Cartierul în care locuiesc de cîţiva ani este fără îndoială cel mai frumos din oraş. Blocuri înalte, din beton rezistent, stau unul în coasta celuilalt, alternînd ritmuri geometrice pe alei intime, adică strîmte, ce şerpuiesc domol în dreapta şi-n stînga, tixite de-o parte şi de alta de autoturismele parcate jumătate pe trotuar, ce revarsă astfel culoare (prin pestriţăraiul lor) şi pitoresc de-a lungul tuturor căilor de acces. Iar lipsa de fantezie a edililor, care au lăsat blocurile în culoarea lor „natur", a fost suplinită cu prisosinţă de apetenţa pentru frumos, de bunul gust al locatarilor care au transformat balcoanele apartamentelor lor în adevărate noi grădini suspendate ale Semiramidei. Şi trebuie să se înţeleagă în acest gest nu numai o dragoste aparte pentru frumos ci şi una, pe măsură, pentru natură. Căci, dacă lipseşte cu adevărat ceva cartierului, apoi îi lipseşte vegetaţia, spaţiile verzi, rondourile cu flori, boschetele, tufele, copacii... Dar, ce vreţi? Nimic pe lumea asta nu e perfect! Noroc de zelul locuitorilor care, dacă au remarcat acest deficit de proiectare, greu de îndreptat acum, s-au decis să-şi aducă ei înşişi verdeaţa în casă.
E o plăcere să priveşti, de la nivelul etajului şase, unde stau eu, peisajul blocurilor din jur. Balcoanele surîd spre cer cu şiruri întregi de muşcate, lalele, panseluţe, zorele, gladiole, tătăişi, dalii şi cîte şi mai cîte încă, într-un adevărat alint al ochiului, sentimental deschis spre natură. Unii, mai ambiţioşi, au plantat în buza blocurilor viţă de vie sau iederă care pe-ncetul s-a înălţat de la un etaj la altul, ca vrejul de fasole din poveste, ajungînd în unele locuri pînă la acoperiş, izbucnind spre cer ca un adevărat imn al bucuriei.
Mare lucru dragostea de natură!
De la un timp însă, numai prezenţa plantelor a început să nu-i mai mulţumească pe oameni. Era prea unilateral acest univers şi atunci au început să apară în cartier... animalele. Mai întîi au fost văzuţi cîinii, de cele mai diferite rase, de la şoricari pînă la Saint-Bernarzi şi de la pekinezi pînă la dalmaţieni, ca într-o adevărată rezervaţie de patrupede, atît de devotate omului. Numai că, unde sînt cîini, trebuie să fie, aproape obligatoriu, şi pisici. Aşa că apartamentele, în interiorul lor familial, au început să se încălzească de unduirile micilor feline. Iar dacă ziua aleile răsunau de voiosul lătrat al cîinilor, nopţile îşi aveau farmecul lor aparte, prin răsunătoarele serenade pisiceşti... Şi acesta n-a fost decît începutul. Rînd pe rînd, ici-colo, şi-au făcut apariţia iepuri şi hamsteri, veveriţe şi nutrii - pe balcoane, papagali şi peşti ornamentali în acvarii, canari şi cobai în interioarele camerelor, chiar arici în pivniţe pentru a stîrpi şoarecii. De-acum, cartierul începuse să aibă aerul unei neobişnuite rezervaţii naturale. Iar dragostea pentru natură nu s-a oprit la atît. Oamenii au adus în prejma lor şi alte vieţuitoare, mai folositoare, ca gîşte şi curci, raţe şi bibilici, capre şi porci; am auzit că undeva, mai la marginea cartierului, cineva şi-ar fi introdus chiar un cal în baie!...
Un astfel de cartier nu poate decît să te pasioneze.
Iată însă că într-o bună dimineaţă, devreme, pe cînd zorii încă abia se îngînau în geana depărtată a zărilor, a răsunat în bloc, brusc dar cristalin şi vioi, penetrant şi proaspăt, sunetul de trîmbiţă al unui cucurigat. Mi s-a părut atît de aproape încît am crezut că venea chiar din apartamentul meu. Am tresărit şi brusc am zvîcnit din pat. Cînd m-am dumirit despre ce era vorba, a fost degeaba. Somnul nu a mai revenit să mi se lipească de pleoape, aşa încît am fost martorul auditiv al tuturor semnalelor datorate zelului proaspătului colocatar al blocului în care locuiam, semnale executate cu precizie de cronometru din oră în oră, pînă la şapte cînd în sfîrşit m-am ridicat, pregătindu-mă să plec la serviciu. Înainte însă de a mă duce la baie, am deschis larg uşa de la balcon pentru ca aerul proaspăt al dimineţii să pătrundă sănătos înăuntru şi de la înălţimea etajului al şaselea am privit în jur, încercînd să depistez zona din care venea glasul acela penetrant al cocoşului. Şi nu mi-a fost deloc greu să-l descopăr. Se afla în balconul vecinului de la etajul cinci, care ocupa chiar apartamentul de sub mine. Era un cocoş alb, sprinten, cu creasta moţată, roşie, cu pinteni respectabili, ce patrula demn dintr-o parte în alta a spaţiului strîmt din balcon. Iar pentru a nu putea să-şi ia cumva zborul peste balustradă, vecinul îl legase delicat de picior cu un şnur rozaliu, ca o adevărată podoabă. Vestitorul zorilor m-a simţit. Şi-a ridicat capul într-o parte, răsucit în sus, şi cu un ochi ca de mărgea m-a privit iscoditor. Era frumos cocoşul. Era drăguţ în atitudinea lui. Îmi devenise chiar simpatic auzindu-l cucurigînd. Şi am zîmbit. Apoi, împăcat cu descoperirea făcută, m-am îndreptat liniştit spre baie. Începeam o nouă zi de muncă.
Peste zi am uitat de vajnicul cocoş care mă deşteptase în zori, dar prezenţa lui am remarcat-o din nou nu mult după miezul nopţii. De cum se încheiase emisiunea la televizor, m-am culcat şi, rupt de oboseală, am adormit numaidecît. Îmi făcusem primul somn cînd a răsunat deodată, străpungînd noaptea, glasul împintenatului de la etajul cinci. Am tresărit şi somnul mi-a pierit din pleoape de parcă aş fi auzit goarnele Ierihonului. „— Al dracului cocoş, mi-am zis. Ăsta îşi face datoria, nu glumă!" Şi într-adevăr, şi-o făcea. Din oră în oră cucuriga semeţ, poate plăcîndu-i înălţimea la care se afla, oricum incomparabilă cu aceea a gardului din ograda de unde venise la oraş. Numai că de data aceasta zelul lui îmi stîrni la început neliniştea, apoi iritarea şi în cele din urmă furia, gata să se dezlănţuie. Căci, n-am putut dormi toată noaptea în continuare. În zori l-am privit cu ochii împăienjeniţi de nesomn şi de reproş şi mi-am zis: „— O fi el simpatic, dar tot în oala de supă o să sfîrşească. Şi de-ar sfîrşi-o cît mai curînd, ar fi cu atît mai bine!" Dar vecinul se pare că nu îl adusese cu acest gînd, ci pentru a-l folosi în loc de ceas deşteptător.
Zilele treceau şi cocoşul cînta mereu mai vîrtos de-a lungul nopţilor, pînă ce am simţit că întreaga mea dragoste faţă de el se transformă într-o uriaşă ură agresivă. Am aflat de la alţi colocatari că şi pe ei îi deranja cucurigatul, dar nimeni nu-şi lua inima în dinţi să-i atragă atenţia omului că dacă tot voia să-l ţină pe post de deşteptător era mult mai nimerit să şi-l vîre sub pernă, pentru ca numai el să-l audă... Apoi, mai era şi speranţa că în curînd avea să dea frigul toamnei şi cocoşul nu mai putea rămîne pe balcon. Din dragoste de animale, suportam cu toţii calvarul cîntecului cocoşesc cu care, pe măsură ce timpul trecea, în loc să ne obişnuim, eu cel puţin, simţeam că mă neurastenizez de-a binelea.
În a douăzprezecea noapte, pe cînd umblam prin camere ca un somnambul, neputînd închide pleoapă peste pleoapă, am luat hotărîrea aceea cutremurătoare. Trebuia să mă las pe frînghie în jos, pînă în balconul de la etajul cinci şi să-l fac să tacă. Nu m-am gîndit o clipă să-i bat la uşă vecinului şi să-i cer lui să facă ceva cu cocoşul. Nu. Simţeam că între noi doi trebuia să se rezolve totul. Prea îmi intrase zgomotos în viaţă, alungîndu-mi necruţător somnul de noapte.
Am coborît. L-am dibuit dintr-odată şi, fără să stau pe gînduri, i-am răsucit gîtlejul. Apoi am urcat din nou pe frînghie şi m-am lungit în aşternut. Liniştea imensă a nopţii mi s-a aşezat ca un balsam peste pleoape şi am adormit. Pentru prima dată după douăsprezece nopţi am dormit pînă dimineaţa. Dar de cum m-am deşteptat şi am deschis uşa balconului, am auzit vorbele acelea grele ale vecinului de la etajul cinci, răcnite în auzul tuturor: „— Criminalii!... Mi-au ucis cocoşul!... O să chem miliţia!..." M-am prefăcut, la rîndul meu indignat şi am încercat să-l consolez: „— Nu-i nimic, vecine. Măcar azi o să ai la masă un papricaş pe cinste!". Omul s-a uitat la mine, de jos în sus, cu profund dispreţ şi mi-a retezat-o cu năduf: „— Dumneata ce te bagi?! Sigur că tot în cratiţă ajungea el, săracul cocoş. Dar pînă atunci... Era o frumuseţe şi avea un glas... Numai iubind natura poţi aprecia aşa ceva. În rest..." O clipă am fost tentat să-mi reproşez: „— Iubind natura... Ai ajuns un criminal..." Dar, numaidecît, tot eu mi-am replicat: „— Omorînd un cocoş? Cîţi nu taie beregata cocoşilor şi nu se simt cu nimic vinovaţi faţă de sfînta natură?! Eu de ce m-aş simţi?"...
Întors acasă de la serviciu, nu mică mi-a fost satisfacţia să constat că vecinul de la etajul cinci îşi adusese în balcon două găini de toată frumuseţea. Ei, da. Asta era cu totul altceva. Numai că - mi-am zis eu, o clipă contrariat - ce o să se întîmple în momentul cînd ouînd, se vor apuca să cotcodăcească gureşe, vestind cartierului întreg isprava?!... Şi tot eu mi-am răspuns concesiv: „— Cel puţin asta n-are să se întîmple noaptea..." Era consolarea unui adevărat iubitor al naturii, ce locuieşte în cel mai frumos cartier de blocuri din oraşul nostru...
(Perpetuum comic ’89, pag. 167)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu