Situaţia imigranţilor nou-veniţi, lipsiţi de mijloace materiale care reprezintă în mod ciudat marea majoritate a cetăţenilor din Israel, nu este în nici un caz disperată. Există oameni care au venit în ţară cu un geamantan acum douăzeci de ani, iar astăzi tot mai posedă acest geamantan. Ei sînt aşa-numiţii „Oldtimeri", care au îndurat lucruri de neînchipuit pentru idealurile lor, cînd erau tineri. Şi-au păstrat pîna în ziua de azi o vrăjmăşie sănătoasa împotriva tuturor acelora sosiţi mai tîrziu şi care — în opinia Oldtimerilor — îşi petrec existenţa pur şi simplu în lux.
Mînie şi dezgust se citeau pe trăsăturile acelui domn mai în vîrstă, care mi-a aţinut calea la intrarea în cinematograf.
— Încotro aşa de grăbit, Jossele?
I-am mărturisit că mi-am cumpărat un bilet de intrare la cinematograf.
— Bilet de intrare la cinematograf? repetă el pe un ton tăios, plin de dispreţ. La vîrsta ta eram fericit dacă izbuteam să-mi cumpăr o murătură pentru masa de seară, darmite bilete de intrare la cinematograf? Pe atunci mai treceau pe aici cămile care cărau poveri, iar din bulevard se putea vedea marea cea mare.
— Interesant, spusei eu. Dar acum trebuie să mă duc acasă.
— Acasă? Dădu violent din cap, în timp ce pe chip i se putea citi furia. Nu aveam cămin. Obişnuiam să punem una peste alta cutii de lemn şi cutii de conserve, le lipeam cu hîrtie de împachetat — şi ăsta ne era căminul. Ai mobilă?
— Neînsemnată. (Începusem sa devin prudent). În general stăm aşezaţi pe cărămizi
— Cărămizi?! Nu îndrăzneam nici măcar să visăm la cărămizi! De unde să fi avut banii ca să ni le procurăm?
— Nu ştiu, am recunoscut în surdină. Ca să vă spun adevărul adevărat: nu am cumpărat cărămizile, ci le-am furat de pe un şantier nesupravegheat.
— Furat?!? Vocea bătrînului domn era încărcată de mînie. Am trăit aici timp de optsprezece ani, pînă cînd m-am încumetat să fur prima mea cărămidă! Nu aveam pe atunci nici măcar nisip ca să ne întindem pe el. — Bei apă?
— Foarte rar. Poate o dată pe săptămînă.
— O dată pe săptămînă? Mă apucă de umeri şi mă scutură vîrtos, ca şi cînd ar fi vrut să mă frămînte. Nu pricepi, puştiule, că pe atunci se cumpăra apa cu bani peşin? Limba ni se lipea de omuleţ, însă nu puteam să ne stingem setea care ne ardea din rărunchi. Nu aveam nici măcar amărîtul ăla de piastru ca să ne cumpărăm un pahar cu apă!
— Nu mă cheamă Jossele, îl întrerupsei eu. Şi, la urma urmei, nu vă cunosc, domnul meu.
— Nu mă cunoşti? urlă partenerul meu în culmea furiei. Dacă am fi avut la vîrsta ta obrăznicia să nu cunoaştem pe cineva, am fi fost bătuţi măr cît ai zice peşte! Dar voi, mucoşii de azi, desigur că vă puteţi permite orice...
În româneşte de PETER SRAGHER
(Perpetuum comic ’91, pag. 204)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu