister de 
Fantezie şi culoare!

Am ieşit la iarbă verde...

(Perpetuum comic ’89, pag. 164)

, ,

Cine se scoală tîrziu...

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
De-ale revistei


        În zilele noastre, mai toate teatrele, de orice fel, prezintă, din cînd în cînd, spectacole de „Varietăţi". A fost o vreme cînd aceasta era o specialitate exclusivă a Teatrului „C. Tănase". De fapt, ce este un spectacol de „Varietăţi"? Este o defilare de numere, un prilej de a aduna, sub acoperişul aceluiaşi titlu, pe oricine bate la uşă, cu sentimentul că fiecare în parte a fost invitat special pentru acest spectacol.
        Într-o vară, sezonul în care se coc cel mai bine varietăţile, Teatrul „C. Tănase" organizase o asemenea producţie la Teatrul de vara Herăstrău. Lume multă, dornică de o boare de vînt şi de o adiere de frunze. Vedete — cu masură, nici prea puţine, nici prea multe, nici prea de tot necunoscute publicului, dar nici prea mari, producătoare de înghesuială.
        Actorii veneau la teatru pe rînd, cum se vine, de obicei, la „Varietaţi", după ordinea scenariului, pe care o ştiau dinainte. La aceste spectacole numai publicul vine la început şi pleacă, uneori, abia la sfîrşit. Interpreţii vin după un orar propriu, îşi fac numărul şi pleacă cu sentimentul datoriei împlinite. Şi, iată ce s-a întîmplat: actorul Nae Lazărescu, producător de vorbe de spirit şi farseur cît cuprinde, ştiind din scenariul spectacolului că trebuie să intre în scena înaintea colegului sau Alexandru Lulescu — care, avînd somnul greu, era programat întotdeauna mai către sfîrşit — a învăţat repede şi a spus pe scenă monologul comic, de rezistenţă, al colegului sau, pe care acesta îl debita îndeobşte, cu destul succes, la toate „Varietaţile". Nae Lazărescu a cucerit meritate aplauze, publicul s-a amuzat copios şi numerele celelalte s-au înşirat unul după altul, ca mărgelele pe aţă.
        Într-un tîrziu, a venit la teatru şi actorul Alexandru Lulescu, cu semnele somnului încă pe faţa, dar bucuros de o grădină plină şi de succesul care, neîndoielnic, îl aştepta.
        A intrat în scenă cu pasul sigur şi a început să-şi debiteze monologul, ca de atîtea ori. La prima poantă — nimic. Linişte deplină. N-a rîs nimeni, deşi actorul ştia că acolo planificase să se rîdă... A mers mai departe, subliniind şi îngroşînd poantele, pentru a le scoate şi mai mult în evidenţă. Dar publicul era mut. Doar cîte-o frunză mai foşnea din cînd în cînd în vreun copac. Şi monologul, celebrul monolog care de atîtea ori umpluse sălile şi grădinile de vară cu hohote de rîs, s-a derulat, pînă la sfîrşit, într-o tăcere de mormînt... Actorul Alexandru Lulescu era atît de derutat încît uitase să mai fie şi furios. Pur şi simplu, nu-i venea să creadă. A ieşit din scenă buimac, însoţit de cîteva aplauze de politeţe. Oricum, nu se poate rîde de două ori, la acelaşi monolog, în acelaşi spectacol!
        Pe la cabine — veselie mare. Toţi colegii degustau cupa cu şampanie a farsei care reuşise atît de bine.
        Numai actorul Alexandru Lulescu, trist ca un monolog fără succes, s-a îmbrăcat repede şi a pornit-o spre casă fără să-şi dea seama de nimic şi, mai ales, fără să realizeze că şi în teatru, ca şi în alte domenii de activitate, nu e bine să te scoli tîrziu...

(Perpetuum comic ’88, pag. 168)

,

La Găvana

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

Într-o căsuţă din Găvana 
Mi-am băut sufletul 
Cu cana... 
Avea cana...
Avea un gust de pădure prin care
Treceau şosele de-asfalt,
Şi stelele urcau înalt,
Ca nişte funiculare...

Ne-am adus aminte de toţi:
Nici un prieten n-a fost uitat;
Şi-n sufletele care s-au încuiat
Am intrat şi acolo, ca nişte hoţi...

Seara mirosea a căpşuni,
La televizor cînta nu ştiu ce fată,
Şi vinul era desuet şi sincer şi bun
Cum erau poeţii 
De-altă dată...

(Perpetuum comic ’87, pag. 163)

, ,

Sfetescu de la Finanţe

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
         La revistă (aşa cum se întîmplă-n orice teatru...) circulă unele vorbe şi expresii care şi-au cam pierdut rădăcina, devenind legende. Nimeni nu mai ştia, de pildă, în trupa lui Tănase, cine şi cu care prilej rostise pentru prima oară expresia ajunsă deja celebră printre actori „Sfetescu de la Finanţe"... Cine era „Sfetescu"? De ce tocmai „de la Finanţe"? Nu-şi mai amintea nimeni. Dar atunci cînd se întîmpla într-un spectacol, sau într-un tablou, sau într-un moment comic să nu rîdă nimeni, fie Tănase, fie vreunul dintre colaboratorii săi îşi exprima neîncrederea, sau sumbra prevedere, astfel: „La chestia asta o să rîdă Sfetescu de la Finanţe!" Şi toată lumea ştia că e vorba de un moment slab, lipsit de umor, la care publicul va reacţiona printr-o tăcere întotdeauna penibilă. Uneori chiar şi în scenă, în timpul spectacolului, unii actori, în momentele în care nu rîdea nimeni la vreo poantă, se tachinau între ei: „Rîde Sfetescu de la Finanţe!" Se auzea şi în culise, auzea şi publicul — „Sfetescu" devenise un fel de personaj familiar al revistei şi nimeni nu se mai întreba cine este, de unde vine şi cu ce se ocupă acest personaj. „Sfetescu" era Sfetescu.
        Pînă într-o zi. Ziua în care „dom’ director" adică Tănase, primeşte la birou un plic cuprinzînd o carte de vizită indignată, „Este inadmisibil să vă bateţi joc în halul ăsta de un spectator onorabil. Dacă nu veţi înceta imediat batjocura, mă voi adresa justiţiei". Pe verso, tipărite frumos, cu litere cursive, numele şi ocupaţia emitentului: Valerian Sfetescu inspector de finanţe.
        Lui Tănase mai că nu-i venea să creadă. Se uita năuc la cartea de vizită şi căuta să se convingă singur că este de neconceput o asemenea coincidenţă.
        — Numai de procese n-am eu nevoie acum, murmură „dom’ director" şi seara, înainte de spectacol, i-a chemat pe toţi actorii în cabina lui, le-a citit cartea de vizită, şi le-a interzis categoric să mai rostească pe scenă numele inspectorului de finanţe Sfetescu.
        Vreo cîteva zile nu s-a întîmplat nimic. Se reinstaurase liniştea (atîta linişte cîtă poate fi într-un teatru de revistă...) şi episodul cu ameninţarea spectatorului indignat intra încet, încet, în ceaţa uitării.
        Pînă într-o seară. În scenă — un moment de melodramă. (Oriunde e umor — este şi puţină melodramă...) În sală — linişte. Şi deodată, un spectator mai bine dispus — care începuse să se bine dispună înainte de a veni la teatru, pe la cine ştie ce bodegă cu „carburant" de veselie — începu să rîdă cu triluri răguşite. Era un rîs stingher, dar atît de comic şi de nepotrivit, încît a stîrnit hazul întregii săli. Nae Roman, actor de reputaţie comică, aflîndu-se tocmai pe scenă, îi şopteşte partenerului la ureche, dar nu atît de uşor încît să nu se audă măcar pînă-n fundul sălii: „L-ai auzit? a rîs Sfetescu de la Finanţe. Precis e în sală!" Şi spectacolul s-a încheiat fără alte incidente.
        A doua zi, dis-de-dimineaţă agitaţie mare pe la birouri. „Dom’ director" se plimba nervos de colo-colo, vădit incomodat de cartea de vizită pe care tocmai o primise: „Aseară am fost în sală şi m-am convins că atacurile la persoana mea n-au încetat. Am dat dispoziţii ferme avocatului meu. Pretind reparaţiile legale, în urma jignirilor pe care teatrul dumneavoastră mi le-a adus. Cu indignare..." Şi, evident, pe partea cealaltă a cărţii de vizită, cu litere cursive devenite atît de familiare lui Constantin Tănase: Valerian Sfetescu, inspector de finanţe.
        Seara, înainte de spectacol, Tănase nu i-a mai chemat pe actori în cabina lui. S-a dus el în cabina lor, ca un semn de urgenţă şi de supărare.
        — Băi, Mitică, o-ncurcăm rău! Lăsaţi-l dracului pe Sfetescu ăsta, că uite, ne dă în judecată şi-i plătim reparaţii mai mult decît merită.
        — Dar ce s-a-ntîmplat, dom’ director? întrebă de la masa lui de machiaj, clipind nevinovat şi cu o uşoară reverberaţie în glas, Nae Roman.
        — Individul a fost aseară în sală.
        — Sfetescu?
        — Chiar el!
        — Aoleu! Cum dracu’ s-o fi nimerit? Că pînă aseară, am fost cuminţi, cuminţi...
        — Ăsta ne urmăreşte, să ştiţi! sări un alt actor din cabină, gata machiat, pregătit să intre în scenă.
        — Nu mai vreau, Mitică, nu mai vreau! Cred că ne-am înţeles! De azi încolo, fără Sfetescu! E un om rău şi încuiat! Şi Tănase tocmai se pregătea să iasă pentru a se îndrepta spre cabina lui. Actorii se ridicară în picioare (mă rog, aşa era pe vremea aceea, cînd directorul teatrului — care era şi maestrul lor — ieşea din cabină...)
        Masa de machiaj a lui Nae Roman era cu sertarul deschis cînd acesta s-a ridicat în picioare. Şi nu ştiu ce gest grăbit o fi făcut actorul — care avea nişte mişcări spontane, puţin controlate — că sertarul a căzut, împrăştiind pe jos, în toată cabina, fel de fel de farduri, pudre, vopsele, dar, mai ales, un teanc de cartoşane albe, care zburau ca nişte porumbei şi apoi coborau să se odihnească pe mese, pe scaune, pe parchet. Erau nişte cărţi de vizită. Şi nu mică i-a fost mirarea lui Tănase cînd, ridicînd de pe jos un cartonaş, a putut citi pe una din feţe o inscripţie cu litere cursive, după care a izbucnit într-un rîs molipsitor, ca după o farsă bună. Pe cartea de vizită care căzuse din teancul aflat în sertarul lui Nae Roman scria, evident: „Valerian Sfetescu, inspector de finanţe".

(Perpetuum comic ’85, pag. 174)

, ,

Învăţarea dragostei

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
Dragostea are nevoie de istorie
Ca să ştie unde-a ajuns şi de unde-a plecat,
Şi ce generali au condus-o-n victorie
Şi cine pe cine şi cum a trădat...

Dragostea are nevoie de geografie,
Pentru că intervin anumite distanţe
Şi lungi despărţiri ce nu pot să fie
Trecute cu vagi gînguriri de romanţe...

Dragostea are nevoie de fizică
De legile ei, demonstrate durabil;
Şi nu pot să cred ce-mi explică timizii că
Aici e doar abur, şi doar inefabil...


Dragostea are nevoie de anatomie,
Cît de sărac, tot moşteneşti un trup;
Hrănim cu trupul nostru, de-o vecie,
Iubiţii cu aprinşii ochi de lup...

Şi-apoi, geometria, dacă de soi e,
Şi-algebra, deloc învăţată uşor;
Doamne, de cîtă şcoală avem nevoie
Pentru puţină dragoste, uneori...

(Perpetuum comic ’83, pag. 230)



Persoane interesate