Premiera

        Stau la un spectacol cu piesa Trei surori. Dar stau tare neinspirat, lîngă nişte spectatori neobişnuiţi cu exigenţele spectacolului (oare cînd vom scrie şi un ghid pentru spectatorii de teatru? Şi oare cînd vom consemna, în cronici, şi atitudinea publicului?!). Ca să vă conving, voi reproduce, alternativ, fragmente din „dialogul" sală/public:

        Actorul (pe scenă): S-a crăpat de ziuă!
        O spectatoare (în stal) Păi atunci ce mai stai!? Pleacă odată!
        Actriţa: Haide, Ferapont tătucule, să mergem!
        Un copil: Mama, ce-i aia Ferapont?
        Actriţa: Va veni odată timpul cînd vom afla cu toţii tîlcu’ acestor suferinţe.
        O spectatoare bătrînă: Foarte buni covrigeii! A închis la bufet?
        Actorul: Unde sînt zilele de odinioară?
        Un spectator în vîrstă: El are perucă, Lariso?
        Actorul: Te iubesc nespus de mult! Te iubesc din toată inima!
        O spectatoare: I-a sucit gîtu’ lu’ ăsta!
        Actorul: Du-te! Du-te, fără să întorci capul!
        Spectatoarea: Moşu-i nervos!
        Actorul: O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor...
        Spectatorul în vîrstă: E clar, el are perucă, Lariso!
        Larisa: O, da’ urîţel mai e!
        Actorul: Să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi, Irina!
        Spectatoarea: Vezi că are suflet bun, săracul?
        Actriţa: Trebuie să trăim... trebuie să trăim!
        Spectatoarea: Da’ cît mai ţine tu?
        Ş.a.m.d.

        Avem şcoli de regizori, scenografi. actori, critici. Nu avem şcoli de spectatori. Şi ce nevoie are spectatorul de o şcoală la care se poate învăţa rîsul, plînsul şi mat ales, riscul de-a decide soarta unui spectacol!

(Perpetuum comic ’91, pag. 29)

Vezi toată postarea

Povestea unui piroman

        Băi, fraţilor, am descoperit o armă diabolică împotriva duşmanilor (care zice că nu-i are, să nu dispere: apar ei!): chibritele de pe piaţă; da, da, alea minimum 50 de beţe şi maximum 35 (cînd şi tutungiul e fumător!). Ei bine, dacă aceste bestii sînt capabile să distrugă nervii, vestimentaţia şi covoarele noastre, nu văd de ce le-ar menaja pe cele ale semenilor cărora le-am pus gînd rău. Să vedeţi cum m-am prins cît de a dracului poate fi perversa asta de armă de foc: într-o zi, adunîndu-mă eu acasă în jurul mesei noastre de sufragerie stil Ludovic Spiess, cu tot familionul în preajmă (nouă membri numărabili şi încă unul sau doi imprevizibili, adăpostiţi în marsupiul cumnatei mele), n-am de lucru şi vreau să-mi aprind, la cafea, o ţigară. Chibritul era nou-nouţ, gămăliile păreau bogate-ntr-un fosfor fistichiu, iar scăpăriciul epata printr-un model în romburi nemaivăzut. Bunică-mea, care poseda în ultima vreme o privire simultan rea şi ironică şi nişte ochi în formă de găuri de chei, zise peste umar consortului, ocupat în lecturarea grijulie a revistei „Arici Pogonici":
        — Stamate, mai avem noi în lada mea de zestre cremenea aia cu care-i aprindea tata luleaua lui Walter Mărăcineanu?!
        Enervat de gluma asta nepotrivită, trag o dată beţigaşul pe latura cutiei: chibritul mi s-a rupt în mînă, fosforul împrăştiindu-se pe covor, în particule neidentificabile. Se mai întîmplă. La a doua încercare, s-a auzit un fîsîit discret, a ieşit puţin fum, dar proverbul „nu iese fum fără foc" nu s-a verificat: s-ar putea, vorba cumnatului meu, să se fi format o flacără interioară. A treia oară am fost ceva mai norocos: o parte a gămăliei, violent aprinsă, a zburat în peruca bravului meu bunic, veteran din primul război mondial, care a sărit ca ars (iertaţi-mi banalitatea comparaţiei), răcnind voiniceşte:
        — Aoleu, Mackensene, scăpai de tine la Mărăşti şi dădui de nepotu’ meu la Bucureşti!...
        Într-un fel, era bine: un martor în minus al nevolniciei mele. De fapt, doi — pentru că stramoaşa mea răutăcioasă şi-a urmat soţul în baie, zbierîndu-mi din uşă, cu duşul curgînd în mînă:
        — Să-ţi iei gîndul de la tacîmurile de argint! Huliganule!
        A patra oară nu s-au mai înregistrat victime umane, deoarece fidela noastră căţeluşă, Pepita, schelălăind cu fosfor aprins în blăniţă, nu putea fi trecută la „cuvîntătoare".
        Mi-am pus masca de sudură a fratelui meu.

        Cei care mai rămăseseră la masă — minus mama, care-şi strîngea la piept nepoatele gemene, în vîrstă de doi anişori, undeva, într-un colţ al camerei, murmurînd rugăciuni —
erau leoarcă de sudoare. Privindu-i, mi-am închipuit cam cum arătau victimele catastrofei Titanicului, în ultimele lor secunde. Tata a-nceput, grav, să-şi scrie testamentul; după ce a specificat „las toată averea mea imobilă căminului de bătrîni din colţul străzii...", o arsură înfiorătoare i-a pîrlit degetele; cu o privire melo, a mai apucat să-mi ţipe în ureche, înainte de a părăsi imobilul: „Piromanule!".
        Pe jos, pe masă, prin colţurile camerei, prin frigider, prin aparatul de radio, prin vecini, printr-o ironie a soartei, zăceau la datorie beţe de chibrituri rupte, stinse, sfărîmate, ori neaprinse, în grămezi de cîte doi, de cîte trei, de cîte cîţi vrei, arză-le-ar focul! Numai pe ţigara mea, udă complet şi mestecată pe jumătate de nervi, nu dorea s-o incendieze nimeni!...
        De-atunci, s-ar putea spune că s-au petrecut ceva schimbări în viaţa şi dependinţele imobilului familiei noastre: bunicii s-au baricadat în baie şi nu vor să mai deschidă nici dacă le cînţi, pe două voci, „Trei iezi cucuieţi!"; tata a rămas de bună-voie la azilul de bătrîni din colţ şi, se pare, şi-a făcut operaţie estetică; mama a rămas acasă, deoarece, de la incident încoa’, gemenele nu mai adorm decît cu două sticle de romergan administrate pe seară; iar credincioasa noastră căţeluşă s-a băgat sub frigider şi probabil, abia după congelarea totală va putea fi scoasă de acolo.
        Situaţia mea, în schimb, este mult mai firească: unica-mi cămaşă prezintă trei găuri, în faţă, dispuse în triunghi isoscel; o jumătate a mustăţii mi-a fost definitiv rasă de pe suprafaţa obrazului, iar deasupra nasului am căpătat o arsură impozantă, în urma căreia sînt confundat, zilnic, cu Narghita.
        Păzea, fraţi duşmani!

(Perpetuum comic ’88, pag. 66)

Vezi toată postarea

Apetenţe enciclopedice

        Ca orice om curios din fire, dornic să-şi îmbogăţească permanent bocceaua cunoştinţelor, cumpăr pe rupte almanahuri, broşurele de ştiinţă popularizată, buletine de informare, „fluturaşi" publicitari, pliante O.J.T., liste de bucate, mersuri de tren, prospecte de protecţia muncii. Ştiu, la ora actuală, ce prăjituri au voie să mănînce diabeticii, şi cît de des trebuie să se ducă gravidele la policlinica, ce tip de cască e bine să poarte muncitorii forestieri, şi ce meniu a avut în ziua de 29 iulie 1976 restaurantul lacto-vegetarian din Tecuci; recunosc cu uşurinţă broderiile din Ţara Arieşului şi am habar de hibernarea urşilor din zona Subcarpatică. Ce mai, vreau să devin un al doilea Pico della Mirandola — menţionînd că pe vremea lui totul era mai simplu — „bombardamentul informaţional" abia începuse.
        Cum fac de reţin atîtea şi-atîtea date din domenii incredibil de vaste? Simplu! Tot ce citesc, citesc cu creionul în mînă, subliniind şi comentînd pe manşeta op-ului informaţiile. Cum nu sînt un egoist, vă vînd şi dumneavoastră metoda, garantîndu-vă succesul la orice concurs (cu premii sau fără) Cine ştie cîştigă!
        Concret (iau prima carte care-mi cade-n mînă!): Ştiţi cum trebuie să vă comportaţi pe stradă? Ei bine, nu ştiţi! Mai ales dacă sînteţi femeie şi aveţi numai 20 de ani (nu rîdeţi, broşurica pe care-am pus mîna, la întîmplare, se adresează tinerelor şi ne-experimentatelor noastre semene). Ce aflăm lecturînd-o cu atenţie şi maximă responsabilitate?
        1. „Pe stradă, tinerele de 20 de ani e bine să nu alerge şi, mai ales, să nu împingă pe nimeni." Ce-i drept, sfatul e util; în lunga mea carieră pietonală am văzut foarte multe persoane de sex opus (mai ales eleve şi studente) alergînd pe trotuare şi buşind, nonşalant, orice persoană cu constituţie fizică debilă care avea imprudenţa să le iasă în cale;
        2. „Nu vă luaţi un aer ofensat, dacă aţi fost atinsă din greşeală. Dacă vi se cer scuze, arătaţi că aţi auzit"...
        Evident! Mi-amintesc că zilele trecute, în tramvai, fiind înghesuială, i-am agăţat unei domnişoare ciorapii cu un praz uriaş care ieşea din geanta mea — de altfel, binecrescută. Ea nu a manifestat un aer ofensat, ci mi-a urlat în ureche (cam de la doi centimetri): „Dacă nu încetezi, porc bătrîn, chem miliţia şi-o să-ţi treacă pofta de trufandale!"... Deşi, de-atunci, nu mai aud de loc cu urechea dreaptă, pe loc m-am oferit să cer scuze. Şi tot ca-n carte, persoana mi-a arătat că a auzit, altfel nu mi-ar fi putut replica, adăugind un plus de decibeli: „N-am ce face cu scuzele tale! Dacă eşti domn, scoate o sută să-mi iau alţi ciorapi!"... Aşa poţi constata că unele persoane ori n-au citit de loc cartea cu pricina, ori au lecturat-o superficial.
        3. „Cînd sînteţi în grup, evitaţi, pe cît vă stă în putinţă, chicotelile, expresiile de argou. Lăsaţi tranzistorul să cînte în surdină, cel puţin. Şi, oricîtă camaraderie v-ar lega, nu vă trageţi pumni... prieteneşti. E un spectacol extrem de ridicol! — cel puţin pentru oamenii de pe aceste meleaguri, căci noi avem regulile noastre tradiţionale de comportare!"...
        Cu riscul de-a părea, în ochii umbroşi ai tinerelor destinatare, un pedant pisălog, vreau să remarc, din nou, justeţea şi utilitatea sfaturilor. Că nu-i bine să chicoteşti în grup, am verificat, pe propria-mi piele, cu decenii în urmă cînd, aflîndu-mă la o înmormîntare, am început să rîd, împreună cu ceilalţi copii, de un văr al mortului, care fiind asupra chefului, s-a răsturnat cu scaunul; trei palme categorice au răsunat pe obrazul meu în mod punitiv.
        Să ne oprim la alt adevăr: tranzistoarele, e indicat să cînte-n surdină! Sper că în curînd îl va descoperi şi vecinul meu de palier — probabil impresar al fraţilor Dolănescu — altfel nu se explică tenacitatea cu care-i popularizează între orele 17—23, în întregul cvartal, melodiile. Trebuie să adaug că ideea cu surdina pentru tranzistor mi-a venit şi mie, chiar din ziua a doua a mutării colocatarului la noi în bloc; numai că cei de la magazinul Muzica mi-au spus cu regret politicos că surdine pentru tranzistoare n-au primit încă, dar că-mi pot oferi una pentru trompetă. (Am luat-o, pentru orice eventualitate).
        În fine, problema pumnilor prieteneşti: păi ce, ne comparăm noi, bătăuşii de pe aceste meleaguri cu Piedone Africanul, Cassius Clay americanul sau Joe Indianul? Hai să fim serioşi — oricît de tare ne-ar marca patriotismul local!...
        Am cumpărat o nouă carte: Creşterea iepurilor de casă... pe care am de gînd s-o conspectez cu aceeaşi seriozitate.

(Perpetuum comic ’87, pag. 138)

Vezi toată postarea