Continuînd ca „moftolog” pe I.L. Caragiale, Anton Bacalbaşa şi Dimitrie Teleor, G. Ranetti schimbă porecla în renume. Născut la 18 octombrie 1875, în Mizil, după cum precizează Mihu Dragomir în ediţia tipărită în 1956, numele de Ranetti provenea, după cum atestă documentele de epocă, de la un bunic, Stavăr sin Dimitrie Căpitan i Ranete; învaţă la Ploieşti liceul şi frecventează pentru scurt timp facultatea de drept din Bucureşti. Funcţionar la poştă, scrie la Epoca lui G. Panu. Reeditează din 1899 „Moş Teacă" al lui Bacalbaşa, „jurnal ţivil şi cazon", iar din 15 septembrie 1904 vestita publicaţie umoristică „Furnica" îşi face apariţia sub egida sa plină de voioşie. Scriitor apreciat în egală măsură pentru scînteierile de spirit de G. Ibrăileanu şi pentru „miticismele" voioase de George Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române", G. Ranetti este autorul mai multor opere umoristice printre care parodia „Romeo şi Julieta la Mizil", „Domnişoara Miau", roman psihologic, „De inimă albastră", „Doru Paladu", poezii şi proză, „Cyrano", „Strofe şi apostrofe" (1900), „Eu rîd, tu rîzi, el rîde" (1903), „Fabule" (1907) „Săracul Dumitrescu" (1907), „Schiţe vesele" (1909), „Matache Pisălog" (1914), „D-atunci şi d-acolo" (versuri) — 1921, „Poezii" (1924).
Considerat de G. Călinescu drept un scriitor cu suficientă cultură după ureche, împerechează cu abilitate umoristică rime şi schiţează dialoguri vesele, astfel că devine foarte popular. Poezia pe care o promovează este apreciată de Mihu Dragomir drept publicistică, cu multe jocuri de cuvinte şi asociaţii seducătoare. Ultimul său editor citat mai înainte exemplifică scînteierile sale de spirit prin cîteva distihuri precum:
Cînd înfloreşte liliacul
Atunci îşi lasă Lili acul.
Nu se dă în lături nici de la improvizaţii în franţuzeşte de genul:
J’aimais ton visage si charmant
Ta voix si pure, si douce, si belle
Tu m-as mangé soti enfant
En me tirant sur la ficelle!...
Mihu Dragomir se simte îndreptăţit, în prefaţa la ediţia amintită, să conchidă:
„Astăzi, George Ranetti este chemat să-şi reia locul pe care demult i-l subliniase Ibrăileanu, printre fruntaşii umorului nostru. Vom rîde cu el din nou. Înţelegînd încă o dată ce prăpastie ne desparte, pentru totdeauna, de epoca pe care a zugrăvit-o. Şi poate că vom mai şi învăţa cîte ceva de la acest admirabil mînuitor al floretei literare."
Cuvinte pline do luare-aminte şi îndemn cărora le dăm curs, între altele, prezentînd în fruntea unei noi ediţii din Perpetuum comic pe acest „moftolog" de renume: G. Ranetti.
NICULAE STOIAN
Omida şi furnica
— Eu te privesc de sus, furnică,
Şi-mi pari atît de mică!
Te văd cum jos munceşti
Din greu
Ca să trăieşti:
Cînd eu
Stau sus, stau sus ca Dumnezeu,
Pe frunza-naltului copac
Pe care trupu-mi se răsfaţă.
Stau sus: atîta numai fac
Ca să cîştig comoda-mi viaţă!
Cam prea modestă (treaba ei!):
Dar socoti că de-astă dată
Din cale-afară e prea lată
Ca să îi ţie o omidă
O cuvîntare-aşa stupidă.
Şi-i zise:
— Bre, nu ţi-e ruşine?
Eu merg, nu mă tîrăsc ca tine!
Stai sus pe-o frunză cocoţată
Ce mîine va muri, uscată,
Cînd toată seva-i vei fi supt;
Dar eu de-aici de dedesupt.
Eu mîndră, fără s-arăt plînsu-mi
Îţi strig, omidă parvenită,
Că eşti o parazită;
Cînd eu trăiesc prin mine însumi,
Tu îţi furi hrana de la alţi
Şi doar tîrîndu-te te-nalţi!
Cîntecul măreiCa hoţul, printre stînci,
Eu noaptea m-am dus să fur mărei
Secretul vrăjit al cîntărei
Ce glasuri solemne şi-adînci,
Cu patimă dîrjă, nebună,
De veacuri-l’nalţă spre lună.
Dar valul, isteţ trubadur,
de veste a prins că acolo
Venisem cu cuget să fur,
De nu simfonia întreagă,
Măcar un crîmpei dintr-un solo.
El vîntului semn a făcut
Şi marea-ndată a tăcut.
Pe cînd ma plimbam abătut
Pe ţărm, te zării: cea mai dragă
Şi cea mai frumoasă femeie!...
Un farmec atunci s-a făcut:
Că-n foşnetul rochei de albă mătase.
În tremurul vocei, în rîsu-i ştrengar,
Găsii leit-motivul cătat în zadar
Ce orga imensă-n ajun mi-l cîntase.
Degeaba, viclene, tu val, mai mi-ascunzi
Divină cîntare,
În ea o am toată!... Şi-n ochii-i profunzi
Reflexul tău, - Mare!
Vecinic adoratei
Las tot, dau tot uitărei, plăcere ca şi muncă:
Spre tine iarăşi dorul, cu straşnică poruncă,
Începe să mă cheme...
Nu vream să te văd iarna, oh, nu vream să te văd
Cum te frămînţi ca-n spasmul supremului prăpăd,
Şi nu vream s-aud glasu-ţi ce blestemă şi geme.Eu te iubesc cînd, vara, senină, zîmbitoare,
Te legeni în hamacul de vorangic din soare,
Şi cînţi cu voluptate pe strune de zefir,
O simfonie care, dac-ar fi s-o-audă
Beethoven, surd, desigur, spărgea al său clavir,
Înnebunit de ciudă!...
Alerg, sosesc îndată,
Aşteaptă-mă-mbrăcată
În rochia-ţi de atlaz
ţesută din beteală, safire şi smaralde,
Dezleagă-ţi cingătoarea de spumă de spumă şi talaz,
Şi lasă al meu suflet, fecioară, să se scalde,
În nuditatea-ţi sfîntă şi pururi magnifică...
Aşteapta-mă, ah Mare, amanta mea unică!
Ţoţoi
Nu sunt boier. Sunt doar ciocoi.
Consum carte blanche (1) şi icre moi.
Oh, meprizez (2) pe ţărănoi,
Sunt buni numai la plug ca boi:
Qu’importe (3) dacă-s flămînzi şi goi?
Mă recomand: Ţoţoi.
Nu-s bun să joc nici tontoroi,
Dar mă strecor printre eroi
Pe la spectacole de soi.
Qu’importe dacă susţineţi voi
Că nu-s deştept nici cît trei oi?
Mă recomand: Ţoţoi.
Am dat să bea peste-un butoi
La dalcauci (4) şi marţafoi,
Scoşi din taverne şi gunoi,
Ca să combată pentru noi.
Qu’importe dacă-s plin de noroi?
Mă recomand: Ţoţoi.
(1) Carte blanche (fr.) - aici . cu sensul: fără să-mi pese de preţuri.
(2) Mepriser (fr.) - a dispreţui.
(3) Qu’importe (fr.) - ce-mi pasă.
(4) Dalcauci - paraziţi, trîntori.
(Perpetuum comic ’88, pag. 2)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu