Am deschis uşa cabinetului şi am pătruns înăuntru. Şeful se ridică de la birou şi o porni în întîmpinarea mea. Păşea apăsat, cu capul sus, iar eu mă grăbeam spre a ajunge la locul de întîlnire, cu atît mai mult cu cît între noi doi se găsea o masă uriaşă de consiliu pe care trebuia s-o ocolesc. Mă văzui nevoit să zoresc pasul, deşi, de obicei mergeam foarte repede. Cam pe la jumătatea drumului, pe chipul şefului apăru un zîmbet larg, semn că mă salută din toată inima. Acum păşeam amîndoi şi mai fericiţi, ca doi vechi prieteni. Şeful întinsese deja mîna pentru salut. Întinsei şi eu ambele braţe; noi continuam să mergem, gata pregătiţi pentru prieteneasca strîngere de mînă. De departe, şeful îmi strigă: „Vă salut, vă salut!". Mai trecură cîteva minute şi noi, în sfîrşit, schimbarăm mult doritele strîngeri de mînă, stînd la capul mesei de consiliu.
Abia încercai să-mi formulez întrebarea, că uşa se deschise şi, la orizont, apăru secretara. Pentru început îmi fu foarte greu să mă orientez, să-mi dau seama dacă ea se îndreaptă spre noi ori, dimpotrivă, se depărtează către măsuţa ei de scris. Dar, oricare ar fi fost situaţia, firul convorbirii noastre era întrerupt, astfel că puteam urmări amîndoi, cu toată atenţia, mişcările secretarei. Involuntar, mă gîndii cum aş putea să interpretez apariţia ei în cabinet. Desigur, puteam să nu-i acord nici o atenţie şi să continui a-i expune şefului problema mea. Dar secretara mi se părea a fi foarte grăbită şi probabil că motivul grabei sale era unul foarte important.
Avea o fustă foarte scurtă şi strîmtă şi, din cauza asta, pentru a ajunge cît mai repede acolo unde dorea era absolut obligată să facă o mulţime de paşi grăbiţi şi mărunţi.
Şeful se uită cu mare nelinişte la ceas. În sfîrşit, se hotărî să pornească în întîmpinarea ei. Luînd din mîinile ei foaia de hîrtie şi citind-o, îşi încreţi fruntea, scoase stiloul din buzunar, mormăi ceva foarte important şi îşi depuse cu o teribilă eleganţă semnătura.
Înapoind secretarei hîrtia şeful porni din nou spre mine, mai bine zis, în direcţia mea. După cel mult un minut, ne aflam din nou faţă în faţă.
Acum, secretara se îndrepta spre uşă. Paşii ei mărunţi nici nu se auzeau pe covorul moale. Îmi place grozav liniştea şi începu să mă enerveze anticipat gîndul că, peste cîteva momente, secretara va păşi peste marginea covorului, ajungînd pe parchetul gol. Îmi imaginam ce zgomot infernal vor face atunci tocurile ei!
Dar, cu toate eforturile, secretara nu putea nicicum ajunge pe parchet. Obosită peste măsură de drumul acesta lung, ea îşi încetini paşii. Acum mergea pe covorul moale, de parcă s-ar fi plimbat pe promenadă.
Eu şi cu şeful stăteam într-o tăcere religioasă, fiecare din noi fiind ocupat cu propriile sale gînduri. Şi, în sfîrşit, secretara păşi pe parchet! Zgomotul tocurilor ei deveni insuportabil. Pe măsură ce se depărta de noi, apropiindu-se de uşă, zgomotul — în mod cu totul şi cu totul curios — devenea tot mai puternic. Probabil că aceasta era o particularitate acustică, interesantă ba chiar paradoxală, a cabinetului.
Primul care-şi pierdu răbdarea fu şeful. El privi la ceas şi spuse:
— Ei, e tîrziu! Poate doriţi cumva să vă conduc?
Eu privii la ceasul din perete. De bună seamă, timpul zburase pe neobservate. Dacă aş fi primit propunerea şefului de a porni împreună spre casă, ar fi trebuit să aştept multă vreme pînă ar fi ajuns la masa lui să-şi ia servieta. Riscam să întîrzii la întîlnirea cu nevastă-mea. I-am mulţumit cu căldură şefului pentru audienţă, ne-am salutat cu prietenie de departe şi fiecare-şi continuă drumul său: şeful spre masa lui, iar eu spre ieşire, pe urmele secretarei care încă nu reuşise să ajungă la uşă.
În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI
(Perpetuum comic ’91, pag. 229)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu