Măria-sa instalatorul

        ...Bună ziua! Daţi-mi voie să mă prezint: sînt Laurenţiu Bîtă, maistru instalator din tată-n fiu. Ştiu că m-aţi chemat de-o săptămînă, dar ziceţi mersi c-am venit şi azi, că sînt foarte ocupat. Da’... cine-i ageamiul care v-a montat garnitura asta la chiuvetă? Chiar soţul dumneavoastră? Şi de ce-l lăsaţi să pună mîna dacă nu se pricepe?
        ...Azvîrliţi mîţa asta de-aici, fac alergie la pisici. Nu, n-o încuiaţi în şifonier, aruncaţi-o naibii afară, pe scară... Şi dacă-i a bunicii şi-a dat cinci sute pe ea, ce? Şi-apoi şi coana mare, zău aşa... De ce n-o duceţi la azil? Nu vedeţi că-i senilă? Să dea juma’ de pensie pe-o mîţă! Aici îmi trebuie un robinet de serviciu de unu pă doi. Nu, noi n-avem la cooperativă, să se ducă ăsta micu’ să cumpere. Hei, puştiulică! Să-ţi dea mamă-ta bani şi iei... uite, ce-ţi scriu eu aici. Nu, nu de la cofetărie, de la ferometal, fe-ro-me-tal, ai priceput? Şi ce dacă-ntîrzii la şcoală, mai dă-o-ncolo de şcoală, tragi şi tu chiulul la prima oră, ce contează? Păi eu, cînd eram de vîrsta ta...
        Mamaie, ia adu mata un taburet, şi ţine-l bine, aşa, să mă uit şi la rezervor... Da’ ţine, domnule, bine, ce naiba, parcă nu ţi-a dat azi să mănînci... O cheie de şaişpe n-ai? Păi nu pot să fac nimic aici fără cheie de şaişpe.
        ...Nu, mulţumesc, nu beau cafea, decît dacă-i naturală. N-aveţi şi-un kent la cafeaua asta? Cum se poate, aveţi pian şi n-aveţi kent? Cine cîntă la pian? Chiar dumneavoastră? Ia s-aud şi eu ceva pînă vine ăla mic cu robinetul! Nu aşa, doamnă, ce-i asta, ceva mai vesel, mie-mi plac alea de pahar. Da’ nu-i cam mare pianu’ ăsta pentru bloc? Mai bine l-aţi vinde. Sau mai bine vindeţi dumneavoastră apartamentul, vă luaţi o vilă, şi-atunci ce mai trebuie să reparaţi şi robinetul? Aşa că eu mă duc, că v-am spus că-s ocupat. Daţi-mi un stilou, ceva, să vă scriu chitanţa. Ştiu, ştiu că n-am terminat, dar mai vin eu, aşa, în particular, că-mi sînteţi simpatici. Vă las numărul de telefon de-acasă, că acasă am şi robinet, şi cheie de şaişpe...

(Perpetuum comic ’89, pag. 35)

Vezi toată postarea

Telegramă de la mare; Telegramă de la munte

TELEGRAMĂ DE LA MARE

        Ajuns surprinzător bine. Inclusiv bagaje copii. Soare. Nisip. Pe plajă şi în pantofi Mihăiţă. Apa caldă. Simona pipi pat trei ori noaptea una dată după-amiază. Uitat acasă maşina spălat rufe. Nicuşor făcut baie îmbrăcat uscat balcon răcit uşor. Tratat aspirină polidin. Mîncat bine toţi copiii. Simona urticarie căpşuni. Nicuşor pierdut două ori plajă. Găsit radiovacanţa. Bătut şapte ori între ei, cinci ori copii străini. Pedepsiţi suprimat porţie îngheţată, Pepsi. Mihăiţă tras coadă cîine pechinez recepţioner hotel. Cîine muşcat Mihăiţă. Bătut Mihăiţă, şut pechinez, certat recepţioner. Cinci zile, scăpat, întors Bucureşti, aştepţi gară, preiei copii, eu plecat Sinaia legătură imediat Gara Nord, tratament sindrom astenic. Sărutări,
        Simona, Mihăiţă, Nicuşor, tăticu

TELEGRAMĂ DE LA MUNTE

        Sosit întîrziere tren 43 minute. Instalat hotel recepţioneră blondă drăguţă dat cameră vecini fără copii. Mîncare bună servire ireproşabilă chelneriţă brunetă focoasă mereu supliment felul trei. Excursii vîrf munte linişte absolută. Plouat trei zile jucat table vecin cameră. Găsit whisky Ballantine’s bar hotel. Seara plictisesc discotecă, bar. Cumpărat cadou copii ochelari subacvatici concediu următor cu tine litoral. Sosesc joi refăcut.
        tăticu

(Perpetuum comic ’87, pag. 71)

Vezi toată postarea

Insomnia

        Am citit eu undeva că, dacă nu poţi să dormi, trebuie să numeri. Şi nu aşa, abstract, unu-doi-trei-patru..., ci altceva, concret, oi de exemplu.
        Aşa că am început să număr. O oaie, două oi, trei oi... Oaia cu numărul matricol douăzeci avea o fundiţă roşie la gît. Văzînd oile că aşa se poartă, au început toate să umble cu fundiţe albe, roz, albastre, mov...
        Apoi, oile s-au emancipat din ce în ce mai mult. Unele dintre ele aveau ruj de buze, altele gene false. Pe la oaia 320, umblau cu tocuri aşa de înalte, încît mă mir cum de-şi mai păstrau echilibrul. De la oaia 516 încolo, au început să danseze graţios dansul lebedelor mici, din baletul „Lacul lebedelor". Oaia 700 fix a dat-o, brusc, pe un rock îndrăcit. Celelalte s-au luat după ea. Ca oile!
        Am răbdat, ce am răbdat, apoi am început să dansez şi eu cu ele. Cînd au început să se dezbrace, n-am mai putut răbda atîta indecenţă: blănurile zburau în toate părţile, la fel pantofii cu toc, fundiţele şi chiar şi genele false.
        Am strigat odată la ele: „Ajunge, neruşinatelor!" şi le-am mînat spre ţarc.
        Cînd a intrat şi ultima oaie, cu numărul 4762, şi eu tocmai voiam să închid poarta, au apărut doi indivizi cu recensămîntul animalelor: că de unde am eu atîtea oi, că dacă le-am declarat... Pînă le-am explicat eu că astea-s somnifere, unele o luaseră razna pe tăpşan. Cei cu recensămîntul au plecat, împreună cu o putină de brînză, două kile de urdă şi vreo patru de caş, luîndu-şi şi catastiful pe care notaseră „4672 buc. somnifere de provenienţă indigenă", şi eu m-am apucat să le număr din nou.
        Lipseau patru, pe care, după îndelungi căutări, le-am găsit la videodiscotecă, bete criţă, behăind cu neruşinare împreună cu un berbec ce nu părea a fi de prin partea locului!
        Le-am dus înapoi, la stînă, mustrîndu-le părinteşte. Cînd am închis ţarcul în urma lor, am simţit că pic de oboseală şi că, în sfîrşit, mă cuprinde somnul.
        La noapte voi avea o misiune mult mai grea, căci mi-am propus să depăşesc cu cinci la sută numărul oilor numărate. Şi dacă o ţin în ritmul ăsta, pînă la sfîrşitul trimestrului voi depăşi toate fermele de ovine din judeţ...

(Perpetuum comic ’85, pag. 164)

Vezi toată postarea

O femeie ca un bărbat

        Primul lucru pe care l-am auzit în casă la vîrsta cînd începusem să înţeleg cîte ceva a fost faptul că trebuia să fiu băiat. Urma să mă cheme Vasile, dar cum m-am străduit să le stric planurile şi să mă nasc fată, numele mi l-a ales moaşa, deoarece părinţii mei au fost atît de stupefiaţi încît nu le-a trecut prin minte nici un nume de fată.
        La început mi-a părut bine că le-am pricinuit necazuri, apoi am avut mustrări de conştiinţă: erau, totuşi, părinţii mei, de ce să nu repar ce se mai putea repara? Cînd aveam trei ani, am luat foarfeca de tăiat viţă de vie şi mi-am ciopîrţit părul în aşa hal, încît a trebuit să fiu dusă la frizer şi tunsă numărul zero, ca şcolarii chiulangii. Apoi mi-am scos cerceii şi i-am îngropat adînc în pămînt, cum ştiam din poveşti că-şi ascund piraţii comorile, iar găurile din urechi le-am astupat cu plastilină. În timp ce fetiţele vecinilor se jucau cu păpuşi, eu cutreieram maidanele şi jucam fotbal cu derbedeii din cartier, mă plimbam cu cercul pe străzi, sau mă urcam în pomii din curte, mîncînd prune, zarzăre şi corcoduşe şi coboram de-acolo doar cînd mă apuca durerea de burtă sau cînd se rupea creanga sub mine. La şcoală m-am ocupat sîrguincios cu diferite treburi băieţeşti, cum ar fi spartul geamurilor cu praştia, trasul fetelor de codiţe, fumatul, pe ascuns, în recreaţii... Cînd am terminat şcoala, spre bucuria părinţilor care, în sfîrşit, scăpau de mine, am hotărît să-mi aleg o meserie cît mai bărbătească. Am încercat să mă fac fotbalist, miner, dulgher, lăcătuş, degustător de vinuri, dar în zadar. Peste tot am întîlnit doar piedici, nicăieri nu se primeau femei. Pînă la urmă, am reuşit să intru ucenic la o tîmplărie, fapt destul de mulţumitor, deoarece nici femei-tîmplar nu întîlneşti pe toate drumurile.


        Cum aveam de-acum o meserie, m-am gîndit că a venit timpul să mă mărit. Aşa că pe primul băiat drăguţ pe care l-am întîlnit în cale l-am acostat, întrebîndu-l: „Singurel, singurel?" iar el, fiind destul de timid, s-a lăsat atras cu uşurinţă, fapt care m-a cam pus pe gînduri în ceea ce priveşte moralitatea lui. Peste două săptămîni am mers la părinţii lui, ca să cer mîna viitorului soţ, iar peste încă o lună îl treceam pe tînărul meu mire, pe braţe, pragul locuinţei noastre.
        Iubitul meu soţ m-a nemulţumit, la început. Nu se pricepea deloc să gătească, dar la prima lui aniversare i-am făcut cadou o carte de bucate şi un şorţ de bucătărie. Treptat, a început să gătească destul de bine. Se pricepea într-o oarecare măsură şi la curăţenie, numai cînd îmi călca fusta plisată îşi dădea în petec, obligîndu-mă să-i fac observaţie şi vă dau cuvîntul meu că nici după trei ani de zile soţul meu n-a fost în stare să înveţe să calce o fustă plisată. În plus, mă deranja mereu de la preocupările mele. Cînd la televizor se transmitea cea mai interesantă fază a unui meci, venea să mă întrebe ce să mai gătească pentru a doua zi, iar cînd citeam ziarul îmi distrăgea atenţia cu zgomotul aspiratorului sau al maşinii de spălat.
        Aşa că, de supărare, am început să joc pocker cu băieţii, să cutreier cîrciumile şi să-l mint că am avut şedinţă, ca să nu-l mai aud plîngîndu-se că-i obosit şi că nu-i ajunge timpul să le facă, singur, pe toate. Pe de altă parte, nu ştia să aprecieze nici preocuparea mea de a-i ridica nivelul cultural. Cînd îi povesteam, înainte de culcare, ce mai citisem, ce piesă de teatru sau ce film mai văzusem, sau cine urma să joace în echipa noastră naţională de fotbal, în loc să mă asculte, adormea pe loc. Totuşi, odată, cînd i-am citit un proverb în care se spunea că „nu există femeie atît de proastă să nu poată face din cel mai deştept bărbat ceea ce vrea", s-a supărat, a început să plîngă, şi-a strîns lucrurile şi a plecat la maică-sa. Evident, am divorţat. După această experienţă nefericită şi altele două, similare, am hotărît să mă las păgubaşă, convinsă că celibatul este un mod de viaţă mai potrivit pentru mine.
        Între timp, împlinind patruzeci de ani, m-am gîndit că majoritatea bărbaţilor, la această vîrstă, aspiră la un post de conducere, aşa că eu care mi-am propus ca scop în viaţă să realizez tot ce poate realiza şi un bărbat, m-am apucat să caut un astfel de post. Ei bine, după îndelungi căutări, am găsit singurul post de conducere disponibil pentru mine: conducător auto la I.T.B.

(Perpetuum comic ’82, pag. 24)

Vezi toată postarea