În concediu

        Victor şi Amalia — cei doi mari actori — mi-au scris: „Cînd vei pleca în vacanţă să ne faci şi nouă, în trecere, o vizită." Eu le-am răspuns: „Zilele astea voi pleca din Madrid; nu ştiu exact cînd. Voi rămîne cu voi cîteva ore, între două trenuri". Am plecat din Madrid cu un expres, noaptea. Am dormit bine în tren. A doua zi de dimineaţă, liniştit şi odihnit, am ajuns într-o mică gară. Mi-am lăsat acolo bagajele şi m-am îndreptat spre casa prietenilor mei, care se afla în cîmp. Ziua era proaspătă. Cerul, încărcat de nori cenuşii, lăsa să cadă o lumină suavă, argintie. Şi cîmpia, cu ondulări dulci, se întindea verde, bogată, pînă la munţii îndepărtaţi unde ceaţa, bucăţi de ceaţă, fîşii de ceaţă se destrămau încet pe piscurile cenuşii, lăsînd pe ici pe colo bucăţi şi bucăţele subţiri. Eu mergeam încet, pe un drumeag răsucit, mărginit de tufe creţe de muri. Ştiam unde se află casa. O pădure deasă o înconjura şi frunzişul umbros forma, pe grilajul din jur, între barele groase de fier, o podoabă de frunze proaspete şi grase. Printr-o deschizătură a covorului verde am privit în grădină. Victor stătea într-un fotoliu de răchită şi în faţa lui, pe o măsuţă, avea o grămadă de cărţi.
        M-am oprit o clipă. Liniştea — cum spunea Cervantes — era „minunată". Din cînd în cînd trilul unei păsări răsuna argintiu în atmosfera de linişte profundă. Casa prietenului meu, ilustrul actor, se arăta senină, placidă. Cîteva zile în aer liber, în oxigenul dătător de viaţă, fuseseră de ajuns pentru a elibera, chipul de uşoara paloare a nopţilor pierdute. Şi, desigur, gestul, mimica, toate mişcările marelui actor nu mai aveau acea vioiciune bolnăvicioasă, acea repeziciune nervoasă, acea bruscheţe pe care o dă oboseala după o muncă îndelungată şi istovitoare. Îmi priveam prietenul printre frunze; actorul citea, lăsa cartea, se gîndea, lua din nou volumul... Am tras de şnurul clopoţelului; clinchetul metalic răsună vesel. Chiar Victor veni să deschidă. Ne-am îmbrăţişat amical şi am început să pălăvrăgim: Amalia, soţia lui Victor, se afla prin casă şi urma să vină dintr-o clipă în alta.
        În liniştea cîmpiei, printre copacii verzi, sub un cer noros cu o lumină cenuşie şi suavă, clipele se scurgeau plăcut. Vîltoarea pasiunilor — perfidii, rivalităţi, trădări, ingratitudini — era foarte departe. Parcă nici Victor n-ar mai fi ieşit din izolarea aceasta fericită pentru a călca iar scena, nici eu pentru a mînui din nou pana spre a scrie, neobosit, povestiri, dialoguri, cronici, romane, comedii. Trecu o jumătate de oră şi apăru în capul scărilor de la intrarea principală Amaiia, minunata actriţă. Ezită o clipă înainte de a coborî scara. Şi la dreapta şi la stînga, sub cerul plumburiu, se întindea podoaba splendidă a rămurişului. Amalia ezită o clipă şi începu să coboare încet, grav, scara. Eu am rămas puţin surprins observînd reţinerea pe care prezenţa mea o trezea actriţei. Apropierea de mine, de prietenul meu drag nu părea, prin încetineală şi solemnitate, potrivită împrejurării. Actriţa se apropia de noi încet. Ca mine, poate cu aceeaşi uimire, Victor îşi observa soţia. Era ceva în atmosferă care nu era normal şi obişnuit. Am salutat-o şi eu pe actriţă. Cuvintele Amaliei erau măsurate şi grave. N-am putut nici Victor nici eu să ne reprimăm o mişcare de surpriză. Da, da, neîndoios se petrecea ceva. Victor îşi privea soţia în linişte. Amalia tăcea. Tăcea şi ţinea în mînă o batistă subţire şi în această batistă ascunsă, părea din cînd în cînd că se aude zgomotul uşor al unei hîrtii mototolite.
        — Ce s-a întîmplat, Amalia? — spuse, în sfîrşit, marele actor.
        — Nimic..., nimic... Nu-i nimic — răspunse Amalia.
        A spune „nu-i nimic" în aceste momente de incertitudine, de indispoziţie nedefinită, înseamnă a spune totul, sau cel puţin să începi s-o spui. Printr-un „nu-i nimic" încep marile scene dramatice. Un „nu-i nimic" este începutul tragediei. Toate durerile intime, supărările neconfesate, tragedia personală a unei femei sînt rezumate, sintetizate într-un „nu-i nimic". Da, aici se întîmplase ceva. Victor ghicea asta. Eu începeam să deplîng — nu eram eu de vină — faptul că sosisem în acest moment familial dificil. Toţi trei tăceam. Tăceam, iar trilul păsărelelor răsuna în vastitatea verde şi gri a cîmpului şi a cerului.
        — Da, Amalia; da, Amalia — spuse Victor în sfîrşit. Se întîmplă ceva, spune-mi. Pepe e om de încredere. Vorbeşte, poţi să vorbeşti.
        Nu îndrăzneam să spun nimic; priveam în tăcere, acum întristat, la superba actriţă. Aceasta continua să tacă şi Victor insista. O mişcare bruscă făcu să se audă foşnetul hîrtiei pe care neîndoios o ascundea în batistă. Ochii Amaliei începură să se umple de lacrimi. Deodată, instinctiv, privirea lui Victor se opri pe ghemotocul batistei pe care actriţa îl avea în mînă. Şi dintr-odată, marele actor se ridică. Eu nu văzusem niciodată la teatru, cînd dădea ilustrul actor vreo reprezentaţie, o asemenea mişcare elegantă şi violentă totodată, nici o asemenea expresie de nelinişte, incertitudine şi groază. Fără să vreau asistam la un spectacol unic, minunat. Şi în sinea mea îmi spuneam că niciodată arta imitaţiei nu putea ajunge unde ajunsese acum realitatea însăşi. Încet, cu paşi măsuraţi, cu ochii largi deschişi, cu mîinile întinse, Victor înainta spre Amalia.
        — Ba da, Amalia, ba da; se întîmplă ceva. Ai ceva ascuns în batistă — spuse actorul.
        Şi actriţa nega, implora. O lacrimă îi alunecă pe obraz.
        Nu încăpea nici o îndoială. O nenorocire, o mare supărare se produsese. Telegrama aducătoare de veşti se afla acolo, ascunsă în batista actriţei. Treceau clipe groaznice. Chipul actorului se schimba de la incertitudinea vagă la teroarea sigură. Mîinile se întinseră spre batista actriţei. Marele don Antonio Vico — care şi-a mişcat cel mai bine braţele în scenă — n-a ajuns desigur niciodată să întreacă acest joc al braţelor în momentul acesta de tulburare a prietenului meu, Victor. Şi încă o dată, la fel cum admiram măiestria incomparabilă a realităţii — suprema maestră în artă — deplîngeam venirea în casa prietenilor mei într-un asemenea moment critic.
        Se scurgeau clipe îngrozitoare, în sfîrşit, cu blîndeţe dar hotărît Victor luă batista Amaliei. Actriţa scoase un strigăt; un strigăt ascuţit, sfîşietor. Victor, după ce desfăcu telegrama, începu s-o citească. Niciodată, dar niciodată la teatru nu am văzut ceva asemănător. Asemănător expresiei feţei, respiraţiei gîfîitoare, crispării mîinilor, tremurului picioarelor marelui actor în timp ce citea telegrama fatală. Şi apoi, cu un gest lent, tragic — în timp ce Amalia plîngea — lăsă hîrtioara albastră pe măsuţă, se aşeză pe fotoliu, îşi lăsă bărbia în piept, îşi ascunse fruntea în mîini, cu coatele pe masă. Acest mare artist întruchipa minunata imagine a durerii. Spectacolul, atît de măreţ, atît de frumos în dureroasa sa realitate, nu putea apărea de multe ori pe scenă. Eu nu ştiam ce să spun; m-am ridicat tulburat, cu inima străpunsă de durere; m-am ridicat şi m-am apropiat de Victor, l-am pus amical mîna pe umăr. Actorul era complet absent; îşi înălţă capul şi mă privi ciudat, nesigur. Atunci i-am văzut în ochi toată acea inconştienţă, insensibilitate şi stupidă toropeală pe care tulburarea, durerea intimă şi profundă le pune în sufletul nostru. Tot teatrul tragic, de la Sofocle la Shakespeare, de la Shakespeare la Ibsen se afla în acea privire pe care Victor o plimba peste mine!
        Şi deodată marele actor scoase un zgomotos hohot, bătu din palme şi strigă:
        — Hei! Lucia, o sticlă de şampanie!
        În capul scării apăru o fată cu o sticlă şi cîteva cupe pe o tavă. Amalia rîdea; Victor veni spre mine şi mă îmbrăţişă rîzînd.
        — Nu se poate opri — spuse actriţa; ne-am luat un concediu de o lună şi nu poate uita teatrul.
        — Iartă-mă, Pepe! — exclamă rîzînd Victor. Am teatrul în sînge. Îl iubesc cu pasiune.
        — Şi eu la fel! — strigă Amalia.
        — Bravo, bravo! — exclamai eu la sfîrşit.
        — Nu se poate stăpîni — repetă actriţa. În fiecare zi cînd vine cîte un prieten să ne viziteze, Victor născoceşte o farsă.
        Cupele erau umplute.
        — Pentru artă! — strigă Victor, ridicînd o cupă.
        — Pentru artă! — am repetat Amalia şi cu mine.
        — Sînt pe cale de dispariţie actorii care iubesc cu adevărat teatrul! — spuse Victor, Altă cupă. Pentru teatrul antic şi pentru cel modern!
        — Pentru teatru în general! — l-am secondat Amalia şi cu mine.
        Şi am băut vinul limpede şi auriu, în faţa peisajului verde, sub cerul cenuşiu, în lumina argintată, suavă.

În româneşte de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’91, pag. 246)

Vezi toată postarea

De ce îmi părăsesc ferma

        Vai de mine! Dar fermierii ăştia sînt nişte tipi absolut minunaţi: mă refer la cuvintele pe care le folosesc şi la educaţia pe care o au!
        Nu mi-am dat seama de acest lucru decît de curînd, cînd am renunţat la postul meu de profesor universitar şi m-am mutat într-un mic colţ de ţară, amenajîndu-mi o fermă.
        Nu am mai avut de-a face cu o fermă de pe vremea cînd eram copil, acum mai bine de cincizeci de ani. Sînt absolut uluit de schimbările petrecute! Nu sînt suficient de instruit pentru aşa ceva. O să trebuiască să mă întorc la oraş.
        Iată cum stau lucrurile: acum cîteva zile am cumpărat o sticlă cu otravă contra gîndacilor de grădină, iar pe etichetă scria: „Antidotul acestei otrăvi este un emetic alcalin, urmat de un febrifug emolient!" Închipuiţi-vă o nevastă de fermier strigînd din baie: „William! Copilul a mîncat cremă de ghete! Adu-mi repede un emetic alcalin, iar după aceea un febrifug emolient." Iar fermierul probabil că va răspunde: „S-a făcut. Ţine copilul cu grijă. Ridică-l cu un stivuitor." Ăsta-i un alt cuvînt întîlnit pe etichetele fermierilor: „stivuitor". Instrucţiunile pentru folosirea seminţelor grăiesc astfel: „Manipulaţi cu grijă şi luaţi cu ajutorul unui stivuitor." Pînă acum credeam că stivuitorul este o prăjitură franţuzească. Dar s-ar părea că nu e...
        Oricum, trebuie să ai de toate într-o fermă. De aceea, am de gînd să-mi iau măsuri ca să cer şi eu două bucăţi.
        Acest nivel ridicat de educaţie — vreau să zic această necesitate de cunoaştere a termenilor de specialitate — îngreunează situaţia cuiva care nu se pricepe şi care vrea să se apuce să-şi îngrijească singur casa şi grădina. Vedeţi, într-o fermă totul se face pe baza indicaţiilor tipărite, fie sub formă de mici manuale, fie ca bucăţi de hîrtie care vin odată cu pachetul, sticla sau învelitoarea respectivă.
        Cînd m-am mutat la fermă, unde voiam să mă stabilesc odată pentru totdeauna, m-am gîndit să încep prin a sădi copaci în jurul casei, pentru umbră. Din cîte îmi mai aduceam aminte din copilărie, credeam că firesc ar fi să pun molizi, pini şi brazi — orice specie de brazi. Dar s-ar părea că n-au aşa ceva. Manualul zice: „Cea mai plăcută umbră în jurul casei se poate obţine prin plantarea unei centuri de conifere de jur împrejur". Nu vreau aşa ceva. Tot ce-mi mai amintesc despre conifere, dacă cumva folosesc bine cuvîntul, este că odată intrate în tăbliile unui pat sau în pereţii unui şifonier, singurul lucru pe care-l mai poţi face este să le arzi. Bineînţeles, poţi folosi otrava, orice tip de unguent sau emolient, dar rareori dă rezultate. Coniferele pot fi ridicate cu ajutorul unui stivuitor, unul cîte unul, dar îţi ia o groază de timp. Manualul spune: „Dacă sînt plantaţi de tineri vor creşte cu rapiditate." Nu mă îndoiesc de acest lucru, dar mulţumesc, n-am nevoie.
        Acelaşi manual sugera că, dacă o centură de conifere nu poate fi realizată, aceeaşi umbră plăcută o poţi obţine acoperind loggia cu eucalipţi. „Loggia" îmi este un cuvînt nou, deşi bănuiesc ce înseamnă. Dacă ar fi după mine, eu doar aş vărui-o.

        Deja mi-am dat seama că grădinăritul merge mînă-n mînă cu săditul copacilor. Nu înţeleg cuvintele. Ce ziceţi de asta: „Nitraţii pot fi folosiţi din belşug pentru plantele leguminoase"... „la vremea închiderii caliciului, fiţi atenţi la curculionide...", „aduceţi-vă aminte că ranunculus este prietenul grădinarului...", „dintre păsări, caprimulgidele sînt cele mai valoroase, căci bătăile lor de aripi îndepărtează larvele..." etc. S-ar părea că fermierii înghit acest tip de limbaj, paragraf cu paragraf.
        În prima zi de grădinărit era un bătrîn care lucra pe un lot învecinat cu al meu şi l-am întrebat cum crede că va fi vremea. În zilele tinereţii mele, un astfel de bătrîn ar-fi spus: „Ei bine, domnule, dacă norii s-ar da oleacă la o parte din calea soarelui, cred că s-ar face vreme bună". Dar acest bătrîn n-a grăit aşa. El a zis: „Primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă a fost să mă uit la barometrul aneroid şi există cu siguranţă o arie de presiune barică scăzută. Mi-am pus în gînd să semăn nişte antirrhium în dimineaţa asta, dar cred că n-am s-o fac".
        „De ce nu?" l-am întrebat.
        „E prea multă umiditate. Trebuie să fiu foarte atent la coeficientul de umiditate înainte de a mă apuca să sădesc antirrhium. O să mă ocup de ceva mai gelatinos".
        Gîndiţi-vă: bătrînul se scoală din pat şi chiar înainte de a-şi trage pantalonii pe el, se uită la barometrul său aneroid. Voiam să-l întreb ce va sădi în locul antirrhium-ului, dar m-am răzgîndit. Nu era nevoie. Ştiam ce-o să-mi spună. Ar fi început să facă toate acele lucruri care se află în manualele de gospodărie şi grădinărit, sau pe pacheţelele de seminţe şi pe care eu unul nu le înţeleg. De exemplu, s-ar pune să întocmească un „pat de compost". Nu mă întrebaţi ce-nseamnă. N-am nici o idee, doar că se spune că e un lucru pe care-l faci privind cu un ochi spre viitor. „Apa cu clăbuci de săpun, lăturile şi tot felul de resturi de la bucătărie, aruncate pe patul de compost îl păstrează într-o formă bună". Sună destul de murdar. Sau dacă bătrînul nu şi-a întocmit nici un pat de compost, atunci s-ar putea să-şi petreacă vremea tratînd solul cu nitraţi, fosfor sau cenuşă bazică. Ce sînt toate astea? Nu ştiu. De unde se procură cenuşa bazică? Habar n-am. Apoi, după ce bătrînul a terminat de făcut acest lucru ar putea să se ducă să-şi sădească în grădină, ce credeţi? — salată, ridichi şi altele de acest fel? În nici un caz. Nu se mai găsesc de loc. Va sădi antirrhium, după cum am mai spus, scapies şi cuspis, pe un răsad de azbest şi scrofuloză. Acestea sînt cuvintele de pe pacheţele, atît cît mi le pot aminti.
        În privinţa grădinăritului, asta-i situaţia: sînt complet pe dinafară. Nu înţeleg termenii.
        „Cînd grădina e gata — sugerează manualul, se mai poate face o ultimă intervenţie prin amenajarea unei alei din dale, cu saxifraga plantată în interstiţiile dintre dale şi apoi creînd o pergolă de-a lungul aleii". Mulţumesc, nu e nevoie.
        Alt lucru după care tînjeam, atunci cînd m-am întors la viaţa de fermier, după cincizeci de ani de absenţă, era citirea ziarelor pentru fermieri. Ele au fost parodiate de zeci de ori de către şmecherii de la oraş — ştiu acest lucru — dar farmecul lor rezistă. Erau veşti personale, care glăsuiau astfel: „Ed Callagher a fost noaptea trecută la oraş şi spune că îşi vinde făina de toamnă. Bună treabă, Ed!" sau ştirile sociale de genul „Domnişoara Possie Ciuboţica-cucului, de la ferma Price s-a întors acasă după o şedere de trei zile la oraş". În locul acestora, acum se citeşte: „Una dintre cele mai graţioase nunţi ale sezonului a fost cea a domnişoarei Poinsettia Primula celebrată la ferma familiei, Bagnolia, fericitul mire fiind dl. Earl Be Benture, din Wall Street. Ceremonia, la care a oficiat reverendul Bray, a avut loc în aer liber, sub o pergolă, oaspeţii fiind adunaţi în loggie, împodobită cu decoraţiuni florale executate din bubiscus, rabies şi arunculus în floare. Imediat după ceremonie, fericitul cuplu a plecat într-un voiaj de nuntă pe Canalul Panama".
        Îmi face impresia că nu prea conversez cu vecinii mei. Nu pot. Unul dintre ei, un tînăr fermier din apropiere, a trecut pe la noi zilele trecute să mă întrebe dacă pot să-i împrumut un şubler ca să-şi repare seismograful şi am stat puţin de vorbă. Mi-a vorbit despre suprarealism, de care spunea că este pasionat în ultima vreme; mi-a vorbit şi despre metempsihoză, apoi a deviat spre politica externă.
        Nu, nu. Va trebui să mă întorc la oraş şi să învăţ o grămadă de lucruri şi să mă documentez despre alcaloizi, barometre şi stivuitoare. Altminteri n-am ce căuta la ţară; cel mult să mă retrag în grădina unui restaurant. E mult mai uşor.

În româneşte de RADU SĂNDULESCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 245)

Vezi toată postarea