Audienţa

        Am deschis uşa cabinetului şi am pătruns înăuntru. Şeful se ridică de la birou şi o porni în întîmpinarea mea. Păşea apăsat, cu capul sus, iar eu mă grăbeam spre a ajunge la locul de întîlnire, cu atît mai mult cu cît între noi doi se găsea o masă uriaşă de consiliu pe care trebuia s-o ocolesc. Mă văzui nevoit să zoresc pasul, deşi, de obicei mergeam foarte repede. Cam pe la jumătatea drumului, pe chipul şefului apăru un zîmbet larg, semn că mă salută din toată inima. Acum păşeam amîndoi şi mai fericiţi, ca doi vechi prieteni. Şeful întinsese deja mîna pentru salut. Întinsei şi eu ambele braţe; noi continuam să mergem, gata pregătiţi pentru prieteneasca strîngere de mînă. De departe, şeful îmi strigă: „Vă salut, vă salut!". Mai trecură cîteva minute şi noi, în sfîrşit, schimbarăm mult doritele strîngeri de mînă, stînd la capul mesei de consiliu.
        Abia încercai să-mi formulez întrebarea, că uşa se deschise şi, la orizont, apăru secretara. Pentru început îmi fu foarte greu să mă orientez, să-mi dau seama dacă ea se îndreaptă spre noi ori, dimpotrivă, se depărtează către măsuţa ei de scris. Dar, oricare ar fi fost situaţia, firul convorbirii noastre era întrerupt, astfel că puteam urmări amîndoi, cu toată atenţia, mişcările secretarei. Involuntar, mă gîndii cum aş putea să interpretez apariţia ei în cabinet. Desigur, puteam să nu-i acord nici o atenţie şi să continui a-i expune şefului problema mea. Dar secretara mi se părea a fi foarte grăbită şi probabil că motivul grabei sale era unul foarte important.
        Avea o fustă foarte scurtă şi strîmtă şi, din cauza asta, pentru a ajunge cît mai repede acolo unde dorea era absolut obligată să facă o mulţime de paşi grăbiţi şi mărunţi.
        Şeful se uită cu mare nelinişte la ceas. În sfîrşit, se hotărî să pornească în întîmpinarea ei. Luînd din mîinile ei foaia de hîrtie şi citind-o, îşi încreţi fruntea, scoase stiloul din buzunar, mormăi ceva foarte important şi îşi depuse cu o teribilă eleganţă semnătura.
        Înapoind secretarei hîrtia şeful porni din nou spre mine, mai bine zis, în direcţia mea. După cel mult un minut, ne aflam din nou faţă în faţă.
        Acum, secretara se îndrepta spre uşă. Paşii ei mărunţi nici nu se auzeau pe covorul moale. Îmi place grozav liniştea şi începu să mă enerveze anticipat gîndul că, peste cîteva momente, secretara va păşi peste marginea covorului, ajungînd pe parchetul gol. Îmi imaginam ce zgomot infernal vor face atunci tocurile ei!
        Dar, cu toate eforturile, secretara nu putea nicicum ajunge pe parchet. Obosită peste măsură de drumul acesta lung, ea îşi încetini paşii. Acum mergea pe covorul moale, de parcă s-ar fi plimbat pe promenadă.
        Eu şi cu şeful stăteam într-o tăcere religioasă, fiecare din noi fiind ocupat cu propriile sale gînduri. Şi, în sfîrşit, secretara păşi pe parchet! Zgomotul tocurilor ei deveni insuportabil. Pe măsură ce se depărta de noi, apropiindu-se de uşă, zgomotul — în mod cu totul şi cu totul curios — devenea tot mai puternic. Probabil că aceasta era o particularitate acustică, interesantă ba chiar paradoxală, a cabinetului.
        Primul care-şi pierdu răbdarea fu şeful. El privi la ceas şi spuse:
        — Ei, e tîrziu! Poate doriţi cumva să vă conduc?
        Eu privii la ceasul din perete. De bună seamă, timpul zburase pe neobservate. Dacă aş fi primit propunerea şefului de a porni împreună spre casă, ar fi trebuit să aştept multă vreme pînă ar fi ajuns la masa lui să-şi ia servieta. Riscam să întîrzii la întîlnirea cu nevastă-mea. I-am mulţumit cu căldură şefului pentru audienţă, ne-am salutat cu prietenie de departe şi fiecare-şi continuă drumul său: şeful spre masa lui, iar eu spre ieşire, pe urmele secretarei care încă nu reuşise să ajungă la uşă.

În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 229)

Vezi toată postarea

Întîmplare

        Nu de mult am cunoscut o fată. Cea mai frumoasă şi mai fermecătoare. De mult visam să mi se întîmple aşa ceva.
        A doua zi mi s-a părut că are un umăr puţin strîmb.
        În a treia zi — am remarcat că avea un defect la picioare, stîngul era răsucit cum nu trebuia.
        În a patra zi am constatat că lipsa unui dinte poate avea o foarte mare importanţă.
        În ziua a cincea am ajuns la unele concluzii în legătură cu femeile cu părul vopsit.
        În a şasea mi-am spus: ce n-ar da să slăbească măcar vreo zece kilograme...
        În ziua a şaptea am observat că are un mers legănat, de raţă.
        În a opta — i-am zărit cîteva riduri sub bărbie.
        În a noua m-am convins că are obrajii cam căzuţi.
        A zecea zi nici nu mai puteam s-o văd. În ziua următoare am rupt-o cu sluţenia.
        A doua zi mi s-a părut că umărul ei nu era deloc strîmb.
        A treia zi mi-am dat seama că aşa-zisul defect al picioarelor era o foarte rar întîlnită azi curbură clasică...
        În a patra — uitasem de dintele lipsă.
        În a cincea — m-am convins că părul ei este natural.
        A şasea zi mă gîndeam: ce n-ar da alte femei să aibă o siluetă ca a ei...
        În a şaptea am remarcat că are mersul cel mai ales.
        A opta — mi-am amintit de tenul ei proaspăt.
        A noua — visam la obrăjorii ei ca piersicile.
        A zecea zi am constatat că nu pot trăi fără ea. Aş fi vrut să mă întorc la cea mai frumoasă şi fermecătoare fată.
        Însă n-am avut puterea să iau din nou totul de la capăt.

În româneşte de ELENA TIMOFTE

(Perpetuum comic ’87, pag. 242)

Vezi toată postarea

Triunghiul Bermudelor

        Astăzi în toată lumea sînt la modă istoriile stranii, învăluite în mister. În trecut, nevoia de inedit era satisfăcută de poveşti cu vampiri şi strigoi, astăzi însă rolul lor l-au luat fiinţele ce descind pe Pămînt din obiecte nemaivăzute, parapsihologia, operaţiile nesîngerînde ale vracilor din Filipine, vasele şi avioanele pierite fără urmă în „triunghiul Bermudelor".
        Ca să nu rămînem nici noi mai prejos, am organizat la Căminul cultural o conferinţă despre „triunghiul Bermudelor", pe care a onorat-o prin prezenţa sa, chiar secretarul judeţului. În cuvinte foarte captivante, conferenţiarul a redat atmosfera de groază din zona „triunghiului" şi a enumerat ce vase şi cînd anume au dispărut pe întinderea nefastă a Mării Caraibilor. Evident, nu au fost omise nici avioanele dispărute în perimetrul respectiv (mai ales catastrofa bizară a escadrilei aceleia de avioane militare). În sală domnea o surescitare generală pricinuită de faptele ciudate care aduceau cu sine un fior de taină. Glasuri tremurînd de excitaţie dezbăteau tocmai problema găurilor negre, deschise spre altă lume, cînd din rîndul întîi se ridică în picioare unul nu prea arătos, care spuse:
        — Eu cunosc un gestionar de magazin — o unitate comercială nu prea mare — care are un salariu de patru mii opt sute de zloţi pe lună, soţia casnică, doi copii şi, ce credeţi, individul respectiv posedă un Fiat 125, soţia lui are haină de astrahan, fiecare dintre copii — o bicicletă „Bolek", ca să nu mai vorbim de maşina de spălat iugoslavă şi de televizorul în culori. Ştiţi şi dumneavoastră, că numai întreţinerea unui Fiat mare şi benzina pe care o consumă, costă aproape patru mii opt sute, aşadar de unde: blana etc., chiar dacă nici nu mai punem la socoteală mîncarea, care ştiţi cît costă... Vă rog, stimaţi tovarăşi, nu găsiţi că şi aceasta este tot o enigmă învăluită în mister?


        Uite-l cum se bagă prosteşte, nici măcar nu s-a încadrat în temă; toţi răsuflară uşuraţi, cînd în cele din urmă individul încheiase şi se aşezase la locul lui. Secretarul de judeţ tuşi, îşi drese glasul şi se îndreptă în fotoliul său, dînd semne evidente de nemulţumire.
        Nu zău, problema discutată este absolut pasionantă, mereu reluată în presa internaţională, fiindcă asupra ei se concentrează interesul savanţilor de pe cele două emisfere, şi iată, un nătărău ca ăsta, se pomeneşte bătînd cîmpii aiurea, despre un gestionar de magazin!
        — După această întrerupere nedorită, vă rugăm să reluaţi discuţiile — îl puse pe intrus la punct directorul căminului cultural. Vrea cineva să mai adauge ceva în legătură cu găurile negre, sau să se refere la fenomenul, încă nelămurit, al coloanelor incandescente?
        Din nefericire, din nou se ridică vorbitorul nepoftit, care începu:
        — Într-un oraş era o brutărie bine utilată, modernă, unde la un control inopinat, ce credeţi că s-a constatat? Se prepara după reţeta stas o pîine de calitate ceva mai slabă şi cu oarecare lipsă la cîntar. În decurs de cîţiva ani pîinea i-a adus personalului brutăriei un profit de opt milioane de zloţi. La această operaţie nelegală luau parte de fapt, absolut toţi, de la măturător la director, iar dacă vreunul dintre lucrători refuza să participe la hoţie, i se strecurau în dulap nişte produse, furate, chipurile, şi era arestat!
        Tăcu şi cei de faţă se priviră semnificativ, după care conferenţiarul găsi că este cazul să-l pună la locul lui pe inoportun.
        — Din cele spuse de dumneavoastră aici, în paranteză zis, cu totul în afara temei care ne preocupă — rosti el ironic — ar reieşi că fenomenul fraudei este mai inexplicabil decît fenomenele petrecute în zona Bermudelor? Nu-i decît o ilegalitate banală, o hoţie ordinară şi nimic altceva!
        — Da, — fu de acord inoportunul — hoţie ordinară, evident, dar se pune întrebarea, de ce s-a întîmplat aşa ceva într-o singură brutărie din toată ţara? De ce într-o brutărie lucrătorii, fără excepţie, participă la însuşirea abuzivă a unor milioane, iar în alte brutării, absolut nimeni nu realizează nici măcar un singur zlot în plus? Asta n-ar fi tot o enigmă învăluită în mister?


        Secretarul se îndreptă din nou în scaun şi directorul recunoscu, că de data asta trebuia să intervină mai energic:
        — Vă rugăm să nu ne mai înşiraţi astfel de prostii despre nu ştiu ce brutării, întrucît aceste chestiuni nu interesează pe nimeni din asistenţă, noi aici ne-am propus să discutăm la obiect şi cît mai amplu ipoteza dispariţiilor din „triunghiul Bermudelor". Ca să nu mai fie neînţelegeri, avînd în vedere timpul limitat pentru discuţii, subliniez hotărît că în această sală se poate lua cuvîntul numai pe marginea problemei „triunghiului Bermudelor". Vrea cineva dintre dumneavoastră să se refere la strania bombare a suprafeţei apei în această zonă?
        Se ridică iar intrusul:
        — O clipă, o clipă — încercă să-l strunească conferenţiarul — puteţi face numai referiri la fenomenele din „triunghiul Bermudelor". — Atît!
        — Păi da, tocmai... — confirmase celălalt — un participant la o expediţie...
        — În „triunghiul Bermudelor?"
        — În „triunghiul Bermudelor" — căzu celălalt de acord — îi spune altuia:
        — „Uite, ce coloană incandescentă se ridică la orizont!" Iar celălalt: „Nu-i interesant." „Nu-i interesant, zici?" — se miră celălalt. „Dar atunci ce poate fi interesant pentru tine?" „M-ar interesa să aflu, cum de se plăteşte pentru postul de responsabil de restaurant o mită de cincizeci de mii de zloţi, cînd salariul este doar..."
        Se stîrni oarecare agitaţie — acum vor lua împotriva recalcitrantului măsuri pentru a-l evacua din sală. Individul, care era deosebit de îndărătnic şi insolent, pe cînd era tîrît, smucit de picioare şi de pulpanele hainei, mai strigase din uşa sălii:
        — Mită de cincizeci de mii pentru postul de responsabil al unui restaurant, care mai e şi nerentabil, asta nu-i o enigmă învăluită într-un straniu mister?

În româneşte de HELENA TIMOFTE

(Perpetuum comic ’84, pag. 197)

Vezi toată postarea