De obicei sînt un bărbat liniştit, blajin. Dar la o lună, la un an o dată îmi ies din fire pentru un lucru de nimic şi-atunci mă leg de orice, devin certăreţ, mă ambalez şi spun vrute şi nevrute. Fireşte, în timpul crizei, provoc multe neajunsuri celorlalţi şi, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, tot mie îmi fac cel mai mult rău. Aşa s-a întîmplat şi cu cearta iscată între mine şi nevastă-mea iarna trecută.
Pentru un nasture cusut pe dos stîrnisem atunci un tărăboi groaznic. Din nefericire şi Hasibe, soaţa mea, are o guriţă!... ce nu ne-am zis, şi eu şi ea! Pînă la urmă, mi-a scăpat o vorbă grea. „Te repudiez! Afară din casa mea!" am ţipat la iubita mea nevastă.
Hasibe nu s-a speriat, n-a leşinat, nu m-a implorat căzîndu-mi la picioare. Dimpotrivă. Fără să-şi piardă cumpătul, mi-a replicat neînduplecată: „Să ştii că-s chiar mulţumită că m-ai repudiat. Numai că din casă, tu ai să ieşi, nu eu. E proprietatea mea!" A trebuit să-mi strîng lucurile şi să plec.
N-am dat bine colţul străzii şi m-au şi năpădit regretele. Nevastă-mea avea o casă modestă şi cîteva lucruşoare. Să părăseşti o femeie ca ea pentru un fleac însemna o pată atît pe conştiinţa, cît şi pe onoarea mea de bărbat. De aceea m-am şi întors fără să pierd timpul. Bat la poartă. Hasibe apare la fereastră şi strigă de-acolo:
— Cine sînteţi? Ce doriţi?
— Cine sînt?! Ce doresc! Probabil că necazul pentru ce s-a petrecut între noi te-a buimăcit şi pe tine, ca şi pe mine. Nu-ţi mai recunoşti bărbatul, iubita mea soţioară?
— Care bărbat?! Eu sînt o femeie singură... Nu ştiu cine eşti... Haide, vezi-ţi de drum!
Şi a închis fereastra. Am insistat, am implorat-o, am ameninţat-o. Zadarnic... Zadarnic...
Cincisprezece zile m-a perpelit Hasibe. Cîte eforturi incalculabile am făcut în răstimpul ăsta! În sfîrşit, într-o zi, mi-a trimis printr-o rudă a ei următoarea misivă: „Accept să-ţi fiu din nou soţie dar numai cu o condiţie: să iscăleşti angajamentul pe care ţi-l trimit. Altfel, inutil mă mai cauţi".
Cu ochii ieşiţi din orbite, citesc: „Cu convingerea că trebile din afara casei sînt mai mult o distracţie decît o muncă, faptul de a lăsa în spinarea femeii gospodăria, e o nedreptate socială. Ca atare, începînd cu data la care mă recăsătoresc cu fosta mea soţie, mă angajez să iau asupra mea următoarele treburi casnice: scosul apei din puţ, dereticatul, spălatul vaselor. Semnătura".
La început m-am revoltat. Apoi însă, am stat şi m-am gîndit: femeile sînt nişte fiinţe ca nişte termometre extrem de sensibile. Aşa după cum moda vestimentară şi a umbrelelor străbate cu viteza luminii lumea lor, de la un capăt la altul, şi acum ă venit, pesemne, rîndul modei de a pretinde pentru orice fleac hîrtii oficiale, semnate în bună regulă. Ce să-i faci? Acuşica ne învoim şi pe parcurs, mai vedem noi. Sigur că se va găsi o modalitate să anulăm angajamentul.
Mi-am pus semnătura cu parafă: Ali Murat şi, după două zile, ne celebram din nou căsătoria legală.
Cea de a doua lună de miere a căsniciei noastre nu semănă deloc cu prima. Îmi venea tare greu să execut condiţiile din angajament. De cîte ori mă vedeam încins cu şorţul, în mînă cu găleata cu apă sau mătura, mă şi înfuriam, mă şi amuzam pe socoteala evoluţiei mele: iată-mă în postura de proaspătă gospodină care, după ani îndelungaţi şi-a găsit, în sfîrşit, vocaţia.
Trecuse aşa o săptămînă. Dar supărarea nevesti-mii nici gînd să slăbească. „Vom respecta întocmai angajamentul, pînă la moarte. Dacă-ţi convine, dacă nu..." îmi spunea ea. „Femeie, eu, în stilul ăsta, nu rezist mai mult de-o lună... Şi munca în casă, şi în afara ei mă doboară. Haide, renunţă la ideea ta fixă. Eu o să mor şi-ai să rămîi văduvă" o rugam. Dar Hasibe nu era făptura care să cedeze, mai ales că, în fine, îşi găsise acum, şi încă pe gratis, o slujnică bună la toate.
Într-o zi, pe cînd scoteam apă din puţ, s-a întîmplat un accident. Găleata s-a agăţat de ceva, am tras cu putere ca s-o desprind şi... dusă a fost.
— Nepriceputule! s-a năpustit nevastă-mea la mine, cu furie. Nu eşti în stare de nici o treabă ca lumea! Ruşine să-ţi fie!
— Ţie să-ţi fie ruşine! i-am ripostat eu. Ce, eu sînt vechi în meseria asta de servitor ca să-mi pretinzi îndemînare?
După un schimb de cuvinte tari, Hasibe mi-a adus o cange:
— Haide, scoate imediat găleata!
— Nu, m-am împotrivit eu, stăpînit dintr-o dată de o nestăvilită pornire de a mă opune, în angajament nu e trecută şi scoaterea găleţii din puţ.
Două ceasuri şi jumătate s-a chinuit Hasibe, vociferind şi blestemînd întruna. Eu, de-acum, găsisem remediul. Cînd să scot apă din puţ, lăsam găleata să cadă înăuntru şi o făceam pe Hasibe să se căznească ceasuri întregi ca s-o scoată. Pînă la urmă, am săturat-o de luptă pe biata femeie. Într-o bună zi, văd că mi se adresează, încruntată:
— Gata! Te iert de obligaţia de a mai scoate apă din puţ!
Am răsuflat uşurat. Scăpasem de una din servituţi. Era rîndul celorlalte. Cînd măturam, am început să pun anapoda obiectele din casă, spărgeam ghivece, oglinzi, pahare, farfurii... Hasibe turba de mînie:
— Pune-le la locul lor! striga ea. Dar eu, clătinînd din cap, răspundeam cu toată seriozitatea:
— În angajament nu se prevede obligaţia asta... Dacă nu-ţi convine, liber: uşa tribunalului e deschisă pentru oricine.
În sfîrşit, sosi şi clipa cînd din angajament s-a şters şi punctul cu dereticatul prin gospodărie.
Mai rămăsese spălatul vaselor. La un moment dat, după ce mi-a dat dispoziţii precise în acest sens, soţioara mea s-a gătit, s-a făţuit şi a plecat de-acasă. Cînd se întoarse, cu umbrela în mînă, obosită de-atîta plimbare, o aştepta o privelişte de coşmar. În faţa porţii eu, dinainte cu un ditai şorţul, pe cap cu o tichie, spălam vasele, zăngănind farfuriile şi castroanele, ciocnindu-le vîrtos de pietrele din faţa ferestrelor. Avusesem grijă să las pe seama cîinilor din jur să desăvîrşească metodic curăţirea celor socotite de mine ca spălate. Lîngă mine se îngrămădise o cohortă de copii şi oameni în toată firea. Ştrengarii se întreceau care mai de care în a mă iua peste picior. Un paznic bărbos, rîdea: „Zău, de nu-i mai bun la treabă decît femeia mea!" O cerşetoare arăboaică striga cu glas strident: „Orbire-ar să orbească dezmăţata aia de-i muierea ăstuia!"
Cum dădu cu ochii de spectacolul acesta, Hasibe făcu feţe-feţe. Puţin a lipsit să nu cadă în mijlocul drumului, leşinată.
— Ce-i cu tine în halul ăsta, Murat? Nu ţi-e ruşine?
— Ruşine? Pentru ce? am privit-o eu drept în ochi, mimînd nedumerirea. E cumva ruşine să-ţi vezi de treabă?
— Mă faci de rîs! Îmi vine să intru în pămînt de ruşine!
— Dacă te ruşinezi înseamnă că te simţi vinovată...
— Alt loc n-ai putut să-ţi găseşti?
— Îmi văd de treabă unde am chef. În angajamentul pe care mi l-am asumat nu se specifică locul unde să efectuez spălatul vaselor. Hai, profită că încă mai eşti în ţinuta de plimbare, ia-o frumuşel pe strada din dreapta şi ţine-o aşa pînă ce dai de o clădire cam dărăpănată. E judecătoria de pace. Adresează-te acolo...
— Strînge vasele şi du-te imediat în casă!
Mi-am şters mîinile pe şorţ:
— Eu mi-am făcut datoria. Am spălat vasele. Transportul lor nu intră în sarcina mea!
Şi m-am dus frumuşel în casă.
De furie, soţioara mea a plîns, a dat bezmetic din mîini şi din picioare, şi cu dinţii a făcut fărîme hîrtia cu angajamentul. În sfîrşit, îmi recăpătăm libertatea.
Toată seara, Hasibe a stat îmbufnată. Spre miezul nopţii, din nou a fost zguduită de o criză de plîns. Apoi eu, cu vorbe dulci şi mîngîieri, am îmbunat-o şi i-am redat şi ei liniştea.
În româneşte ele VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’91, pag. 251)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu