Victor şi Amalia — cei doi mari actori — mi-au scris: „Cînd vei pleca în vacanţă să ne faci şi nouă, în trecere, o vizită." Eu le-am răspuns: „Zilele astea voi pleca din Madrid; nu ştiu exact cînd. Voi rămîne cu voi cîteva ore, între două trenuri". Am plecat din Madrid cu un expres, noaptea. Am dormit bine în tren. A doua zi de dimineaţă, liniştit şi odihnit, am ajuns într-o mică gară. Mi-am lăsat acolo bagajele şi m-am îndreptat spre casa prietenilor mei, care se afla în cîmp. Ziua era proaspătă. Cerul, încărcat de nori cenuşii, lăsa să cadă o lumină suavă, argintie. Şi cîmpia, cu ondulări dulci, se întindea verde, bogată, pînă la munţii îndepărtaţi unde ceaţa, bucăţi de ceaţă, fîşii de ceaţă se destrămau încet pe piscurile cenuşii, lăsînd pe ici pe colo bucăţi şi bucăţele subţiri. Eu mergeam încet, pe un drumeag răsucit, mărginit de tufe creţe de muri. Ştiam unde se află casa. O pădure deasă o înconjura şi frunzişul umbros forma, pe grilajul din jur, între barele groase de fier, o podoabă de frunze proaspete şi grase. Printr-o deschizătură a covorului verde am privit în grădină. Victor stătea într-un fotoliu de răchită şi în faţa lui, pe o măsuţă, avea o grămadă de cărţi.
M-am oprit o clipă. Liniştea — cum spunea Cervantes — era „minunată". Din cînd în cînd trilul unei păsări răsuna argintiu în atmosfera de linişte profundă. Casa prietenului meu, ilustrul actor, se arăta senină, placidă. Cîteva zile în aer liber, în oxigenul dătător de viaţă, fuseseră de ajuns pentru a elibera, chipul de uşoara paloare a nopţilor pierdute. Şi, desigur, gestul, mimica, toate mişcările marelui actor nu mai aveau acea vioiciune bolnăvicioasă, acea repeziciune nervoasă, acea bruscheţe pe care o dă oboseala după o muncă îndelungată şi istovitoare. Îmi priveam prietenul printre frunze; actorul citea, lăsa cartea, se gîndea, lua din nou volumul... Am tras de şnurul clopoţelului; clinchetul metalic răsună vesel. Chiar Victor veni să deschidă. Ne-am îmbrăţişat amical şi am început să pălăvrăgim: Amalia, soţia lui Victor, se afla prin casă şi urma să vină dintr-o clipă în alta.
În liniştea cîmpiei, printre copacii verzi, sub un cer noros cu o lumină cenuşie şi suavă, clipele se scurgeau plăcut. Vîltoarea pasiunilor — perfidii, rivalităţi, trădări, ingratitudini — era foarte departe. Parcă nici Victor n-ar mai fi ieşit din izolarea aceasta fericită pentru a călca iar scena, nici eu pentru a mînui din nou pana spre a scrie, neobosit, povestiri, dialoguri, cronici, romane, comedii. Trecu o jumătate de oră şi apăru în capul scărilor de la intrarea principală Amaiia, minunata actriţă. Ezită o clipă înainte de a coborî scara. Şi la dreapta şi la stînga, sub cerul plumburiu, se întindea podoaba splendidă a rămurişului. Amalia ezită o clipă şi începu să coboare încet, grav, scara. Eu am rămas puţin surprins observînd reţinerea pe care prezenţa mea o trezea actriţei. Apropierea de mine, de prietenul meu drag nu părea, prin încetineală şi solemnitate, potrivită împrejurării. Actriţa se apropia de noi încet. Ca mine, poate cu aceeaşi uimire, Victor îşi observa soţia. Era ceva în atmosferă care nu era normal şi obişnuit. Am salutat-o şi eu pe actriţă. Cuvintele Amaliei erau măsurate şi grave. N-am putut nici Victor nici eu să ne reprimăm o mişcare de surpriză. Da, da, neîndoios se petrecea ceva. Victor îşi privea soţia în linişte. Amalia tăcea. Tăcea şi ţinea în mînă o batistă subţire şi în această batistă ascunsă, părea din cînd în cînd că se aude zgomotul uşor al unei hîrtii mototolite.
— Ce s-a întîmplat, Amalia? — spuse, în sfîrşit, marele actor.
— Nimic..., nimic... Nu-i nimic — răspunse Amalia.
A spune „nu-i nimic" în aceste momente de incertitudine, de indispoziţie nedefinită, înseamnă a spune totul, sau cel puţin să începi s-o spui. Printr-un „nu-i nimic" încep marile scene dramatice. Un „nu-i nimic" este începutul tragediei. Toate durerile intime, supărările neconfesate, tragedia personală a unei femei sînt rezumate, sintetizate într-un „nu-i nimic". Da, aici se întîmplase ceva. Victor ghicea asta. Eu începeam să deplîng — nu eram eu de vină — faptul că sosisem în acest moment familial dificil. Toţi trei tăceam. Tăceam, iar trilul păsărelelor răsuna în vastitatea verde şi gri a cîmpului şi a cerului.
— Da, Amalia; da, Amalia — spuse Victor în sfîrşit. Se întîmplă ceva, spune-mi. Pepe e om de încredere. Vorbeşte, poţi să vorbeşti.
Nu îndrăzneam să spun nimic; priveam în tăcere, acum întristat, la superba actriţă. Aceasta continua să tacă şi Victor insista. O mişcare bruscă făcu să se audă foşnetul hîrtiei pe care neîndoios o ascundea în batistă. Ochii Amaliei începură să se umple de lacrimi. Deodată, instinctiv, privirea lui Victor se opri pe ghemotocul batistei pe care actriţa îl avea în mînă. Şi dintr-odată, marele actor se ridică. Eu nu văzusem niciodată la teatru, cînd dădea ilustrul actor vreo reprezentaţie, o asemenea mişcare elegantă şi violentă totodată, nici o asemenea expresie de nelinişte, incertitudine şi groază. Fără să vreau asistam la un spectacol unic, minunat. Şi în sinea mea îmi spuneam că niciodată arta imitaţiei nu putea ajunge unde ajunsese acum realitatea însăşi. Încet, cu paşi măsuraţi, cu ochii largi deschişi, cu mîinile întinse, Victor înainta spre Amalia.
— Ba da, Amalia, ba da; se întîmplă ceva. Ai ceva ascuns în batistă — spuse actorul.
Şi actriţa nega, implora. O lacrimă îi alunecă pe obraz.
Nu încăpea nici o îndoială. O nenorocire, o mare supărare se produsese. Telegrama aducătoare de veşti se afla acolo, ascunsă în batista actriţei. Treceau clipe groaznice. Chipul actorului se schimba de la incertitudinea vagă la teroarea sigură. Mîinile se întinseră spre batista actriţei. Marele don Antonio Vico — care şi-a mişcat cel mai bine braţele în scenă — n-a ajuns desigur niciodată să întreacă acest joc al braţelor în momentul acesta de tulburare a prietenului meu, Victor. Şi încă o dată, la fel cum admiram măiestria incomparabilă a realităţii — suprema maestră în artă — deplîngeam venirea în casa prietenilor mei într-un asemenea moment critic.
Se scurgeau clipe îngrozitoare, în sfîrşit, cu blîndeţe dar hotărît Victor luă batista Amaliei. Actriţa scoase un strigăt; un strigăt ascuţit, sfîşietor. Victor, după ce desfăcu telegrama, începu s-o citească. Niciodată, dar niciodată la teatru nu am văzut ceva asemănător. Asemănător expresiei feţei, respiraţiei gîfîitoare, crispării mîinilor, tremurului picioarelor marelui actor în timp ce citea telegrama fatală. Şi apoi, cu un gest lent, tragic — în timp ce Amalia plîngea — lăsă hîrtioara albastră pe măsuţă, se aşeză pe fotoliu, îşi lăsă bărbia în piept, îşi ascunse fruntea în mîini, cu coatele pe masă. Acest mare artist întruchipa minunata imagine a durerii. Spectacolul, atît de măreţ, atît de frumos în dureroasa sa realitate, nu putea apărea de multe ori pe scenă. Eu nu ştiam ce să spun; m-am ridicat tulburat, cu inima străpunsă de durere; m-am ridicat şi m-am apropiat de Victor, l-am pus amical mîna pe umăr. Actorul era complet absent; îşi înălţă capul şi mă privi ciudat, nesigur. Atunci i-am văzut în ochi toată acea inconştienţă, insensibilitate şi stupidă toropeală pe care tulburarea, durerea intimă şi profundă le pune în sufletul nostru. Tot teatrul tragic, de la Sofocle la Shakespeare, de la Shakespeare la Ibsen se afla în acea privire pe care Victor o plimba peste mine!
Şi deodată marele actor scoase un zgomotos hohot, bătu din palme şi strigă:
— Hei! Lucia, o sticlă de şampanie!
În capul scării apăru o fată cu o sticlă şi cîteva cupe pe o tavă. Amalia rîdea; Victor veni spre mine şi mă îmbrăţişă rîzînd.
— Nu se poate opri — spuse actriţa; ne-am luat un concediu de o lună şi nu poate uita teatrul.
— Iartă-mă, Pepe! — exclamă rîzînd Victor. Am teatrul în sînge. Îl iubesc cu pasiune.
— Şi eu la fel! — strigă Amalia.
— Bravo, bravo! — exclamai eu la sfîrşit.
— Nu se poate stăpîni — repetă actriţa. În fiecare zi cînd vine cîte un prieten să ne viziteze, Victor născoceşte o farsă.
Cupele erau umplute.
— Pentru artă! — strigă Victor, ridicînd o cupă.
— Pentru artă! — am repetat Amalia şi cu mine.
— Sînt pe cale de dispariţie actorii care iubesc cu adevărat teatrul! — spuse Victor, Altă cupă. Pentru teatrul antic şi pentru cel modern!
— Pentru teatru în general! — l-am secondat Amalia şi cu mine.
Şi am băut vinul limpede şi auriu, în faţa peisajului verde, sub cerul cenuşiu, în lumina argintată, suavă.
În româneşte de DOINA LINCU
(Perpetuum comic ’91, pag. 246)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu