Am fost trimis la o instituţie de stat în căutarea unui material pentru care redacţia mea făcuse de mult nenumărate demersuri. Traversînd cinci încăperi, care nu prezentau pentru mine nici un interes, am ajuns, în sfîrşit, la ghişeul în spatele căruia se vedeau vreo douăzeci şi ceva de oameni scriind de zor, ale căror chipuri degajau un nemaipomenit chef de muncă şi o oarecare concentrare.
— Da, da, într-adevăr, nu e chiar prima dată cînd vă adresaţi nouă pentru acest material, nu-i aşa? — spuse funcţionarul care se apropiase să-mi asculte doleanţa. Da, e aproape gata. A mai rămas doar să fie epibrat. Aşa că treceţi dumneavoastră pe-aici săptămîna viitoare şi...
— Bine — am răspuns eu îndreptîndu-mi spinarea.
Dar, trecînd de-a lungul coridorului, mă cuprinse un gînd: ce-o mai fi însemnînd şi epibrat? Aprobat, vizat, coordonat, referat, mai auzisem eu, dar epibrat îmi era absolut necunoscut. Îmi imaginam dialogul pe care urma să-l am cu şeful meu: „— Ei, unde-i materialul? —„Mai trebuie niţel epibrat". „— Poftim? Cum ai spus? Dar asta ce mai e?" „— Habar n-am..." O să apar în faţa şefului drept ultimul dintre nătărăi. Şi, pentru a înlătura o atare posibilitate totalmente neplăcută şi nedorită, după o scurtă frămîntare interioară m-am reîntors la biroul respectiv, intrînd de-a dreptul în spatele ghişeului. Cei aproape treizeci de funcţionari, ca la comandă îşi puseră alături, pe birouri, instrumentele de scris, fixîndu-mă binevoitori dar şi curioşi cu privirea.
— Da, domnule, cu ce vă putem fi de folos? — mă întrebă acelaşi funcţionar.
— Aş vrea să ştiu — spusei cu oarecare greutate în glas — adineauri aţi pronunţat un cuvînt, epibrat... scuzaţi-mă, poate întrebarea mea s-ar putea să vă pară deplasată, dar... ce înseamnă?
O anume agitaţie, aparent binevoitoare, străbătu în lung şirul de funcţionari, iar cel întrebat mi se păru că mă priveşte cu oarecare tulburare: mă prinse de mînă, spunîndu-mi:
— Domnule, într-adevăr e pentru noi un moment foarte emoţionant.
— De ce?
— Pentru că dumneavoastră ne-aţi pus această întrebare. Cuvîntul ăsta nu înseamnă nimic. E pur şi simplu un cuvînt. Eu l-am născocit. Odată, la ghişeul nostru a venit un cetăţean foarte sîcîitor, care insista cu tărie să ne grăbim cu rezolvarea unei petiţii care cerea oarecare timp. I-am spus: „Domnule, aveţi perfectă dreptate, dar îngăduiţi-mi măcar o săptămînă, afacerea dumneavoastră trebuie neapărat să fie epibrată". Cuvîntul l-am creat atunci, pe loc, ca rezultat a unui prea-plin sufletesc. A avut un efect de-a dreptul miraculos: solicitantul a plecat foarte mulţumit.
Foarte curînd, cuvîntul acesta a devenit de neînlocuit. Ba, mai mult decît atît, era utilizabil în cele mai diverse împrejurări: „Nu, nu, domnul Frederiks nu este aici, astăzi toată ziua este ocupat cu epibraţia". Drept răspuns, solicitantul spune: „A-a-a-... da?” şi pleacă imediat, fără să crîcnească. E util şi în cazul cînd înmînezi cuiva un dosar ai unei afaceri şi-i spui: „Fiţi bun, vă rog, şi epibraţi chestia asta". În aceste cazuri, persoana care primeşte dosarul, pleacă foarte grăbită şi face cu hîrtiile respective ceea ce crede că trebuie făcut. Odată — povesti mai departe funcţionarul — i-am pus unuia din şefii noştri pe masă o cutioară din aceea rotundă cu burete şi i-am alăturat şi un bileţel: „Vă rugăm să fiţi atît de bun să epibraţi personal orificiile acestui burete". În dimineaţa următoare, şeful, om inteligent, cu studii superioare, ne-a scris pe aceeaşi hîrtie: „Am cercetat buretele, totul e în ordine". După cum vedeţi, el a procedat absolut elegant şi cu spirit de prevedere. Şi-a ascuns cu abilitate neştiinţa şi n-a căzut nici în epibraţie.
Mi-am exprimat adînca admiraţie pentru acest experiment şi bazele lui filozofice şi mă îndreptam deja spre ieşire, cînd funcţionarul mă strigă:
— Domnule... Fireşte, n-am nici o pretenţie, dar ştiţi, totuşi asta e invenţia mea... oare n-aţi putea s-o popularizaţi în scris în ziarul dumneavoastră, în vederea unui premiu sau altceva asemănător?
— Mă voi strădui.
— Şi cum aş putea afla răspunsul? — m-a întrebat el arzînd de nerăbdare.
— Aşteptaţi cîteva zile — i-am răspuns. Personal am să vă epibrez.
În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI
(Perpetuum comic ’91, pag. 226)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu