Nu, nu că n-aş şti unde mă aflu sau cum să ajung acasă de aici, ci pur şi simplu m-am rătăcit undeva, de-a lungul drumului.
Să mă explic: M-am născut cu un nume suficient de distinct, la care s-au adăugat două prenume cu nimic ieşite din comun. În privinţa aceasta deţin dovezi inatacabile. În timpul copilăriei am fost dezmierdat în tot felul, iar la şcoală am căpătat cîteva porecle, unele dintre ele dorindu-se foarte caraghioase.
În momentele ei de tandreţe, nevastă-mea mi se adresează într-un fel anume (şi în nu ştiu cîte feluri atunci cînd e supărată), în timp ce copiii îmi spun „Tăticule", în faţă şi „Babacul", în spate. Există, probabil, vreo 15 versiuni/ substituiri ale numelui meu la care m-am obişnuit să răspund.
Atîtea alternative, aţi crede, sînt mai mult decît de ajuns pentru orice persoană. Dar, nu, spre groaza mea descopăr că reprezint o sumedenie de numere pentru o sumedenie de oameni. Aceştia, pe rînd şi fără să-i rog, m-au silit să accept cîte un şir de cifre, fără nici o legătură între ele, iar acum sînt condamnat să rămîn un număr sau altul pentru totdeauna. Numele meu, pe care l-am cultivat cu atîta grijă toţi anii aceştia, e doar un amănunt întîmplător, lipsit de absolut orice însemnătate. De fapt, cînd, disperat, îndrăznesc să-l pomenesc în faţa lor, sînt oprit imediat, cu un gest categoric, de parcă aş încerca să mă iau cu altă vorbă.
Numărul meu de buletin diferă de cel al paşaportului, ca de altfel şi de cel al impozitului pe venituri.
Numărul meu de la circa medicală, înscris cum se cuvine în toate registrele posibile, nu e niciodată suficient: fiecare doctor, optometrist, specialist din policlinică sau din spital, îmi atribuie, cu generozitate, o altă serie de numere.
Magazinul de articole de menaj, florăria, staţia service, farmacia — nici nu le mai ţin socoteala — sînt la fel de risipitoare.
Tarifele şi taxele pentru apă (nu şi pentru lumină), dintr-un motiv sau altul, se împărtăşesc din acelaşi număr, dar companiile de asigurări fac o adevărată artă din a da cîte un număr pentru fiecare rată achitată din poliţa de asigurare.
Actul de ipotecare, acţiunile şi contul meu de economii, aflate toate la aceeaşi sucursală a aceleeaşi societăţi, au numere diferite, fără a mai aminti acea „secretă" însuşire de cifre pe care trebuie să o introduc în calculator, ori de cîte ori vreau să folosesc o carte de credit. Acest ultim număr nu e valabil pentru casierul automat de la banca de care aparţin, unde contul meu are un alt set de numere, pentru totdeauna cu mult mai mari faţă de sumele pe care pot să le depun.
Nu ştiu dacă a mai rămas vreo latură a vieţii mele care să nu fie contaminată de acest virus numeric. Crescînd într-o societate mai mult a cuvintelor decît a numerelor, situaţia aceasta mi-a creat nenumărate probleme.
Nu fac niciodată caz atunci cînd numele meu nu este scris corect, cum se întîmplă de obicei, dar cerul să mă aibă în pază dacă omit sau schimb un singur număr din oricare din aceste serii sacre.
Achit un cont, dar suma rămîne în suspensie pe extrasele din cont, iar eu devin victima unei răzbunări cumplite pînă cînd arăt cecul, depus şi onorat la timp. „A, calculatorul a ales alt număr", sînt anunţat, fără nici un fel de scuze. Sau, pe un ton vesel: „A, dar acesta nu este numărul dumneavoastră!"
Luptîndu-mă să supravieţuiesc în acest război limitat cu numerele, mi-am tot repetat că trebuie să existe un mod de a face ordine în haosul personal. Chiar dacă nu am nici o afinitate pentru numere, am, totuşi, o logică sănătoasă şi, pînă la urmă, am găsit o soluţie.
Mi-am cumpărat un mic repertoar şi mi-am notat cu grijă absolut fiecare număr „personal", verificînd de două ori dacă fiecare înşiruire este absolut exactă. Lista este lungă şi pe de-a-ntregul înnebunitoare. Cunoscînd riscul la care sînt expus, în caz că uneie dintre aceste numere cad în alte mîini, am ticluit un cod din cuvinte, pentru fiecare număr, de neînţeles pentru orice altă persoană.
Acesta s-a dovedit răspunsul ideal fiindcă, dînd doar paginile, îmi puteam face cunoscută identitatea, la cerere, cît ai clipi din ochi. Asta pînă cînd l-a descoperit nevastă-mea azi-dimineaţă. Acum insistă că acesta-i carneţelul meu negru (deşi coperţile au o nuanţă de albastru destul de atrăgătoare), cu numerele de telefon ale unui harem împrăştiat prin tot oraşul.
Cu toate că ar trebui să fiu flatat, acum parcă m-am rătăcit de tot.
În româneşte de PETRU IAMANDI
(Perpetuum comic ’91, pag. 250)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu