Asemenea unui armoniu imens ce alerga afară, în noapte, scoţînd sunete răguşite, acceleratul se îndrepta spre nord. Un singur pasager coborîse în gară, tulburînd peisajul.
— Fiţi amabil să ne urmaţi!
— Poftim?!
— Vă rugăm.
— Dar, domnilor, pentru Dumnezeu! E o greşeală!
— O să vedem dacă e o greşeală..
— Aşa o fi, însă eu nu sînt dispus să...
— Haideţi! Haideţi, şi fără gălăgie!
— Nu merg! Fir-ar să fie!
— Rău faceţi!
— Ei bine, merg. Dar mai înainte vreau să aflu motivul acestei comportări abuzive.
— O să-l aflaţi la timpul potrivit.
Întotdeauna este neplăcut să mergi încadrat de doi gardieni. Chiar într-un ţinut unde nu te cunoaşte absolut nimeni, ai impresia că fiecare om pe care-l întîlneşti este un judecător care te condamnă fără drept de apel.
— Să fii reţinut...
Şi Leonel simţea că nevinovăţia lui constitutivă fusese lezată iremediabil. Odată pusă la îndoială, lezată de intervenţia autorităţii, nimeni nu-i va mai putea reda imacularea ei originară.
— Să umileşti într-atîta un om!
— Ce sîntem noi de vină?
— Dar dumneavoastră sînteţi cei care mă reţineţi!...
— Noi executăm ordine.
Doar întunericul îl ocrotea. Numai el îi atenua trăsăturile feţei colţuroase, făcînd-o să pară vagă în ochii celui care o privea.
— Ce ţară! Dar pentru ce...?!
— Nu insistaţi, n-are nici un rost.
Încerca, înainte de toate, să le arate trecătorilor că nu era decît un suspect. Că protesta şi, prin urmare, nu accepta stigmatul. Singura lui preocupare era să discute, să spargă într-un fel tăcerea ucigătoare în care mergeau. Însă cu cît deveneau mai circulate străzile pe care le străbăteau, cu atît cei doi poliţişti deveneau mai tăcuţi.
— Din ce în ce mai bine!
Şi amuţi, neputincios. Nu se îndoia că va rămîne în amintirea trecătoare a tuturor acelor oameni drept un răufăcător de rînd. Pe cînd urca treptele vechii clădiri unde urma să fie identificat, se linişti. Răceala neutră a granitului îl făcu să-şi revină. Mai presus de orice era un om onest. Cu toate că situaţia în care se găsea îi repugna, înţelegea că, în ce priveşte ordinea publică, nu puteau fi evitate unele greşeli. Fără îndoială, demnitatea sa de om fusese lezată. Dar, în sfîrşit, răbdare!
În anticameră se enervă din nou. Aşezat între hoţi şi vagabonzi culeşi de pe străzi în ziua aceea, avea sentimentul că devenise unul de-al lor. Cu toate scuzele care i s-ar fi cerut, în ciuda oricărei justificări, într-un anumit moment al existenţei făcuse parte dintre cei stigmatizaţi de lege. Îi fusese contestată însăşi libertatea. Ca şi ei, trebuia să se justifice. Şi, asemenea lor, trebuia să se supună hotărîrii finale. De fapt, ce diferenţă putea să fie dacă toţi erau păziţi de aceeaşi santinelă, aşteptînd aceeaşi sentinţă irevocabilă?
— O ţigară, amice?
— Mulţumesc.
În cele două ore petrecute în societatea lor se surpă şi ceea ce mai rămăsese din castelui inexpugnabil pe care-l locuise. Nici unul din ziduri nu mai rezista. Încrederea sa într-o ordine naturală se prăbuşise. Se afla la cheremul liberului arbitru.
— E rîndul nostru acum.
Se ridică şi împinse, şovăind, uşa biroului.
— Bună seara! — spuse, cu timiditate.
— Bună seara! Arătaţi-mi actele dumneavoastră de identitate.
Căută în portofel nervos, întinse mîna şi aşteptă.
— Leonel Ramiro de Lencastre...
— Exact.
— Inginer...
— Da.
— De unde veniţi?
— De la Lisabona.
— Cu ce treburi?
— Aici, nimic.
— Asta-i acum! Vreţi să mă faceţi să cred că există cineva care să se deplaseze de la Lisabona pînă aici fără nici un motiv?
— Poate să fie numai nevoit să treacă pe aici, cum sînt eu.
— Aha! dumneavoastră mergeţi mai departe? Şi unde anume?
— La Rio Torto. Intenţionam ca mîine dimineaţă să-mi continui drumul pînă acolo cu autobuzul.
— Pentru ce?
Ezită. Investigaţia mergea prea departe, pătrunzîndu-i în suflet. De ce să-i fi spus necunoscutului aceluia motivul intim, tainic care-l mînase într-acolo?
— Probleme personale...
— Care anume?
— Vă rog să mă iertaţi, dar nu spun.
— Ţineţi-o aşa dacă vreţi să vă îngreunaţi situaţia!
În faţa ameninţării sfiala îl părăsi. Se contesă, cu glasul şi cu emoţia cu care ar fi făcut-o în ziua următoare, spunînd că mergea să-şi ceară logodnica în căsătorie.
— Ca să vezi! La aşa ceva nu mă aşteptam!
În tonul cu care fuseseră primite cele spuse de el era ceva batjocoritor. Gîndul că destăinuirea lui ar fi putut să fie luată drept o scuză oarecare îl făcu să roşească.
— Buun... Priviţi această fotografie...
Un tîlhar oarecare evadase din închisoare. Iar ziarele, apărătoare zeloase ale ordinii publice, reproduceau portretul delincventului, o fotografie neclară, aşa cum sînt fotografiile publicate prin ziare. La fel de zeloasă, şi informată fiind că în trenul respectiv călătorea un individ ale cărui semnalmente corespundeau cu cele ale fugarului, poliţia îl aşteptase pe Leonel la staţia de destinaţie.
— Şi ce legătură am eu cu toate astea? — întrebă el, fără să bănuie nimic.
— Tocmai acest lucru vrem să-l lămurim.
Abia acum înţelese despre ce era vorba. Şi se simţi mai degrabă nefericit decît jignit.
— Dumneavoastră vi se pare într-adevăr că semăn cu el?
— Da, semănaţi.
Privi încă o dată la sosia din fotografie. Şi, cu sinceritatea care-l caracteriza, îşi compară trăsăturile — fără a şi le îndulci în vreun fel — cu mutra asasină a infractorului. Nu, fără nici o părtinire, nu se potriveau.
— Sincer să fiu nu văd nici o asemănare. Dar, dacă dumneavoastră socotiţi că ea există, vă stau la dispoziţie...
Faţă de o asemenea capitulare, celălalt dădu înapoi. Căută să iasă din încurcătură.
— Dumneavoastră sînteţi sau nu inginer?
— Da, sînt.
— Atunci, dacă sînteţi inginer, nu sînteţi cel pe care-l căutăm... Prin urmare nu trebuie să suportaţi totul!
— Ce trebuie să fac?
— Să dovediţi că sînteţi într-adevăr... _
— În afara de actele pe care vi le-am arătat şi de cuvîntul meu, nu văd ce-aş mai putea face...
— Cunoaşteţi pe cineva aici?
— Nu cunosc pe nimeni.
Inspectorul îşi scărpina capul, gînditor. În sinea lui ştia de-acum care-i adevărul. Trebuia însă să-l audă din gura omului acestuia tulburat şi vulnerabil.
— O să ne lămurim îndată! — Aveţi familie la Lisabona?
— Nu. Părinţii mei iocuiesc în provincia Algarve.
— La naiba!... Ce treabă încurcată! Ei bine, mai există logodnica dumneavoastră. Să vorbim cu ea.
— Spunîndu-i că sînt confundat cu un criminal, nu?...
Această perspectivă îi sperie pe amîndoi.
— Da, într-adevăr. E neplăcut, fără discuţie. Nici nu mă gîndisem. Oricum e de preferat decît să fiţi reţinut aici pînă mîine. Înţelegeţi... Ei? Ce părere aveţi?
— Faceţi cum socotiţi de cuviinţă.
— Ea are telefon?
— Numărul doisprezece.
Urmări discul învîrtindu-se asemenea roţii norocului şi surîse cu amărăciune.
— De ce rîdeţi?
— De toate astea. De viaţă.
Însă viaţa, absurdă cum era, îşi urma logica proprie.
— Alo! Alo! Poliţia. Numărul doisprezece din Rio Torto, urgent... Ne lămurim imediat... Alo? Alo? — Aveţi răbdare... Vă cred că e neplăcut... — Rio Torto? Aici comisariatul. Aş dori să vorbesc cu domnişoara... — Cum se numeşte?
— Isabel.
— Cu domnişoara Isabel. Dumneavoastră sînteţi? Ce mai faceţi, distinsă doamnă? Doream să ştiu dacă aşteptaţi mîine pe cineva în vizită... Da? Nu, nimic. Vă rog să mă credeţi! Pentru numele lui Dumnezeu! O simplă informaţie. Aşadar... Exact. Inginerul Leonel Ramiro de Lencastre. Întocmai. Din Lisabona. Vă mulţumesc foarte mult. Şi fiţi liniştită. Fără îndoială! Cred că soseşte mîine dimineaţă. Noapte bună! Noapte bună!
Aşeză receptorul în furcă satisfăcut.
— Vedeţi? Treabă de o clipă!
— Într-adevăr.
— Şi iertaţi-mă! Sînt lucruri absolut necesare... Dureroase, de acord. Din fericire totul s-a rezolvat cum nu se poate mai bine. Vă puteţi urma liniştit drumul vieţii în continuare; nimeni nu o să vă mai supere.
— Vă foarte mulţumesc!
— N-aveţi pentru ce!
Urmă un moment de tăcere stînjenitoare. Uniţi de întîlnirea la care fuseseră constrînşi, sosise clipa să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Şi amîndoi se simţeau prost pentru faptul că fuseseră duşmani în aventura care se încheiase.
Într-un tîrziu, cel mai grăbit dintre ei rupse tăcerea:
— Puteţi cumva să-mi spuneţi la ce oră am tren spre Lisabona în noaptea asta?
— Există cursa de patru şi jumătate. Dar nu-mi spuneaţi că mîine dimineaţă mergeţi s-o peţiţi pe logodnica dumneavoastră?
Inginerul surîse cu amărăciune:
— Am spus, dar nu mă mai duc.
În româneşte de CARMEN BANCIU
(Perpetuum comic ’91, pag. 232)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu