Îmi place nespus să mă recreez în chip civilizat. Să intru, adică, într-un mic restaurant, să ascult muzică, ce mai, să-mi tihnească şi mie o seară.
Uite, chiar aseară se contura o asemenea posibilitate. Cîrciumioara în care intrasem era, trebuie să v-o spun, foarte drăguţă, intimă, primitoare... Lista de bucate, mai ales, mi-a făcut o impresie grozavă, învelită cum era în coperţi lucioase de-ţi luau ochii...
Răsfoiam deci prezentabila listă de bucate. În vremea asta, un chelner tinerel mi se proţăpise alături — stîlp de telegraf. Uite-l ce zîmbet şi-a lipit pe mutră, ce aere îşi mai dă, tîmpitul! Las’ să stea smirnă-n faţa mea, de-aia-i dau ditai bacşişul la urmă...
Fac comanda şi adaug, nervos:
— Dar mai repejor. Că vă mişcaţi ca melcii!
„Oho, îmi ziceam în sinea mea, să zic merci dacă tîndală ăsta-mi apare într-o oră!".
Aş, apare peste cinci minute şi-mi pune sticluţa cu vodcă-n faţă. Ba-mi mai zice şi: „Serviţi, vă rog!" Şi iar zîmbeşte. He-he, parcă nu ştiu eu de ce rînjeşti! Ai pus în clondir cincizeci de grame în loc de-o sută. De unde: măsor cu păhărelul: fix o sută de grame! Aha, vasăzică ai botezat-o, deşteptule; să vezi unde-mi zăcea chimistul...
Mi-aduce şi mîncarea. Tot în cinci minute. Păi sigur, şaşlîkul ăsta o fi zăcînd de ieri uitat prin vreun cotlon... Îl înţep cu furculiţa — na-ţi-o bună, carnea-i proaspătă, ba mai e şi fierbinte... Curios lucru...
Nu-i nimic, nu-i nimic, îţi dai tu în petic acuşi! Nota de plată e piatra de încercare a oricărui ospătar. Cu mine şi-a găsit naşul: mi-am notat pe faţa de masă tot ce-am consumat şi, alături, am trecut preţurile din lista de bucate. Consumaţia mea trebuia să coste patru ruble şi şaptezeci şi două de copeici fix. Acu’ să te văd, tinere!
Îl chem şi-i spun în zeflemea:
— Ei, hai, fă-mi socoteala.
Nu se poate: pe nota de plată scrie negru pe alb, exact ca pe faţa de masă: patru ruble şi şaptezeci şi două de copeici.
Îi dau două bancnote de cîte trei. N-aştept restul, normal. Ce, nu mi ţi-i cunosc eu pe ăştia?
Mda... numai că dumnealui scoate o rublă şi douăzeci şi opt de copeici, mi-i pune pe o farfurioară pe care mi-o întinde politicos, ba mai şi adaugă: „Vă rugăm să mai poftiţi pe la noi!"... şi iar zîmbeşte.
A, nu, la asta nervii mi-au cedat:
— Ascultă tinere, te văd ditai zdrahonul, ar trebui să cari cărămizi pe şantierele patriei, nu să-ncurci locul pe-aici, îi dau eu un sfat preţios.
— Dar de ce, sună răspunsul, am terminat şcoala comercială.
— Hm, sînt sigur c-ai fost coada-cozii...
— Greşiţi, am terminat şcoala cu diplomă de onoare.
— Înseamnă că-n şcoala aia sînt nişte profesori total incompetenţi!
Şi am plecat furios. Doamne, ce seară ratată! Şi începuse atît de bine, de civilizat — cîrciumioară micuţă, intimă, primitoare, listă de bucate în coperţi lucioase de-ţi luau ochii...
Păcat, mare păcat c-am dat de-un chelner atît de bizar...
În româneşte de DENISA FEJES
(Perpetuum comic ’91, pag. 237)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu