Sincere felicitări

        Scund, rotofei, cu un accentuat început de chelie, mereu senin şi bine dispus, Simion Partenie, profesor de limba română la liceul din localitate, este unul dintre acei cetăţeni despre care se spune, de obicei, că se bucură de o largă popularitate. Dimineaţa, cînd merge spre şcoală, ori la amiaz, cînd se-ntoarce acasă, din cinci în cinci paşi îşi ridică pălăria, salutînd în dreapta şi-n stînga, femei şi bărbaţi, tineri ori vîrstnici, fără alegere, ceea ce-i produce o reală satisfacţie. Se întîmplă foarte adesea ca oamenii să-l oprească, să-i adreseze cîteva cuvinte, să-i strîngă afectuos mîna — uneori persoane pe care nu ştie de unde să le ia; oameni abia cunoscuţi din vedere sau chiar necunoscuţi — care se interesează cu toţii de starea sănătăţii sale, de cum merg treburile prin lume, dacă acasă, în familie, totul e-n ordine, şi mai ales, ei da, mai ales ce noutăţi sînt pe la teatru!
        Orăşelul de provincie în care îşi duce existenţa Simion Partenie nu are teatru, doar o Casă de cultură în cadrul căreia activează o echipă de artişti amatori, cîţiva tineri inimoşi care pregătesc în fiecare an cîte două-trei spectacole cu piese din dramaturgia actuală autohtonă, dînd reprezentaţii cu regularitate, din două în două săptămîni. Iar sufletul acestui grup este, evident, el. De aici i se trage şi notorietatea, şi respectul, şi dragostea ce i-o poartă locuitorii urbei. Şi nimeni nu-i spune altfel decît maestrul Partenie, uitînd sau ne vrînd să ştie că mai întîi de toate este profesor.
        De altfel, ca profesor ar fi ajuns cu sigurarnţă un ilustru anonim, de care şi-ar fi amintit la bătrîneţe foştii săi elevi, de bună seamă cu plăcere şi veneraţie, căci este un bun pedagog, cultivat, cu apetit pentru lectură şi mai ales ştiind să insufle elevilor dragostea de carte şi respectul pentru limba maternă. Dar toate astea ar fi rămas într-un soi de firesc al lucrurilor iar el nu s-ar fi distins prin nimic — aşa trebuie să fie în fond orice dascăl — dacă n-ar fi fost teatrul. Activitatea şi talentul i-au fost nu o dată încununate de laurii succesului. Diplomele şi medaliile obţinute la toate ediţiile festivalurilor din ultimii ani, de la fazele orăşeneşti pînă la cele pe ţară, îi îndreptăţesc cu prisosinţă titlul de maestru pe care i l-au acordat cu gentileţe concetăţenii.
        Şi totuşi, Simion Partenie nu era pe deplin satisfăcut. Ba, se putea spune că o anume tristeţe îi înnegura zilele, făcîndu-l să se perpelească şi să se zbuciume în sine, fără a găsi o cale de izbăvire, căci nemulţumirea sa provenea de la atitudinea rece, chiar refractară pe care o manifesta faţă de el primarul. Pe stradă abia dacă îi răspunde la salut; în diverse împrejurări publice, în care erau nevoiţi să vină în contact unul cu celălalt, primarul abia catadicsea să-i întindă, cu lehamite, două degete, mormăind ursuz un salut de circumstanţă, grăbindu-se apoi numaidecît să se îndepărteze spre altcineva care îi solicita, incomparabil, interesul. Şi toată situaţia aceasta, de ce? Doar primarul însuşi fusese acela care a avut ideea înfiinţării echipei de teatru pe lîngă Casa de cultură. Ba mai mult, el a fost acela care l-a chemat pe Simion Partenie şi l-a rugat — acesta este adevărul, l-a rugat! — să preia conducerea activităţii de teatru amator în oraşul lor, cu toată priceperea şi seriozitatea de care era capabil. Iar el a acceptat, s-a pus pe treabă cu conştiinciozitate, a ales o piesă de un bine cunoscut autor român în viaţă, a regizat-o, a interpretat chiar şi un rol — e adevărat că şi l-a ales pe cel mai dificil, cel mai ingrat, dar bineînţeles şi cel mai întins al piesei: rolul unui element retrograd ce nu voia să păşească pe drumul nou al cooperativizării agriculturii — iar cînd a ieşit premiera, primarul însuşi (în persoană, alături de distinsa sa consoartă) după ce a oferit colectivului, la scenă deschisă, un coş cu superbe garoafe roşii, a venit la cabine să-i felicite pe toţi realizatorii pentru succesul repurtat.
        — Să ştii că mi-a plăcut, tovarăşe Partenie! i-a spus atunci primarul, cu toată seriozitatea. A plăcut şi publicului. Ai văzut doar cum aplaudau oamenii, cum rîdeau... În fond, ăsta e unul din scopurile artei, să-l binedispună pe spectator, să-l facă să uite pentru două ore de toate necazurile ce le are — şi mai avem încă necazuri, noi nu ne sfiim să recunoaştem deschis asta — şi să se distreze. Dar distracţia, dragă tovarăşe Partenie, trebuie să aibă un sens, o învăţătură pînă la urmă... Înţelegi? Îţi dai seama ce vreau să spun?...
        — Sigur că da, a replicat prompt profesorul de română, devenit peste noapte instructor al echipei de teatru amator din localitate. Asta am dorit şi noi. Nu am reuşit pe deplin... Nu am reuşit cu toţii... Dar sîntem încă la început...
        — La asta m-am gîndit şi eu, tovarăşe Partenie. Ce-ai făcut dumneata nu e rău. Dar putea să fie şi mai bine. Adică, de la dumneata — îţi dai seama? — mă aşteptam, oricum, la altceva. Te ştiu om cu chibzuinţă, bine pregătit profesional, bine orientat politic, şi ar fi păcat să... Ei, dar sînt convins că la următorul spectacol dumneata vei fi, desigur, un adevărat exemplu. Nu-i aşa?
        — Mă voi strădui, tovarăşe primar, să nu vă dezamăgesc. Să nu vă înşel încrederea ce mi-aţi acordat...
        Angajamentul acesta nu fusese unul formal. Simion Partenie s-a avîntat cu şi mai mare dăruire în minunata şi nobila misiune ce i-a fost încredinţată şi în numai trei luni a pregătit un nou spectacol, alegînd şi de data aceasta o piesă din dramaturgia autohtonă de actualitate, ocupîndu-se atent de fiecare rol în parte şi mai cu seamă de al său — îşi alesese iarăşi un rol dificil, ingrat, dar plin de posibilităţi scenice: rolul unui contabil care face o mie de înşelătorii, vîrîndu-şi mîinile pînă-n coate în avutul obştesc şi care pînă la urmă este demascat şi trimis în faţa instanţei spre a-şi ispăşi pedeapsa binemeritată.

        În seara premierei, aplauzele s-au ţinut lanţ, rîsetele în sală curgeau în adevărate cascade, iar în final a apărut iarăşi în faţa cortinei superbul coş cu garoafe roşii pe care-l oferea primarul, apoi el însuşi, acompaniat de distinsa sa consoartă, a trecut pe la cabine ca să-i felicite pe interpreţi — pe unii i-a strîns la piept cu profundă afecţiune — şi cînd a ajuns să dea mîna şi cu Simion Partenie a devenit dintr-odată mai sobru, avînd o crispare ce i-a întunecat faţa şi privirile.
        — Ei, tovarăşe Partenie, în seara asta, nu zic nu, m-am distrat pe cinste. A fost un moment de artă minunată pe care l-aţi oferit concetăţenilor noştri şi pentru asta meritaţi cu toţii întreaga noastră admiraţie şi recunoştinţă.
        — Vă mulţumesc din inimă, tovarăşe primar, s-a înroşit Partenie pînă în vîrful urechilor, de plăcere. Am făcut şi eu ce-am putut...
        — Ei, da, făcu primarul, meditativ. Am văzut. Numai că de la dumneata, nu te supăra că ţi-o spun, de data asta pe şleau, mă aşteptam cum să-ţi spun, la mai mult. Eu te-am susţinut, eu te-am stimulat şi, te rog să mă crezi, nu mi-am pierdut nădejdea în dumneata. Înţelegi?
        — Înţeleg, tovarăşe primar...
        — Atunci e bine. Ai în faţă toate perspectivele. Dacă simţi nevoie de ajutorul nostru tovărăşesc, de al meu personal, nu te sfii să ni-l ceri. Vom face totul pentru ca şi dumneata să jubilezi triumfător pe scenă.. Pe scena vieţii, tovarăşe Partenie. Nu-i aşa?!...
        Cuvintele acestea au avut darul să-l înverşuneze şi mai mult pe Simion Partenie. A început să studieze cărţi de arta actorului, de regie, cărţi despre teatru, cărţi de teorie teatrală. Iar succesele n-au întîrziat să se arate. Primele diplome, primele medalii, primele trofee au început să se adune în vitrina pe care directorul Casei de cultură o amenajase special pentru formaţia de teatru în chiar biroul său spaţios. Dar, lucru ciudat, pe măsură ce Simion Partenie devenea mai mult şi mai mult o celebritate a oraşului, primarul parcă se purta cu şi mai mare răceală faţă de el.
        Florile veneau la fiecare premieră; felicitările în culise erau acordate şi ele tuturor interpreţilor, mai puţin însă lui Simion Partenie căruia abia dacă i se întindeau două degete, protocolar, deşi toată lumea ştia că meritul principal al fiecărui succes, îi aparţinea în cea mai mare parte. Oare ce să fie?! se frămînta zelosul interpret şi instructor al formaţiunii de teatru.
        — Iaca, nu-mi dau seama nici dacă stau să mă gîndesc 24 de ore din 24 de ore! îi spuse el neveste-si într-una din zile.
        — Ei, şi tu! Ia vezi, poate scrie şi el piese iar tu nu te-ai gîndit să-i ceri niciodată nici una ca să i-o pui în scenă...
        Dar nu era asta. Primarul nu scria literatură.
        — Poate vrea să interpreteze şi el un rol, acolo... Poate chiar un rol principal! îşi dădu cu părerea, în alt rînd, nevasta maestrului.
        Dar nu era nici asta. Primarul nu avea veleităţi actoriceşti.
        — Poate are vreo rudă, vreun prieten care scrie teatru sau care vrea să joace cu voi... Mai ştii!? fu de părere soţia instructorului de la Casa de cultură, după ce chibzui îndelung într-o după masă ploioasă.
        Dar primarul nu avea pe nimeni care să-şi dorească aşa ceva. Şi timpul trecea, diplomele se adunau pe măsură ce maestrul interpreta mereu alte şi alte roluri, din ce în ce mai dificile şi mai complexe. Cu piesa în care interpretase un spion american, a luat locul doi la faza interjudeţeană; cu o alta în care juca rolul unui sabotor într-un mare combinat metalurgic, a dobîndit Premiul special al juriului la faza pe ţară, în spectacolul cu o piesă de profunde implicaţii filosofice, în care interpreta rolul unui savant burghez ahtiat după cîştig ce-şi punea priceperea şi vocaţia în slujba războiului, obţinu premiul de interpretare masculină la Festivalul naţional de teatru scurt, şi aşa mai departe, din succese în succese, fără a izbuti însă, cu toate eforturile şi strădaniile sale, să-l mulţumească pe exigentul primar, care se uita la el cu aceeaşi privire rece şi distantă, nemulţumit şi dezamăgit de el, în continuare.
        În sfîrşit, se apucă să mai monteze un spectacol pe scena Casei de cultură ce-l consacrase. Era o piesă bună — cea mai recentă a unui dramaturg de mare prestigiu în ţară şi în străinătate — o piesă care solicita eforturi deosebite din partea întregului colectiv. Dar cel mai dificil era că nu găseau interpret pe măsura rolului principal — un temerar constructor al unui important obiectiv economic al ţării, ce nu-şi precupeţea eforturile şi întreaga pricepere pentru a duce la bun sfîrşit misiunea ce i-a fost încredinţată, trecînd peste numeroase oprelişti şi dificultăţi, ca un adevărat erou al timpului nostru. Avînd în vedere deci complexitatea şi dificultatea partiturii, toţi din echipa de teatru au fost de părere, în unanimitate, că numai el putea să-l realizeze pe măsură, cu forţă şi cu putere de convingere.
        După cinci săptămîni de frămîntări creatoare, afişele de premieră au fost lansate în oraş. Iar lumea n-a ezitat să-şi dovedească interesul pentru noul eveniment artistic al urbei, ocupînd din vreme locurile în sală, în seara primei reprezentaţii pe scena lor cu această capodoperă a dramaturgiei contemporane.
        Luminile s-au stins şi replicile au început să curgă una după alta, stîrnind din ce în ce mai mult entuziasmul şi admiraţia, satisfacţia publicului. În final, ovaţiile prelungite i-au adus pe interpreţi la rampă de nenumărate ori. Şi bine-nţeles, n-a lipsit nici coşul cu flori, cu garoafe roşii, pe care îl oferea ca de obicei primarul. Dar marea şi adevărata surpriză pentru Simion Partenie a fost însă atunci cînd, încă neapucînd să se aşeze bine pe scaunul din faţa oglinzii în cabina sa, pentru a-şi şterge machiajul de pe faţă, a văzut că uşa se deschide, dată cu putere în lături, şi în prag apare, cu chipul radiind de fericire, însuşi primarul, însoţit de distinsa sa consoartă.
        — În sfîrşit! În sfîrşit, tovarăşe Partenie! exclamă acesta deschizînd larg braţele pentru a-l putea cuprinde la pieptul său pe merituosul interpret. De cînd aştept eu clipa aceasta minunată! Dar vreau să ştii că nu m-am îndoit niciodată, nici măcar o clipă, că vei ajunge aici. Vino să te sărut, maestre!
        Simion Partenie era năucit. Nu ştia dacă auzea bine; nu-i venea să creadă. Bucuria primarului îl descumpănea. Se ridică deci de pe scaun ca hipnotizat şi aruncîndu-se în braţele omului ce radia pur şi simplu triumfător, ca după o mare bătălie cîştigată, nu se putu abţine să nu lăcrimeze, ca un sentimental ce era.
        — Ei, da, tovarăşe Partenie, aşa te vreau! În seara asta mi-ai plăcut. În sfîrşit. Am ştiut că vei ajunge aici. Am fost convins.
        — Aşa este, tovarăşe primar, bîigui Simion Partenie. Drumul decantării artistice este anevoios, dar dacă perseverezi, pînă la urmă nu se poate să nu izbuteşti.
        Primarul îi scutură mîna cu putere.
        — Sincere felicitări! Ai avut perioade grele, tovarăşe Partenie. Ezitări, rătăciri chiar. Ai cunoscut meandrele tentaţiilor răului, dar pînă la urmă caracterul dumitale frumos a învins. În sfîrşit, iată aşa te vreau. Un om dîrz, destoinic şi devotat, un bărbat integru şi eroic. Un adevărat erou al timpului nostru. Da, aşa da, tovarăşe Partenie!... Cînd te vedeam că rătăceşti pe drumuri mîrşave, nedemne, cînd cu sabotaje, cînd cu mentalitate retrogradă de chiabur, cînd aţîţător la războaie, îmi ziceam în mintea mea: nu se poate să nu se îndrepte. Nu se putea, tovarăşe Partenie! De aceea, azi, mă bucur din tot sufletul pentru recuperarea dumitale. Ei, da! Aşa da, tovarăşe Simion Partenie. Bravo! Te rog să primeşti din partea mea şi a celorlalţi tovarăşi care te iubesc şi te stimează, dragă maestre, sincere felicitări!
        Din clipa aceea destinul lui Simion Partenie a fost definitiv pecetluit: el n-a mai interpretat niciodată vreun alt rol. Bucurîndu-se deplin de larga notorietate în urbe, el trece agale pe stradă ridicînd din cinci în cinci paşi pălăria, răspunzînd la salutul tinerilor ori vîrstnicilor, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, oameni pe care nu ştia de unde să-i ia, pe unii, şi care îl opresc adesea pentru ca să-l întrebe de sănătate, de cum merg treburile în lume, dacă pe-acasă totul e-n regulă, şi, evident, despre ce noutăţi mai sînt pe la teatru. Dar bucuria sa cea mai mare o constituie întîlnirea cu primarul. De fiecare dată acesta îl salută radios, întinzîndu-i încă de departe mîna, ca unui vechi şi statornic prieten, spunîndu-i cu voce puternică, aşa încît să fie auzit de către toată lumea:
        — Salutare maestre! Mă bucur să te văd, să te-ntîlnesc. Felicitări pentru tot ce faci, tovarăşe Partenie. Sincere felicitări!

(Perpetuum comic ’85, pag. 67)