Se afișează postările cu eticheta Pierre Daninos (Franţa). Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pierre Daninos (Franţa). Afișați toate postările
, ,

Din însemnările maiorului Thompson

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        (Autorul, folosindu-se de clasicul subterfugiu al „străinului - uimit-de-ce-i-văd-ochii" (în cazul de faţă, bătrînul şi şugubăţul maior de aţă englez Thompson), ia peste picior cîteva din slăbiciunile concetăţenilor săi.)

        Zău aşa... Cum să defineşti nişte oameni care-şi petrec duminicile proclamîndu-se republicani şi săptămîna întreagă adorînd-o pe Regina Angliei; care se declară modeşti, dar îi dau mereu cu gura că ei poartă făclia civilizaţiei care fac din bunul-simţ unul din principalele lor articole de export, dar păstrează atît de puţin pentru ei înşişi, încît îşi răstoarnă guvernele abia înfiripate; care-şi plasează Franţa în inimă, dar averile în străinătate; care sînt duşmanii evreilor în general, dar prieteni intimi cu o izraelită în particular; care se topesc auzindu-i pe cupletişti cum îi iau în răspăr pe soldăţoi, dar se pun în poziţie de drepţi numai părîndu-li-se c-aud glas de trompetă; care nu rabdă să li se critice cusururile dar nu încetează a le ponegri ei înşişi; care se declară îndrăgostiţi de liniile clasice, dar nutresc o afectuoasă slăbiciune pentru Turnul Eiffel; care admiră la englezi totala necunoaştere a „sistemului D" („descurcă-te cum poţi"), dar s-ar socoti ridicoli să declare fiscului suma exactă a veniturilor; care rînjesc cu gura pînă la urechi la bancurile cu scoţieni, dar nu se dau nicidecum în lături să lupte pentru un preţ mai mic decît cifra de pe etichetă; care se-nfoaie de plăcere pomenind de Istoria lor, dar nu mai vor defel să aibă istorii; care nu rabdă să treacă nici o graniţă fără-a strecura fraudulos barem un flecuşteţ dar cărora le displace profund să nu fie în regulă; care ţin mai presus de orice să se afirme ca nişte oameni „ce nu pot fi duşi de nas", dar se grăbesc să aleagă un deputat cînd acesta le făgăduieşte marea cu sarea; care spun: „În april, nasu-n fular îngroapă-ţi-l", dar sistează complet încălzirea centrală încă din 31 martie; care proslăvesc deliciile vieţii la ţară, dar la o adică o-njură birjăreşte; care au un respect nemaipomenit pentru tribunale, dar nu se adresează avocaţilor decît pentru-a afla cum să păcălească mai bine justiţia; care, în fine, sînt ca vrăjiţi cînd aud pe unul din oamenii lor mari vorbindu-le de măreţia lor, de marea lor misiune civilizatoare, de marea lor patrie, de marile lor tradiţii, dar al căror vis e să se retragă, după o viaţă binişor trăită, într-un colţişor liniştit pe-o moşioară numai a lor, alături de-o gospodină cuminţică, mulţumită cu cîteva rochiţe ieftioare, care să-i răsfeţe cu tot soiul de mici bunătăţi şi să se priceapă la nevoie a-i întîmpina drăguţ pe amicii veniţi la o mică partidă de belotă?...

În româneşte de ANCA-DOMNICA ILEA

(Perpetuum comic ’91, pag. 221)

,

Maşina de ocazie

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Dacă mărturisesc că am maşina de şase luni, cincisprezece zile sau doi ani, voi citi pe faţa primului cumpărător posibil căruia îndrăznesc să i-o propun mereu acelaşi profund dezgust. Mai întîi, la prima vedere, nevăzînd nimic, nici măcar atingînd-o, maşina mea pare să-i inspire o repulsie îngrozitoare. Cînd o atinge, însă... ah!... cînd începe să o cerceteze, faţa îi devine de-a dreptul penibilă. Suferă, este evident. Omul ăsta suferă, suferă pentru toată motorizata omenire.
        Totul începe, de obicei, printr-o apăsare viguroasă pe amortizoarele din faţă.
        — S-ar zice că-s cam moarte!
        Expertul cercetează apoi direcţia.
        Verificarea se termină totdeauna cu această întrebare insinuantă:
        — N-aţi avut un şoc mai mare?
        — ...
        — Ei, vreau să zic... ce... vreun accident oribil?...
        Răspund „nu". Dar „nu"-ul ăsta nu-i uşor de spus fără să pară că vrei să spui „da". Căci din două, una: dacă răspund „nu" foarte repede, adică spontan, nu mă crede. Dacă, din contră, ezit aşa cît a-mi frunzări niţel memoria, ca totul să pară adevărat, atunci răspunsul sună fals, iar eu am o mutră de parcă aş vrea să ascund tot adevărul.
        Între timp, expertul îşi continuă examinarea.
        Pneurile...
        Uşurel, le mîngîie, mititelele, îşi plimbă peste ele palma, cam ca un croitor care vrea să încerce o ţesătură. Şi apoi, anunţă lugubru:
        — 80%! Nu prea grozav, eh! Cele din faţă mai merg. Dar în spate, parcă-s de muşama! Şi acolo... e o ciupitură... Nu, nu aici, acolo... Da... În fine, îi va trebui un tren nou... Pentru că, aşa cum e, maşina asta, a dumneavoastră, e la pămînt!
        Cu această aluzie mă simt deci, indiscutabil, trezit la realitate. Permisul nu-mi ajută nici el cu nimic: conducere neglijentă, pneuri uzate, fără revizie anuală. Aştept, cu o nervozitate crescîndă, examinarea motorului. La drept vorbind, mă simţeam tare, ştiam că am un motor bun. Una peste alta, la o maşină, motorul contează, nu? Ei, bine! nu. Se pare că pentru expertul în maşini de ocazie motorul este a cincea roată la căruţă. Esenţialul — sînt accesoriile. Motorul? Asta-i simplu:
        — Maşinile se cumpără, domnule, fără să le deplasezi! Pentru că un motor, înţelegeţi, puteţi spune ce vreţi,... dar, în fine, pentru că văd că ţineţi tare mult la motorul ăsta al dumneavoastră, ia să-l vedem. Uite... mai întîi, cît are motorul ăsta?
        — Uitaţi-vă, domnule, kilometrajul funcţionează...
        — O! Kilometrajul!... Cine stă să-l creadă? Şi ce arată el, ia să vedem... 23887... Mda, să zicem 50... dar, domnule, chiar aşa... Înţelegeţi-mă bine... doar n-am căzut direct din nori... Aveţi o maşină, asta înseamnă deplasare... Aveţi doar o meserie care vă cere atîta mişcare... Ei, dar... dar, domnule,... vă mişcaţi cam multişor. Gîndiţi-vă puţin! călătoriile, conferinţele... asta e... hai! să zicem, cît, 60,80 kilometri pe zi... cîteodată o sută, poate chiar mai mult... concediile... duminicile... doar mi-aţi zis că vara trecută aţi fost în Spania. Aveţi maşina de peste un an... ei, deci e bine aşa... 50 de mii... şi eu totdeauna sînt deasupra realităţii...
        — Dar kilometrajul... doar nu l-am trucat şi pe ăsta!
        — Ei, dar nici nu spun asta, desigur... Dar ştiţi, un kilometraj... Cine-mi poate spune că în timpul unei reparaţii, nu v-au schimbat kilometrajul... Apoi, mai trebuie să ţii cont şi de micile accidente... Se întîmplă ca un kilometraj să se oprească o dată la 500... 1000... 2000 kilometri... Dumneavoastră, dumneavoastră puteţi chiar nici să nu vă daţi seama... conduceţi... Dar motorul, el ştie bine asta! Credeţi-mă, domnule, 50 de mii nici nu este aşa de exagerat.
        Sînt blocat...
        Fac o scădere rapidă, 50000 fără 23887 rămîn aproape 26000 kilometri. Niciodată în viaţă n-am parcurs 26000 kilometri aşa de rapid cum m-a făcut să înghit expertul ăsta...
        Orice ar fi, din această clipă am pierdut iniţiativa operaţiilor. Mi-e obrazul în joc. Expertul invită şi un tehnician priceput — să mişcăm niţel motorul ăsta. Mă aşez la volan fără convingere.
        — Apăsaţi pe accelerator... Acolo...
        Tehnicianul ascultă... Din cînd în cînd un surîs nedefinit i se zăreşte în colţul gurii. E ciudat. Doar şi eu am ascultat adesea muzica motorului meu. Şi în ralanti, şi ambreiat. Ei bine, niciodata nu mi-a părut mai ciudată, mai stridentă şi mai fără ritm ca astăzi!
                — Se aude un zgomot ciudat, zice domnul.
        N-are milă.
        — Vă înghite mult ulei?
        — Potrivit... juma’ de litru la 1000...
        — Şi totuşi, fumegaţi cam mult... ia priviţi...
        E-adevărat. Nu mai înţeleg nimic. Omul ăsta e vrăjitor? Dintr-o singură apăsare pe accelerator a înnecat în fum tot garajul! Prin fumăraia asta un singur lucru e clar: preţul maşinii mele se topeşte cu fiece minut. Am senzaţia că parc-aş trăi panica din Wall Street. Văd un „boy" ştergînd neîncetat cifrele precedente pe tabla neagră de la bursă: 55000... 50000... 475... 450... 430...

În româneşte de ELENA DRĂGUŞIN-POPESCU

(Perpetuum comic ’89, pag. 228)

, ,

Dacă aş fi mare industriaş

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        Sînt zile cînd mă închipui mare industriaş.
        Într-o uzină imensă, am un birou mare, numai geamuri, birou în care oamenii intră cu frică şi de unde eu văd la lucru, sub mine, deasupra mea, jur-împrejurul meu, sute, mii de muncitori. Tuturor le impun, da, aş şti să le impun, pentru că, ştie oricine, eu, înainte de a fi mare fabricant, am debutat ca ucenic frezor, la fel ca Rockefeller şi ca Ford. Jerome Duminier, adică eu, ar fi, deci, un self made man.
        Pe biroul meu în potcoavă (garnitură serioasă şi rece din piele neagră şi metal) s-ar afla planuri complicate, desene alambicate, cinci telefoane, corespondenţa, dosare groase. Aş apăsa pe un buton verde şi ar intra o secretară albastră: „Ia-mi această notă şi bate-o imediat!" Aş apăsa pe un buton galben şi aş spune şefului biroului de studii: „Schema dumitale nu merge. Refă-mi-o, însă în negru!" Clocotind, aş apăsa pe butonul roşu şi, cînd directorul Aprovizionării s-ar înclina tremurînd, eu aş răcni: „Trebuie să faci să vină imediat tabla aceea! Într-o oră vreau să o văd!"


        Şi mereu aş tot ţipa şi aş spune: „Fă-mi mie asta! trimite pe acela la mine! Clarifică-mi mie asta! Desenează-mi mie asta! Prezintă-mi mie asta!" Mereu mie, mie, mie!...
        În unele seri aş intra în uzina goală, înspăimîntîndu-i pe paznici şi pe gardienii de noapte. Aş fi văzut cum mă îndrept îngrijorat, important, către marele meu birou numai geamuri; acolo, cu toate perdelele trase, aş scoate din ascunzătoare şi aş pune în mişcare trenul meu electric preferat (cu tuneluri elicoidale şi gară de munte). În ziua următoare, oamenii mei ar afla şi ar repeta că eu, Jerome Duminier, lucrez zi şi noapte la creşterea randamentului economic.
        Singur, pe culoarele pustii, aş merge la Direcţia comercială, ca să contemplu casa de bani cea mare. Aş pune în acţiune, euforic, manetele, combinaţiile, broaştele de siguranţă; uşa grea de oţel s-ar roti, sclipind, pe balamale; mi-aş contempla milioanele...
        Totdeauna m-am gîndit: cînd ziarele anunţă că infractorii au spart casa de bani într-o uzină şi au furat două milioane opt sute de mii de franci, se face precizarea că banii prădaţi erau destinaţi plăţii muncitorilor. Asta, pentru ca furtul să apară şi mai odios? Sau ca făptaşii să fie chinuiţi de remuşcare?
        În activitatea mea, aş fi precis, deductiv, genial, pretenţios, plicticos ca o snoavă stupidă. Cînd aş putea, totuşi, să găsesc, din ziua mea de 1440 minute, un minut al meu, aş şti să inventez ceva amuzant, ca să arăt că ştiu să nu fiu plicticos.
        Spre a dovedi că sînt, totuşi, om din carne şi oase, nu un robot inoxidabil care frămîntă cifre, mi-aş lua, în auzul tuturor, concedii la plaje renumite; spre mirarea mulţimii, aş face acolo acvaplan. Iar ziarele din 15 august ar publica un clişeu arătîndu-mă pe apele albastre: Cu 100 km/oră, în ocean, dl. Duminier, binecunoscutul industriaş, pare a se simţi la fel de bine ca şi în celebrele sale uzine. (Abilă tămîiere în aşteptarea apropiatei distribuiri a fondului de publicitate).


        Uneori aş fi ministru, în intervalele cînd, ştiţi, ţara are nevoie de „tehnicieni" în guvern. Asta nu durează mult niciodată; foarte repede m-aş duce, dar titlul de „fost" mi-ar rămîne...
        Cu o întîrziere calculată, aş sosi la mari dineuri, mi-aş trece palma peste obrazul obosit, mi-aş freca pleoapele, arătînd nu o nimica toată de oboseală, ci o adevărată oboseală de mare industriaş. În sfîrşit, aş răspunde la eterna întrebare imploratoare:
        — Deci, d-le Duminier, rămîne între noi: cum vedeţi dv. situaţia? La care eu, respirînd adînc, tacticos, aş răspunde:
        — Uite, după conversaţia de ieri cu ministrul Informaţiilor, idem după anumite rapoarte ale agenţilor mei din Chicago, ţinînd seama şi de viitorul buget de înarmare al cărui proiect l-am citit, examinînd fără părtinire potenţialul celor două blocuri antagoniste, ca oameni şi material, n-aş ezita să vă spun, întrucît mi-aţi cerut opinia, că eu consider situaţia actuală drept...
        — Drept cum?
        — Drept, întrucîtva, destul de serioasă...
        A doua zi, la Paris, persoane „bine informate" ar asigura că eu, la un dineu, am declarat că războiul este inevitabil.

Traducere de V. Roban

(Perpetuum comic ’83, pag. 104)


, ,

Dacă aş fi valet al regelui

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        Dacă las frîu liber gîndului, pot fi, pe rînd: şcolar, cetăţean englez pur sînge, locomotivă, miliardar, însuşi Ludovic al XlV-lea, mare industriaş, profesor, valet al regelui, şi cîte şi mai cîte. Iată-mă, de pildă, valet al regelui!
        Să văd, în sfîrşit, cum arată un rege în pijama, ciufulit, mahmur, rîgîind poate, după una din acele nopţi de orgie, ignorate de marii istorici. Pentru că, oricum, şi aceşti oameni pe care ni-i închipuim mereu în hlamidă, cu sceptrul în mînă, trebuie să aibă şi ei clipele lor de destindere, nu?
        Eu aş fi special însărcinat cu întreţinerea garderobei, veghind neîncetat ca îmbrăcamintea acestuia să arate impecabil. Treptat, i-aş cîştiga încrederea ajungînd să-i impun un anume costum pentru o anumită zi. Da, să fiu tiranul regelui! Iar mai tîrziu să pot povesti că dacă în cursul zilei trebuia declarat un război, eu îl îmbrac în bleumarin, cu cravata gris-moarată. Să-i îngrijesc lenjeria. Să-mi spun, dînd la negre o cămaşă: în asta se agita el, ieri, cînd cancelarul a venit să-l sîcîie cu Chestiunea Strîmtorilor!
        Să exercit o autoritate de valet al regelui asupra valeţimii subordonate: „Majestatea Sa vrea ca infuzia să fie mai caldă şi mai mentolată. Haide, băiatule, refă băutura!"


        Uneori, să mă încui în camera lui, să ţopăi pe patul mare cu baldachin, să-mi pun eşarfa stacojie a Ordinului Şoimul de Aur, să fac să lucească pe ţeasta mea diamantele Coroanei. Să-i copiez gesturile, să-i imit glasul, într-un cuvînt să mă vîr în pielea unui rege.
        Devenit mai degrabă confident decît valet, ar fi zile cînd ar închide uşa-n nas surorilor sale şi ambasadorilor şi nu m-ar suporta decît pe mine. Mi-ar dărui atunci felurite obiecte şi costume vechi cu totul noi, pe care ar urma să le port, la pensie.
        Cînd el ar muri, sau m-ar ajunge disgraţia sa, mi-aş vinde memoriile unei agenţii americane: „Opt ani cu regele Arganiei, gusturile şi capriciile sale, cuvintele şi viaţa sa secretă, dejunurile intime, femeile pe care le-a iubit şi cele de care a fost iubit."
        În aceste memorii aş povesti o mie de lucruri, o mie de cuvinte de duh, o mie de întîmplări reale sau ticluite:
— cum, senin şi drăguţ, ajungea să mă tutuiască sau să mă înjure murdar, după ce îi turnasem cel de-al zecelea pahar de whisky;
— de ce augusta sa mamă, foste regentă Beatrix, avea doar o influenţă secundară asupra lui, pe cînd eu ştiam să-mi fac interesele;
— cum, a doua zi după cîte o noapte albă, viaţa i se părea cenuşie şi gemete regale se înălţau din patul cu coloane răsucite: „Ah! Ce-aş mai abdica!" Dar n-a abdicat, căci eu ştiam să-l îmbărbătez...
        Pe scurt, în aceste pagini memorabile aş ţine mult să subliniez influenţa considerabilă pe care un simplu valet — dacă e valet al regelui! — o poate exercita asupra situaţiei internaţionale.
        Aş da, ca strălucită dovadă, amănuntele marginale ale celebrei întrevederi din 20 iulie 18.., în ajunul zilei de declarare a războiului. Aş evoca noaptea cînd, la o oră tîrzie, se anunţă marchizul de Straboldi, ambasadorul Xantiei. Nutrind un plan diabolic, pusesem la pîndă, în anticameră, pe unul din cei mai feroci doisprezece danezi ai regelui. Cînd antipaticul Straboldi intră, dulăul, pe care el vru să-l mîngîie, îi muşcă adînc mîna. N-ar fi de crezut cît de plină de urmări poate fi întîlnirea întîmplătoare a unui cîine danez cu un marchiz, pentru viaţa a două miliarde de oameni. Asta mai ales că şi aşa dispoziţia marchizului nu era din cele mai fericite: muşcătura ciinelui, apoi spălaturile cu apă sărată pe care m-am grăbit sa i le fac, înrăutăţiră totul. Pe de alta parte, regele — indignat de venirea marchizului la o oră atît de nepotrivită — contribui, cum se ştie din Istorie, ca întrevederea să se desfăşoare cu fulgere şi tunete...
        Pot, astfel, demonstra că apasă asupră-mi o grea răspundere în ceea ce priveşte deslănţuirea ultimului război mondial.

Traducere de V. Roban

(Perpetuum comic ’83, pag. 103)

Persoane interesate