Se afișează postările cu eticheta A. Dragomirescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta A. Dragomirescu. Afișați toate postările
, , , ,

Arta dialogului - Cadourile

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
(pastilă dramatică)

(Acasă la Tanţa şi Costel, cunoscutele personaje ale cunoscutului comediograf Ion Băieşu. O masă pe care sînt resturile unei petreceri. Dintr-un casetofon se aude melodia „Magdalena". Afară latră cîinele, cîntă cocoşul etc. Tanţa se piaptănă în faţa oglinzii. Intră Costel, ascultă şi el melodia).

COSTEL (referindu-se la melodie): Am dat trei poli ca s-o imprim. Pe sub mînă! Alelalte costau doi poli. De-asta s-a luat unu’ de la Urzica. Cică ar fi de prost gust, că aşa, că pe dincolo... Azi s-a luat de ea, mîine i-a crescut preţu’ la imprimări.
TANŢA: S-o cumperi şi pe-aia cu badea plecat la combinat.
COSTEL: Care, că n-o ştiu?
TANŢA: E, n-o ştii! Am citit noi cuvintele undeva, nu-mi amintesc unde...
COSTEL: Cînt-o puţin, să mi-o aduc aminte!
TANŢA: (fredonează pe melodia „Trandafir de la Moldova"):

        Unde-i badea, lumea-ntreabă,
        E la combinat la treabă.
        Da’ vine la noi în sat,
        Că şi noi ne-am instalat,
        Becuri noi de luminat,
        Becuri noi de luminat.
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!
        Cum pe şaltăr mîna laşi,
        Se-aprinde ca la oraş!


COSTEL (încîntat): Mare lucru şi talentu’ ăsta, mă Tanţo! (Fredonează admirativ). Cum pe şaltăr mîna laşi/ Se-aprinde ca la oraş! O mie de ani nu-mi trecea aşa ceva prin cap!
TANŢA: Păi, ce Costele, tu eşti poet? Tu eşti om serios, tată de familie! Cum să-ţi treacă ţie aşa ceva prin cap? Ca să-ţi treacă aşa ceva prin cap trebuie să fii burlac, afemeiat şi beţiv: adică să ai talent!
COSTEL: Arta cere sacrificii! Că beţia, dacă-i făcută pentru artă, e sacrificiu, pozitivă şi de lăudat. Dacă-i făcută, aşa, de plăcerea şpriţului, e viciu, negativă, şi trebuie eradicată!
TANŢA: Tu cum băuşi acum?
COSTEL: (satisfăcut): Eu am băut la botezu’ băiatului meu! (Oftează fericit). A fost frumos, da’ cadouri cam puţine.
TANŢA: Ce ţi-am spus eu cînd am făcut lista cu invitaţi? Costele, dacă vrei cadouri, lasă funcţionarii. Trag şi ei de-o leafă! Un botez reuşit se face cu ăi de la alimentara şi de la aprozar! Uite şi tu ce cadouri am primit. Pahare! Ne-am umplut de pahare! De trei lei bucata! Avem pahare şi pentru parastas!
COSTEL: Lasă că nea Vintilă ne-a adus maşină de tocat carne!
TANŢA: Nea Vintilă, cu glumele lui! La botezu’ ălălalt ne-a adus rîşniţă de măcinat cafea.
COSTEL: Decît pahare! (Îşi aminteşte). Hai, mă, Tanţo, mă! Să ştii că plec singur! Ne-aşteaptă ăi bătrîni!
TANŢA: Mă măscuiesc puţin şi-s gata. (Se fardează). A lu’ Geantă ce-a adus?
COSTEL: Chiar, mă! Ia să văd ce ne-a adus nea Geantă. (Desface pachetul, constată dezamăgit.) Pahare! E, să fie copilu’ sănătos şi să aibă ce bea din ele!
TANŢA: Ai dreptate! Să-nveţe el carte că...
COSTEL (i-o reteză scurt): Ce carte, ce carte?! Ia vezi?! Ai luat-o iar razna? Ştiu că ai idei trăznite, da’ să nu sufere copilu’ că... Cioban în comună necolectivizată, dacă-l vrei cu Mercedes la scară!
TANŢA: Mai tare mi-ar place Ford Mustang!
COSTEL: Ford, Mercedes, ce-o vrea! Îşi permite! Un cioban nu-i de Dacia 1300! Un cioban e un cioban! (Nervos.) Şi hai odată! Ţi-am cumpărat ruj Artur Rubinştain, de două sute, şi văd că fardatu’ durează la fel de mult!
TANŢA: (cu dispreţ): Artur Rubinştain! Artur e cu pianu’. Elena Rubinştain!
COSTEL: Aha, nevastă-sa! Trebuie să trăiască din ceva. Doar nu trăieşte el din muzică de-aia de-adormit spectatorii în sală! Aia e aşa, ca să nu zică lumea că nu-i în cîmpu’ muncii! Ce, crezi că la ei nu te ia la ochi, dacă nu eşti în cîmpu’ muncii? Oho! Odată se trezeşte cu miliţianu’ la uşă. „Ascultă, dom-le, de unde aia, de unde aia?" Şi pe ei îi ia la întrebări... Hai, mă Tanţo, mă! Te mai măscuieşti mult? Eu am plecat! Vino cu taxiul!
(Iese furios)
TANŢA: Stai, Costele! Stai! Uite că-s gata (Încîntată.) Ah! Cu temperamentu-ăsta m-a dat gata!
(Aleargă după el. Scena rămîne goală)

(Perpetuum comic ’85, pag. 28)








 

, , ,

Cîte ceva despre (pc83)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.


Politeţea birocratului

Are-o politeţe rară
La-ndemînă:

Nu te dă pe uşă afară
Dar te-amînă.


O nedumerire

Dacă funcţia e totul
Pentru ce-n societate
Cei care pătrund cu cotul
Nu sînt lustruiţi în coate?


„Har"

Numai omul - zeu în viaţă
Peste tot ce-i vietate –
Ştie ca să rîdă-n faţă
Şi să muşte pe la spate.


Întreţinut

Ins ce-şi pierde demnitatea
Parazit de speţă rară
Şi pe care societatea
Îl ajută să... dispară.

Lăcomie

Lăcomia cea eternă
Nu slujeşte gratuit:
Pentru banii de sub pernă
Fură somnul liniştit.


Servil

Înfruntînd o eră lungă
Cu puterile lui slabe
Se tot pleacă să ajungă
Înapoi în patru labe.

Arta birocratului

Numai dînsul ştie,
Cu atîta artă,
O problemă vie
Să o lase moartă!


Paraziţi

Frumoşi, voinici,
Arată bine.
Nu au servici
Şi nici ruşine.

(Perpetuum comic ’83, pag. 134)



, , , , , , , ,

Excursie pe bază de tabel

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
(Însemnări dintr-o trecută vacanţă)

 

        — Ce mi se pare foarte important ca să petreci un concediu ca lumea — îmi spunea într-o zi un amic, directorul unui liceu din preajma capitalei — e să nimereşti o serie bună. Am fost astă vară cu nevasta-mea şi mai bine stăteam acasă. Eu parcă eram cuc, ea parcă era barză. Masă bună, casă la fel, da’ dacă nu te cunoşti cu nimeni ca să te mai încurci şi tu seara, la o bere, n-ai făcut mare brînză! Şi pînă să-ţi faci doi, trei prieteni, se isprăveşte seria şi pleci acasă.
        În ce mă priveşte, nu sunt întru totul de acord cu amicul. Eu mă duc să mă odihnesc. Da nici ca să fiu cuc şi nevastă-mea... Nu; asta ar fi prea de tot!... Eu, care de bine de rău am „marea" mea la Snagov, nu mă prea înghesui. Zic: lasă-i pe-ăia care stau la bloc, săracii, să mai schimbe şi ei cada de baie şi să mai vadă un vapor pe linia orizontului! E drept, nici vila Uniunii nu e prea încăpătoare să aibă loc într-o vară chiar toţi membrii, plus stagiarii, cu soacre şi cumnaţi, că nici pe ei nu-i poţi lăsa pe ştrandul «Izvor». Oameni suntem!... Şi ca să nu-mi supăr nevasta, care n-a văzut litoralul decît cu Oneteul — excursiile o zi — am zis, hai domnule.


        Înţelepte sunt nevestele noastre, domnule! Noi nici nu ştim ce bulgăr de aur avem în casă, în materie de critici... Spuneam că în privinţa liniştei nu mă pot plînge. Am avut vecini buni. În stînga, Damian Necula cu un tranzistor japonez ultimul răcnet. Ca să ne convingă de superioritatea tehnicii nipone, îi dădea drumul în cameră şi abia de ne mai puteam înţelege între noi pe terasa unde prînzeam. E drept că lăsa uşa deschisă la culoarul etajului doi... În dreapta cunoscutul poet şi traducător, Dudu Olariu, intelectual subţire care, ca să nu ne deranjeze, bătea la maşină cu uşa închisă.
        Cam în felul acesta mi-am cheltuit prima treime a vacanţei. Mai erau două treimi, aşa că nu existau motive de panică. Mă obişnuisem, mă cunoştea lumea, mă salutam cu criticii, era o performanţă! La soare nu mă prea înghesuiam, că eu am „bronzul" moştenire de la Dumnezeu.


        După amiezile erau mult mai triste. Specialiştii susţin că nu este indicat să faci plajă, timpul afectat pentru o asemenea ispravă rămîne numai dimineaţa. Alcătuitorii seriei mele plecau să se plimbe cu mini — carul şi să cotrobăiască prin bazare, fără să facă cine ştie ce cumpărături. „Ne mai omorîm vremea dom’le, ce să facem?!..." Pe terasa vilei, discuţia era polarizată de sensibilul poet Valeriu Gorunescu, care vorbea atît de tare, încît şi astăzi mă mir cum de nu i-a pus nimeni piedică pe dig. Auditoriul — două fete de la bucătărie care curăţau cartofi şi din pricina cărora, sau a povestitorului, am rămas fără garnitură în cîteva seri, trei-patru copii puturoşiţi de căldură şi, nelipsite, cîteva doamne, al căror nume n-am să-l pomenesc din lipsă de spaţiu — era copleşit de farmecul poetului — se temea de soare, rămînînd singurul „alb" rătăcit printre celelalte arătări — care profita cu mărinimie de memoriile sale şi de amabilitatea acestui distins public. (Gurile rele susţin — întîmplări nepovestite, însă — că amicul, într-o îndepărtată tinereţe, ar fi circulat călare pe un măgar, străbătînd burlevardele unui oraş de dincolo de munţi şi că s-ar fi declarat prefect al unui tîrguşor oarecare numai ca să poată cuceri inima unei fermecătoare apariţii terestre.) Dacă te nimereai prin preajmă, erai desfiinţat cu o singură replică, fapt pentru care puţini îşi îngăduiau să-i stea alături cînd se dezlănţuia. Riscam să plec numai cu o jumătate de vacanţă, măcar că eu o achitasem integral la casieria fondului literar. M-am chinuit ceasuri în şir şi vreo două nopţi pe deasupra, provocînd îngrijorarea soţiei mele care, văzînd că de la o zi la alta deveneam mai palid şi mai nervos, ajunsese la concluzia că mie nu-mi prieşte marea. Am consumat cafele peste cafele şi în cele din urmă am găsit soluţia salvatoare: Dudu Olariu. Numai cu ajutorul lui se putea readuce liniştea care domnise pînă atunci, măcar după-amiezile, pe terasa vilei scriitorilor de la Neptun.
        — Ai auzit de excursia la Istanbul pe care a organizat-o Uniunea? l-am întrebat în aceeaşi seară la un pahar cu bere. I-au sticlit ochii.
        — Eu am văzut Istanbulul. E formidabil! Şi-a început să mi-l descrie cu lux de amănunte, contînd şi pe faptul că eu nu-l cunoşteam nici măcar din poze.
        — Asta nu înseamnă că nu vrei să-l mai vezi odată, i-am aruncat cu o uşoară nepăsare, văzîndu-mi planul atît de aproape de o definitivă eşuare.


        — Merg, domnule, cum să nu merg. Te-ai înscris prin «onete»?!...
        — N-auzi că e excursia Uniunii? Pe mine m-a trecut cineva de la Bucureşti. Dar ca să-ţi dovedesc că-ţi sunt prieten, îţi vînd pontul. Cu o condiţie, însă: nu-l ştii de la mine. M-a strîns cu putere de mînă. Tabelul e la Valeriu Gorunescu. Să ştii că mai sunt trei locuri. Ar fi păcat să nu mergi, mai ales că nu costă decît şaptezeci şi trei de lei şi nouăzeci şi cinci de bani. Restul pune Uniunea, aşa s-a hotărît. Te duci la el, să te treacă pe tabel. Vezi că n-o să recunoască, ia-l tare; adică de ce să meargă nu ştiu ce alt membru de familie şi nu tu...
        — Îi bag cu sila banii în buzunar.
        — Mă rog; poţi să faci asta, dar dă-i suma absolut exactă, ca să-şi dea seama că ştii tot. După agitaţia bruscă de care fusese cuprins, am înţeles că mă aflu pe drumul cel bun. Ascultă, Dudule; domnule, nu mă bagi pe mine în gura lui Gorunescu. Spui c-ai aflat direct de la sursă.
        — Lasă, domnule, se poate?! m-a asigurat el. Şi după o pauză. Ascultă; cum arată Valeriu Gorunescu, ăsta?!...
        I l-am descris pînă la cel mai neînsemnat detaliu, am mai cerut o bere şi am rămas pe terasă să-l aştept. Plecase ca din puşcă la fermecătorul nostru confrate rămas alb, să fie trecut pe tabelul excursiei pentru Istanbul...

        În seara cu pricina, a făcut o documentare foarte minuţioasă. Aş îndrăzni să afirm că nici măcar Vlad Muşatescu dedectiv de profesie, nu l-ar fi întrecut. L-am aşteptat pînă aproape de miezul nopţii. Mi se făcuse inima cît o schiţă semnată de Vasile Băran. Nu s-a întors. În zori, mi-a bătut în perete. M-am dus la el. Era ca o fiară în cuşcă. Fuma ţigară de la ţigară şi se plimba în diagonala încăperii cu mîinile la spate. Cred că nu închisese ochii.
        — Nu recunoaşte, domnule. Spune că nici n-a auzit de un asemenea tabel.
        — Păi, tu ce-ai fi vrut? l-am cercetat dezinvolt. Să-l fi scos din buzunarul de la piept şi să te fi trecut în capul listei?!...
        — Am procedat cum ne-am înţeles, a continuat el, fără să mă lase să isprăvesc, l-am băgat cu sila banii în buzunar. Mi-a zis că sunt nebun, i-a aruncat după mine şi mi-a trîntit uşa în nas.
        — Cînd ai fost la el?
        — Aseară; cred că era vreo zece jumătate; l-am sculat din somn...
        — Cum vrei; dar să ştii că mi-ar fi plăcut să mergem împreună.
        Cred că asta a fost picătura care a umplut paharul. S-a uitat la mine fără să mă vadă, poate că în faţa lui şi-l închipuia pe cel care refuza să-l treacă pe tabel, şi-a trecut mîna peste faţă, a dat de cîteva ori din cap şi adresîndu-mi-se — sigur că mie mi se adresa — a zis numai:
        — Bine, îi arăt eu lui! Ai să vezi ce n-ai văzut de cînd eşti!...
        Am intrat în panică. I-am spus nevestei că nu mă simt bine, să mă ierte dar n-am să cobor la masă. După plecarea ei am răsucit cheia şi m-am ascuns după draperia uşii care da spre balcon. Aflîndu-ne la etaj, înţelegeam că dinspre curte nu puteam fi atacat. Pe terasă, coborît destul de matinal, Dan Zamfirescu transmitea „învăţături către fiul său..." Rezemat cu spatele de zid, poetul-pescar — sau invers — explica unui critic din Timişoara pe care nu-l cunoşteam nici din faţă, nici din spate, tainele vînării rechinilor cu momeală vopsită. Romancierul Şerban Nedelcu se plimba la braţ cu Ion Molea, mărturisindu-i din experienţa sa de narator rural. Prefăcîndu-se că nimic din jur nu-l interesează — asta era tactica lui — Damian Necula îşi încărca pipa cu tutun autohton, dar păstrat într-o pungă franţuzească, să nu-ţi dea mîna să-i ceri o încărcătură. Seria întîi la masă, seria a doua de veghe. Totul cît se poate de firesc, numai eu la pîndă, avînd toate şansele ca pînă la sfîrşitul vacanţei — noroc că nu mai erau decît patru, cinci zile — să-mi fie adusă mîncarea în cameră, ca într-un domiciliu obligatoriu. Mare mi-a trebuit? Iată-mă la mare!... În clipa imediat următoare, pe terasă a năvălit — vă jur că acesta e termenul cel mai conform cu realitatea — a năvălit, zic, Dudu Olariu. Am văzut roşu. S-a repezit la Mihai Gavril — de ce la el şi nu la altul, că doar eram destui, n-am putut să aflu niciodată — l-a prins de piept şi l-a întrebat cu violenţă:
        — Unde e, dom’ne, Valeriu Gorunescu, ăsta?... Mişa l-a împins cu mîna.
        — Ce, domnule, eu sunt responsabil cu cartea lui de imobil? Umblă omul pe unde vrea, că doar de-aia e în vacanţă!
        — În vacanţă, zici, bun. E în vacanţă, puţin îi pasă, pleacă la Instanbul şi de mine îşi bate joc! Pescarul s-a ferit din calea lui. Asta n-o să meargă la infinit, domnule! Adică dacă eu nu vin toată ziua, bună ziua, pe la Uniune, înseamnă să nu mă treacă pe tabel. Să ştii că n-am s-o las aşa. Am să mă interesez la Bucureşti cum de-a căzut tabelul tocmai în mîna acestui Gorunescu, şi-atunci o să mai vorbim noi! Criticul din Timişoara s-a scuzat că are de dat un telefon şi a dispărut ca un laş. Pe nici unul dintre cei doi combatanţi nu i-a interesat această dispariţie minoră. Mişa se înfuriase.
        — Eşti nebun, domnule!
        — Sigur, sunt nebun! Dumneata eşti pe listă; e normal să-i iei apărarea. Dar să ştii că eu n-aş fi procedat aşa cu un coleg, mai ales că dispun de informaţii absolut exacte. Mai sunt încă trei locuri, domnule, sau mai precis aseară existau aceste trei locuri, pe care Valeriu Gorunescu al dumitale probabil că le-a oferit cine ştie cui, ca să-şi facă ceva relaţii şi să-şi mai scoată un volum de poezii. Cunoaştem noi tehnica!...


        Auzeam şi vedeam. „Teribili sunt scriitorii, mi-am zis, în clipele în care constată nereguli comise de alţii!..." Nu mi-am îngăduit să fac şi alte asemenea constatări savante, pentru că în acel moment treptele care veneau dinspre faleză erau urcate de poetul incriminat. Povestea ceva unui grup de doamne, care-l urmau ca pe-un predicator trimis să creştineze un trib de canibali. Cînd l-am văzut, roşu care-mi colorase pînă atunci imaginile, s-a transformat brusc în verde. S-a oprit la numai cîţiva paşi de prietenul meu.
        — Domnule, regret foarte mult neînţelegerea din seara precedentă, mai ales că nici nu mă cunoşteaţi.
        — Nici nu mă interesează să vă cunosc, domnule, i-a ripostat Dudu Olariu, descoperindu-i indignat prezenţa. Un om care are o asemenea comportare faţă de un semen de-al său... Dar asta este o altă latură a problemei. Pentru cazul în speţă am să telefonez la Bucureşti, direct la Uniune. Să vedem ce-o să spui cînd ai să primeşti dispoziţie să mă treci pe tabel. Doar nici eu nu sunt un nimeni oarecare, domnule!...


        Dialogul s-a purtat pe un ton atît de aprins, încît nouăzeci şi doi virgulă patru la sută din seria întîi s-au ridicat de la masă, componenţii celei de-a doua, printre care mă număram şi eu, lipsindu-se de bună voie. În urma acestui duel verbal, planul de încasări al mandatarilor de la grădina cu guvizi a crescut cu şapte sute douăzeci şi unul la sută. Bărbaţi şi femei, tineri şi vîrstnici s-au împărţit fix în două cete, comentînd pînă seara de partea cui era dreptatea. Şi pentru că ne aflăm la capitolul procente, pot să spun că jumătate — jumătate nu s-a izbutit să se împartă pînă în cele din urmă, adică pînă la închiderea amintitei grădini de vară. Valeriu Gorunescu s-a lipsit de ultimele două zile, mutîndu-se cu tabel cu tot în apartamentul său proprietate personală din Drumul Taberei. Distinsul traducător, Dudu Olariu, a încercat să ia legătura telefonică cu Bucureştiul (în ce mă priveşte, nu cunosc amănunte legate de acest punct al problemei.) Plecarea m-a întristat. Majoritatea scriitorilor aveau cîte un neam cu maşină — fie personală, fie de instituţie — cu care s-au grăbit să vină să-i care pe la casele lor, perfect refăcuţi şi buni de aşezat la masa de lucru. Noi ne-am întors cu trenul. Pînă o să am şi eu pe cineva cu maşină, drumul pe calea ferată mi se pare mult mai deconectant. La vagonul restaurant n-am putut prinde o masă, aşa că am rămas în picioare pe culoar. Era accelerat cu locuri, dar toate agenţiile de pe litoral vînd locuri. Poţi să-i scoţi ochii unui om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta pentru simplul motiv că stă pe locul tău? Ori poate să ţi-i scoată el ţie? Ar fi prea de tot, mai ales că te întorci din vacanţă. Şi la urma urmei, uneori chiar şi în viaţă ne ocupăm unii altora locurile, măcar că nu avem bilete pentru ele!...


        — Domnule, mi-a zis prietenul meu, mutîndu-se de pe un picior pe altul, cu privirile pierdute undeva în nemărginirea Bărăganului, tu te-ai văzut cu ochii tăi trecut pe tabelul lui Gorunescu?...
        — Ca să fiu sincer, nu. Da, am toate motivele să cred că cel care mi-a spus că mă trece, n-a făcut o glumă.
        — Ei, vezi? hotărî el atent la explicaţia pe care mă străduiam s-o alcătuiesc cît mai veridică, bănuiam eu. Află de la mine că nici tu n-ai fost trecut pe tabel pentru excursia la Istanbul. De-aia a plecat el cu două zile mai devreme. Tabelul era pentru seria care a venit după noi. Oameni cu nume mult mai sonore! Da’ am să-l caut la Bucureşti. Nu se poate să nu dea ochii cu mine. Îl învăţ eu minte!...
        După aceste ultime cuvinte a început să-mi explice cu lux de amănunte cum pe vremea cînd era într-a opta la liceu, a vrut să-l păcălească un coleg, dar nu i-a mers. Ar fi însemnat să fiu nebun ca să-l contrazic...

*

        Snagov — Ianuarie 1976 — la un an fără o lună de la cele întîmplate, dar fără aprobarea alcătuitorilor de tabele pentru unu — cinsprezece ori cinsprezece — unu, nu mă aflu în nici una din seriile care vor merge anul acesta la vila scriitorilor de la Neptun. Nu-i nimic; stau acasă...


(Perpetuum comic ’83, pag. 92)


, , , , ,

Salonul bej

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

         Directorul staţiunii de odihnă, dispecerul şef şi administratorul hotelului se înclinară zîmbitori, sărutară, ceremonioşi, mîna nevestei mele, mi-o strînseră cu efuziune pe a mea şi mă însoţiră în cameră — care era, într-adevăr, sclipitor de curată şi cu gust mobilată.
        — În faţă aveţi munţii — ni se spuse — la dreapta rîul, la stînga rondurile cu flori, dedesubt barul de zi cu o muzică foarte discretă. Sperăm să vă odihniţi şi să înmagazinaţi ozonul necesar.
        Toate erau admirabile.
        — Să coborîm la masă — spuse nevasta — că noi n-am mîncat de ieri. Tot pe drum.
        Furăm conduşi, de acelaşi trio, la restaurant. Dar nu intrarăm în sala de mese, ci cotirăm, călăuziţi cu gentileţe, spre o uşă laterală, pătrunzînd într-un splendid salon de culoarea cafelei cu lapte, cu mese sculptate şi fotolii de cauciuc, umbrite de un imens oleandru.
        — Dumneavoastră veţi mînca aici. Sînteţi oaspeţii noştri stimaţi. Vă va servi numai Costică, cel mai bun ospătar al nostru.
        Costică era, realmente, cel mai bun. Şi extrem de prompt. Prînzul, consistent. Berea, rece şi acidulată. Pîinea, proaspătă. Desertul, delicios.
        Am dormit duşi, în mireasmă de regina nopţii şi susur de valuri.


        Dimineaţa, mi-am pus o cămaşă de vacanţă intens colorată, nevastă-mea a ţinut să umble-n papuci şi ne-am prezentat la salon, să ne luăm micul dejun. Costică ne aştepta zîmbitor în uşă, ne-a urat o zi bună şi ne-a întrebat, îndatoritor, dacă dorim ouăle „omletă, ochiuri sau hemendex"...
        N-am apucat însă să optăm, fiindcă a apărut un bărbat crîncen, cu cravată de piele, care ne-a făcut semn să ne ridicăm, arătîndu-ne şi direcţia spre care să ne îndreptăm: uşa.
        — Tu n-ai ştiut că aici vine delegaţia? — se aspri către Costică.
        — Ce delegaţie? — am întrebat.
        — O delegaţie de ziarişti din America Latină. Nu puteţi lua masa aici. Mergeţi pe terasă.
        Ne-am dus pe terasă, urmaţi de Costică, sugerînd un cîine credincios lovit pe nedrept. O ţinea numai în scuze şi ne propuse cîte două antreuri cu salam şi caşcaval pentru fiecare, drept compensaţie. Leorbăiam ciorba şi priveam prin perdelele subţiri de borangic la cei doi ziarişti latino-americani care-şi scoteau tacticoşi hainele, gesticulînd către interpretă.
        Pe la friptura de nutrie văd că vine iar spre noi bărbatul crîncen, cu cravata de ham, flancat de şeful de sală şi de un necunoscut foarte zîmbăreţ:
        — Am înţeles — mă scol resemnat — mergem să ne mîncăm desertul pe iarbă.
        Necunoscutul se înclină în unghi drept şi îmi apucă amîndouă mîinile:
        — Îmi daţi voie: Niculescu, de la protocolul Consiliului. Eu îi însoţesc pe mexicani.
        Mă scuz rapid, milităreşte:
        — Să trăiţi, noi, deîndată ce ni s-a comunicat, am şi evacuat salonul...
        Persoana, toată în alb, rîde ca de o glumă bună:
        — Un exces local. Stupid. Şeful delegaţiei de alături e dl. Mora, directorul unui mare cotidian din ţara lui. Zice că e prietenul dumneavoastră. V-a văzut pe fereastră şi vă roagă, insistent, să luaţi masa cu el, dacă, desigur vă face plăcere.
        Îl cunosc, într-adevăr, ne-am întîlnit undeva, la un congres. La Viena, cred.
        Ne îmbrăţişăm cu efuziune:
        — Querido amigo!
        — Caro Mora!
        O pupă, latin-meridional, şi pe nevastă-mea, care zîmbeşte cu bună cuviinţă — ceea ce-i dă curaj şi celuilalt delegat să procedeze aşijderea.
        Mîncăm copios, bem un vin nemaipomenit, „care nu se găseşte în comerţul de stat şi cooperatist" — ni se precizează, la ureche — şi pălăvrăgim voioşi vreo trei ore, dîndu-ne din nou, reciproc, cărţile de vizită şi urîndu-ne la revedere „oriunde". Dl. Mora pleacă de la noi direct în Alaska, să vadă nu ştiu ce conductă.


        Două zile luăm masa liniştiţi în salon, singuri, serviţi impecabil de înaripatul Costică. A treia zi, sîntem conspectaţi cu un ochi întunecat de o persoană congestionată, cu guler de celuloid, care după ce ne priveşte fix, iese grav.
        Apare numaidecît administratorul hotelului, fîstîcit şi vizibil transpirat. Ne cere o mie de scuze. Face o sută de temenele. Însă tovarăşul secretar general al Ministerului, care a venit cu familia (sînt nouă persoane) şi care-l aşteaptă şi pe ministrul adjunct cu doamna, a fost foarte supărat „că a găsit lume străină în salonul bej", i-a promis că-l dă afară şi ne-a poftit să trecem imediat „în restaurant, la un loc cu toată lumea, să nu umblăm după favoruri". Trecem, bineînţeles, cu castroanele în mîini şi lingurile la subsuoară, în restaurant, lîngă doi bătrîni cuminţi, care-şi moaie pîinea în supă şi o clefăie cu demnitate. Secretarul general soseşte cu toţi cei opt ai săi în monom, defilînd printre două şiruri de ospătăriţe, mistuindu-se apoi în răcoarea salonului. Culoarul viu se păstrează întrucît, între timp, a apărut şi adjunctul, cu soţia, o femeie încă tînără, cu coc înalt şi mers elastic. Ca toate femeile, cum e şi în urma bărbatului ei, aruncă o privire circulară peste sala de mese. O descoperă, cu un ţipăt prietenos, pe nevastă-mea. Bărbatu-său rămîne pe loc. Lumea se uită la noi. Ne ridicăm, fireşte, în picioare. Cei doi bătrîni, năuciţi, se scoală şi ei.
        Doamnele se sărută, se mîngîie, sporovăiesc destins „tu aici?" „cînd ai venit?" „vai, ce-ai slăbit!", „dar ce bine-ţi vine cocul!" etc. Ministrul adjunct n-are încotro, se apropie, destins şi curios. Ne recomandăm, se recomandă.
        — Dragă — face doamna — ea e profesoara mea iubită, de care ţi-am vorbit de atîtea ori. Iar dînsul e soţul ei, trebuie să-l ştii.
        Ministrul dă din cap că mă ştie, dar nu prea convins, apoi observă maliţios că stăm în centrul salonului ca nişte artişti amatori pe o estradă cu public gratuit împrejur şi propune, afabil, să luăm cina împreună.
        — Cum putea fi tovarăşa, profesoara ta — îi zice nevestei sale în timp ce călcăm din nou pe lunga cărare persiană din salon — cînd e mai tînără ca tine?
        — Vai! — se roşesc amîndouă. Şi nevastă-mea explică: „Sîntem de-o vîrstă... Dar eu eram mai veche în meserie, şi de aceea..."
        Secretarul general e în picioare, cu tot tribul personal. Îi sîntem recomandaţi, şi pe faţa lui negricioasă se lăţeşte imaginea celei mai furibunde fericiri:
        — De cînd voiam să vă cunosc! Dacă ştiam... Dacă aş fi ştiut că sînteţi aici...
        În patruzeci de secunde se lungeşte masa, se trag fotoliile alături, se aduc tacîmuri noi şi o luăm de la capăt, mîncînd încă o dată salamul şi caşcavalul de „antreu", plus o roşie retezată de care, în prima ediţie, nu beneficiasem.
        — Dumneavoastră — ne declară solemn, a doua zi, responsabilul staţiunii — nu vă mai mişcaţi din salonul ăsta, oricine ar veni şi orice v-ar spune... „Ascultă — îi notifică, sever, administratorului hotelului — dacă-l mai împiedici pe dumnealui să mănînce aici, e ca şi cum mi-ai interzice accesul mie".
        De pe chipul smead al administratorului reiese fără dubiu că o atare eventualiate e cu desăvîrşire exclusă.
        Dar după cinci zile se anunţă o delegaţie condusă de Marele Muftiu al unei respectate republici islamice. Încep pregătirile: feţe de mese noi, petale de trandafiri pe farfurii, furculiţe legate cu panglicuţe-fistic şi pernuţe de burete pe spătarele scaunelor, prinse cu un fel de şnururi lungi, albe, amintind dispozitivul de fixare a indispensabililor bărbăteşti de glezne. Atrag atenţia celuilalt membru al familiei mele că va trebui, totuşi, să ne căutăm un loc convenabil în interiorul stabilimentului, pentru răstimpul înaltei vizite musulmane. Personalul nu spune nimic, dar şeful de sală ne priveşte cu ochi lăcrimoşi şi, cînd se dă pe după stîlp, îl auzim oftînd discret.
        În ziua cu pricina, pe la 12, luăm loc, din proprie iniţiativă, la o masă retrasă, lîngă bucătărie — care avînd un scaun defect şi unul lipsă oferă posibilitatea unui prînz intim, în doi. Un număr mare de persoane cu funcţii hoteliere şi alimentare vin să protesteze, să ne invite, duios şi formal, a ne relua locul în „salonul bej", dar e limpede că, refuzînd, le ridicăm bolovanul de pe suflet: sînt recunoscători că nu-l vom jena pe oaspetele de seamă, în timpul consumului de friptură berbecească. Ciuguleam tocmai strugurii mărunţi de Topraisar, serviţi ca desert, cînd văd că se apropie de noi un om distins, cu mustaţă deasă şi sprîncene stufoase, într-un costum albastru impecabil. Se aplecă elegant: „Sînt tovarăşul... şi rosteşte un nume; după care şi titulatura ministerului aparţinător:
        — V-aş fi îndatorat — zice, cu glas melodios baritonal — dacă mi-aţi acorda cîteva minute.
        Arunc restul de strugure şi mă scol de pe scaun, evident decis să-l urmez.
        — Singur, sau şi cu ea? — arăt vag, către nevastă, care rămăsese cu o bobiţă în mînă.
        — Şi cu doamna, dacă-i face plăcere, bineînţeles, şi n-o supără. Altminteri, eu pot aştepta.
        — Noi am terminat masa, aşa că...
        — Ah! Aţi şi mîncat?
        Personajul pare sincer contrariat.


        Ieşim în hol; ne îndrumă, prevenitor, pe coridoare, în timp ce soţia îmi suflă în ureche, stins, dramatic: „Să mă duc fuga, să-ţi aduc măcar haina şi basca?" Îi fac semn că şi aşa e prea tîrziu, omul nostru deschisese uşa unui birou elegant, pe care nu-l ştiusem şi ne poftea să şedem în fotoliile profunde. Ne oferă ţigări. Refuzăm. Ne întreabă dacă am dori un coniac. Mulţumim, nu e cazul.
        — Vă supărăm — începe, puţin încurcat — în legătură cu prînzul şi cu cina de azi...
        Răspund iute, pe nerăsuflate:
        — Ştim, sîntem informaţi, nu mai călcăm niciodată în salonul bej, vă asigur.
        — N-a fost vina noastră — sare şi nevastă-mea, mai volubilă decît deobicei — direcţia ne-a poftit, noi n-am cerut, ministrul ne-a chemat, adică soţia lui, dar pe urmă, azi, ne-am retras, vă rugăm să ne scuzaţi, nu mai intrăm deloc acolo, dealtfel mai rămînem în staţiune doar trei zile şi pe urmă plecăm, s-a terminat şi cura, şi vacanţa.
        — Cunoaştem — spune interlocutorul, elegant — ştim că au fost nişte întîmplări cam neplăcute, că aţi suportat şi o anumită comportare necivilizată, la un moment dat... Vă rog însă să-mi permiteţi...
        — Nu ne plîngem de nimic. Iar dacă sînteţi de părere, cît timp e delegaţia, aici, noi putem pleca şi într-o excursie prin ojete, la Valea Seacă, ni s-a spus că e un loc foarte pitoresc, durează două zile, cu cazare la motel...
        — Misiunea mea — insista tovarăşul, încrucişîndu-şi degetele şi arătîndu-ne două manşete imaculate, cu butoni de argint — e sa vă captez bunăvoinţa...
        Îl informez însă rezolut:
        — Tovarăşe, totuşi vă rog să nu mai stăruiţi: cît vor fi oaspeţii aici, pur şi simplu noi nu vom mînca. Amîndoi sîntem cam plinuţi şi o zi de post ne va prinde cît se poate de bine.
        Omul îşi drege vocea şi se uită în tavan:
        — Misiunea mea — reia, cu tonul neschimbat — e să vă captez bunăvoinţa în următorul sens: dacă aţi accepta să luaţi prînzul (acuma văd că sînt deplasat, am întîrziat) dar măcar cina, cu delegaţia islamică, pe lîngă care sînt acreditat.
        Îl privesc ţintă, fără să înţeleg.
        Nevastă-mea se uită la mine, neliniştită:
        — Ai fost coleg cu Muftiul? V-aţi cunoscut pe undeva?
        Neg. Dar evaziv. Mai ştii...
        Sîntem lămuriţi pe îndelete:
        — Marele Muftiu şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă şi cu oameni obişnuiţi, nu numai cu oficialităţi. Nu putem să nu-i satisfacem dorinţa, dealtfel firească. Ştiind ca vă aflaţi în staţiune, dumneavoastră, personalitate a domeniului în care lucraţi, şi doamna, nu mai puţin — şi se înclină curtenitor spre ea — ne-ar fi foarte agreabil, sînt convins că şi oaspeţilor, dacă aţi primi invitaţia de a-i cunoaşte şi a vă întreţine cu ei.
        Primim. Cinăm cu Muftiul — un om plăcut, la vreo 45 de ani, îmbrăcat europeneşte în dril şi cămaşă de mătase, cu ochelari de aur şi bărbuţă neagră. Au loc, cu el şi cu însoţitorii, conversaţii interesante şi vii. El ne întreabă despre cîte unele, noi îi răspundem ce şi cît ştim. El îşi exprimă diverse opinii, noi le ascultăm deferenţi. El rosteşte rugăciuni, noi asistăm respectuoşi. El îmi cere îngăduinţa s-o binecuvînteze pe nevastă-mea în legea sa, eu sînt de acord, după ce mă interesez, politicos, dacă ceremonia poate avea loc în prezenţa mea. Muftiul rîde puţin şi zice că pentru această întrebare mă vă binecuvînta şi pe mine. Ne dă cartea sa de vizită şi ne pofteşte să venim în ţara lui, unde ne va primi ca prieteni buni. Noi răspundem că vom fi fericiţi să-l reîntîlnim. Ne despărţim în cei mai buni termeni posibili.


        A doua zi, înainte de micul dejun, stăteam nehotărîţi în hol, neştiind încotro s-o apucăm pentru ceaiul de dimineaţă. Eram însă aşteptaţi chiar în uşa restaurantului de trio-ul directorialo-administrativ, deosebit de afabil.
        — Stimaţi tovarăşi — începe administratorul — de azi înainte nu vă servim decît în salonul bej. Şi nu vă mai serveşte nimeni în afară de mine personal. Dumneavoastră veţi hotărî, în fiecare dimineaţă, meniu-ul. Şi, ca să ştiţi: cît staţi la noi, salonul bej rămîne, în întregime şi exclusiv, la dispoziţia dumneavoastră.
        Protestăm. Încîntaţi, dar protestăm. E prea mare sforţarea, prea mare cinstea, n-o merităm etc; însă de-a surda. Costică primeşte sarcina să stea de gardă la uşă, pentru ca nu cumva să fim deranjaţi de vreun curios, ori vreun impostor.
        A durat o zi şi jumătate.
        Ne trezim cu un cetăţean masiv, cu figură de boxer, care tîrăşte după el tot cortegiul de responsabili ai locului. Urlă, răguşit, într-o direcţie imprecisă:
        — Cine i-a băgat pe particularii ăştia aici? Cine sînt ăştia?
        Suita e mută. Directorul staţiunii, livid, vrea să dea o explicaţie la ureche. Personajul ridică tonul şi mai sus:
        — Nu v-am spus să nu băgaţi pe nimeni aici, că venim noi? Cu cine paştele mă-tii am vorbit — se îndreaptă spre administrator, — nu cu tine? Şi voi ce păziţi aici, fire-aţi ai dracilor de căpuşe? răcneşte, global, către ceilalţi.
        — Domnule — mă ridic, aferat — felul dumitale de a te pronunţa...
        — Hai, hai, valea — se răţoieşte intrusul — şi să nu vă mai prind pe-aici... Alt loc n-aţi mai găsit? Că dacă nu mîncaţi la salon, tuşiţi, vi se apleacă...
        Ieşim fără să ne mai uităm înapoi. Urcăm în cameră, interzişi şi închidem uşa cu cheia.
        — Plecăm! — rostim amîndoi, sumbru, în acelaşi timp.
        Sună telefonul. E directorul staţiunii, sugrumat. Se bîlbîie.
        — Părăsim hotelul imediat — răspund rece, — tocmai ne făceam valizele... A propos: pot să ştiu şi eu cine era mitocanul?
        Directorul vorbeşte îngăimat şi plîngăreţ:
        — E preşedintele clubului sportiv, şi au decis de-abia înainte cu o oră să sărbătorească aici, la noi, victoria de ieri... Că ieri am cîştigat meciul decisiv şi intrăm în A.
        — Din partea mea, puteţi intra unde doriţi, şi în H ori în Y, eu plec acum, la moment. Şi cu individul mă mai întîlnesc eu, n-avea grijă...
        — Tocmai asta e — se văicăreşte şi mai abitir directorul — că o să vă reîntîlniţi peste cîteva minute... Cînd aţi ieşit din salon, băieţii, care aşteptau, v-au recunoscut imediat, că vă ştiu de la radio şi de la televizor, şi au zis că fără dumneavoastră în capul mesei nici nu concep să intre în salon, necum să ia prînzul festiv... Şi acuma urcă toţi la dumneavoastră, în cap cu preşedintele... Mi-au luat şi toate florile, pentru doamna... Vă rog frumos să-i primiţi, vă rog eu din suflet...
        N-apuc să mai răspund; pe culoar, în faţa uşii, izbucneşte un cor pe douăzeci şi două de voci: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască!" Preşedintele mitocan, acum cu o figură de arhanghel, deschide larg uşa, înaintînd cu buchetul de o sută trandafiri ca o pavăză.

(Perpetuum comic ’83, pag. 48)


, , , , ,

Ramuri din arborele genealogic

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Dintr-o „Cracă a arborelui genealogic", ultima carte în manuscris a lui Nicuţă Tănase, am desprins aceste cîteva „ramuri" de faţă; paginile care alcătuiesc cartea sînt nişte povestiri cu haz despre cei apropiaţi autorului. Umorul are uneori, însă, şi un gust amărui, dată fiind epoca pe care o evocă, de care nu se poate despărţi numai rîzînd.

CAPITOLUL III ÎN CARE AFLĂM CĂ LUI TATA ÎI PLĂCEA IAHNIA DE CARTOFI, CĂ EU VÎND NIŞTE SIFOANE GOALE, FUG DE ACASĂ ŞI VIN ÎNAPOI PE JOS...

        Bătrînului meu tată îi plăcea iahnia de cartofi sleită şi cu puţin mucegai pe deasupra, zeama de varză cu floare, cîte o litră de vin alb, armele de vînătoare calibrul 12, covrigii cu susan, bicicleta, puţurile americane, avea peste un metru şaptezeci şi şase, cărare la mijloc, bătături, ochi albaştri. Nu cred c-a purtat în viaţa lui haine noi. Avea ceas de buzunar ca ceferiştii (ceasul nu l-a cumpărat de nou). Lucruri noi în casa noastră? Ştiţi ce era nou în casa noastră? Plăcile de patefon. Şi astea erau noi numai cînd trăia mama. Ea le cumpăra noi. Sîrba măcelarilor, Zavaidoc, Margareta Rădulescu şi diferite fanfare. Noi eram cineva în mahala pentru că aveam patefon. Cînd erau cumetrii în mahalaua noastră, oamenii ne cereau împrumut patefonul. Tata nu a avut televizor, în schimb a avut pălărie cu borul mic, pălărie de pluş şi ghete cu gumilastru. Astea le cumpăra de la vechituri şi mai avea naş pe Tănase Tamara care m-a botezat pe mine.
        Tănase Tamara ăsta, cînd se îmbăta închiria cîte un autobuz, lua aproape toţi copiii mahalalei le dădea cîte un bigi-bigi şi hai. Tănase Tamara, care va să zică naşu-meu, avea şi un cîine mops de care se fereau mai toţi din mahala. Era negustor naşul ăsta al meu, de aia îi convenea să aibă cîine mops.


        Aţi băgat de seamă îmi închipui, că pînă acum am zis despre tata că-i „plăceau". Am zis aşa, pentru că tata aşa cum zicea el „a mierlit-o", adică a murit. Mierlitul ăsta e un cuvînd din vocabularul lui şi nu dau voie nimănui să-l întrebuinţeze nici în ruptul capului. Cînd murea cineva în mahalaua noastră, el nu zicea ca toţi oamenii: „Dumnezeu să-l ierte, a murit şi cutare", ei se rezema de ce avea la îndemînă şi zicea: „a mierlit-o", ori, „a dat ochii peste cap şi cutare". Nu zicea Dumnezeu să-l ierte. La început prin ’930 şi ceva, tata era bisericos. Era mi se pare şi în comitetul ăla în care era şi popa. L-a prins atunci pe popă cu nişte pungăşii şi de atunci a „rupt-o" cu Dumnezeu. Ce vină i-o fi băgat el lui Dumnezeu în legătură cu afacerea popii, nu mi-a spus niciodată, dar ştiu eu că nici cu Dumnezeu nu se avea bine. Nu înjura ca alţii de Dumnezeu dar cînd venea cîte unui să-i ceară pentru facerea unei biserici, îi zicea: „Cărel poteca", adică să plece. A murit săracul. Dar n-a murit ca mama cînd aveam doar 11 ani, a murit încoa, tîrziu, prin anul 1960 şi ceva. Dacă ar mai fi rămas pe pămînt, nu peste mult timp ar fi comemorat 30 de ani de la moartea mamei. A mai rămas pe pămînt, a rămas ca să spioneze, să vadă el ce se mai întîmplă aici pe pămînt. Sînt mai mult ca sigur că s-a dus pe lumea cealaltă să le spună la ăia că a contribuit şi el la actul de la 23 August. Nu era lăudăros din fire, dar acum cred că s-a lăudat că le-a zis patronilor: „Cărel poteca". Eu aveam atunci, mai mult de 40 de ani. Da, îl aveam şi pe Dănuţ. Deci, a trăit să-şi vadă şi nepotul din partea mea. Nu mi-a spus că are ambiţia asta, că vrea să vadă şi copilul meu, dar am simţit eu asta.
        Cît era în viaţă şi crucea a vrut să şi-o ia de ocazie. Găsise o cruce de ocazie pe undeva prin Pantelimon, la nişte italieni. Eu, prăpăditul de mine, am spart crucea şi am scris şi o carte „Cruce de ocazie" despre el. Ce-or fi zis ăia cînd au văzut o carte cu titlul ăsta? Ce-or fi zis ăia de sus din ceruri? L-or fi chemat pe tata şi l-or fi întrebat: „Îl cunoşti pe ăsta care a scris cartea?" „Cum să nu-l cunosc? E copilul meu Tănase. Dă să mă uit şi eu prin ea". Cred că în loc să-i dea cartea să se uite prin ea, ăia de sus, ori ăia de jos, că poate s-o fi dus spre iad, l-or fi luat la goană. Aşadar nu l-am lăsat să se odihnească nici în mormînt. Dar chiar aşa e. Şi crucea să şi-o fi cumpărat de ocazie? N-a fost de ajuns că toată viaţa lui trăise numai din ocazii? Şi pe mine — cînd eram mic — mă îmbrăca numai de la taica Lazăr.
        Cred că tata are pe conştiinţă multe vieţi. Milioane de vieţi. A omorît mulţi păduchi. Îi prindea la cusăturile de la izmene şi-i punea într-un borcan de sticlă. Nu ziceţi că mă punea şi pe mine să fac la fel. Şi eu am pe conştiinţă vieţi, pentru că şi eu prindeam păduchi şi-i puneam în borcanul de sticlă. După ce strîngeam ce strîngeam, puneam gaz peste ei şi ei săracii se prăpădeau. Dacă cineva înregistrează „crimele" astea acolo sus sau acolo jos, eu sînt plin de păcate. Şi eu cred că am omorît în viaţa mea milioane. Ce să fac? Dacă era descoperit atunci DDT-ul era altceva. Dar ce, parcă numai noi aveam păduchi? Găseai la toţi din mahalaua Marele Voievod Mihai. Dacă dădea norocul peste tine şi aveai ocazia să mergi în tramvai, găseai şi acolo păduchi. Nu de ăia de păr, ci de ăilalţi. Îi vedeai pe hainele oamenilor.
        După ce a murit mama, am rămas cu tata şi tata ce să facă cu mine? Să mă strîngă de gît? Să mă azvîrle sub roţile trenului? Eram Viaţă şi eu. Cum să mă arunce sub roţile trenului? Cum să mă strîngă de gît? Tata era un om milos. Staţi, că era bine că a murit mama, îmi ziceam eu în vremea aia cînd eram copil. Era mai bine pentru că se făcuse mai mult loc în casă. Era bine pentru că aveam şi o soră mai mare una Niculina, o să aflaţi şi biografia ei, dar mai încolo. Am adus-o acum în discuţie pentru că după ce a murit mama i-a venit şi ei poftă să se mărite. Dar cum să ne lase pe noi şi să se mărite? Cum să ne lase pe mine şi pe tata şi să plece? Şi ea era mică, avea doar 15 ani. Necoaptă la cap. Ce-a făcut? A vorbit cu unul care-i plăcea ei, unul căruia-i zicea Matei. A vorbit cu el s-o fure şi soră-mea Niculina a fugit cu tîmplarul de mobile Matei. Cu nea Matei. Eu aşa îi ziceam pentru că era mai mare decît mine, nea Matei. Aşa îi zic şi acum. Deci, am rămas cu tata. Acum aveam mai mult loc în casă. Puteam să dăm şi baluri. Puteam atunci să învîrtim şi o căruţă, dar de unde căruţă.
        Dar aici este vorba despre tata şi nu despre sora mea Niculina ori despre fratele meu Anghel care era plecat ucenic la o frizerie de pe Antim. Tata, cum spun, nu avea darul beţiei, dacă avea vă spuneam pentru că mie ce mie-n guşă şi-n căpuşă, spun tot ce ştiu. Dar nu spun oricui. Vă spun doar dumneavoastră. Deci tata nu avea darul beţiei. Eu am trăit lîngă el atîţia şi-n atîţia ani doar o singură dată l-am văzut beat. Stăteam atunci lîngă institutul Pasteur. Tata se îmbătase în oraş şi venise pe partea cealaltă a străzii. A şoselei nu a străzii. A şoselei Giuleşti. Deci a venit pe partea cealaltă, vizavi de casa noastră, pentru că aveam trotuar, şi el atunci cînd era beat trebuia să traverseze şoseaua. Şoseaua era plină cu noroi. Cum s-o treacă un om beat? Cum să treacă un om beat o şosea plină cu noroi? Şi încă ce noroi. Beat, beat, dar tot avea cap. Picioarele nu-l prea ascultau, aşa că şi-a lăsat tot ce avea pe partea ailaltă şi a început să înoate prin noroi. Eu mă uitam pe fereastră...


        Vă rog să nu vă faceţi o impresie urîtă despre el, că v-am spus, o singură dată s-a îmbătat. Nu era un beţiv. A băut şi el atunci de „inimă albastră". Se ducea la „Valea Mărului", ăsta era un restaurant din cartierul nostru, bea cîte o litră de vin şi gata. Dacă-i mai puneai, te refuza. Te refuza oricît de bine-ai fi fost îmbrăcat. Văd, îmi dau seama că aveţi pe limbă o întrebare. Hai, daţi-i drumul, că nu mă supăr. Nu m-am supărat eu cînd trebuia să vă spun alte chestii şi să mă supăr acum? Ia să aud. Din ce trăia? Păi era negustor! Negustor de piei de cloşcă. Nu ştiţi ce-i aia? Nici eu nu-mi dau seama cum vine chestia asta cu pieile de cloşcă, dar ştiu că ce lua pe mere dădea pe pere. A avut odată cîrciumă. Mă trimitea pe mine la depozit cu 4—5 sticle să cumpăr vin şi ţuică. Cumpăram ce mai trebuia la o cîrciumă. Era mai mare coşul decît mine. Ţineam cîrciumă aia pentru că tata nu voia să piardă brevetul. Nu ştiu de unde făcuse el rost de un brevet de băuturi spirtoase şi se gîndea c-o să dea lovitura cîndva. Poate se gîndea să-l însoare pe fratele meu Anghel cu o podgoreancă ori s-o mărite pe soră-mea cu vreun podgorean. A avut şi un birt pe şoseaua Chitilei şi încă ce birt! Ştergea farfuriile cu degetul mare ca să nu vadă clientul că mai fusese ciorbă în ele. Dar o dată pe săptămînă spăla farfuriile în leşie. Te joci cu serviciul sanitar? Cînd mă duceam pe la el nu-mi dădea şi mie bani să am de buzunar. Aşa era firea lui. Dacă nu-l cunoşteai bine ziceai că-i zgîrcit. De cîte ori mă duceam la el, eu lucram ca lăcătuş la „Oţel rapid", mă punea să-i număr banii. Scotea tejgheaua de la bufetul în care ţinea jumări, salam, slănină cu boia, parizer şi mai ştiu eu ce avea acolo. Deci scotea tejgheaua şi o punea pe masă. El se făcea că are treabă pe la bucătărie şi mă lăsa pe mine cu banii. Era imposibil să nu „fur" din bani. Luam din bani şi puneam în buzunar. El ştia, îşi dădea seama de lucrul ăsta. Mă întreba cum o mai duc şi cînd zicea „arde-o, arde-o" ştiam că-i gata vizita. Ieşeam afară, număram banii pe care-i furasem şi mă duceam să-mi văd de treabă.


        După vreo doi ani de la moartea mamei, eu eram mic atunci, mic dar nu aveam bube în cap, tata s-a însurat de vreo şapte-opt ori şi-i plăcea lui să răcească mereu. Mereu era cu urme de ventuze pe spinare. Îi plăcea lui să i se pună ventuze. Cînd eram şi mai mic, îi punea una Matilda, o ştiţi dumneavoastră... Nu ultima, penultima femeie ori nevastă cu care se încurcase tata, i-a venit de hac. Mi-a venit şi mie de hac. Vă rog să mă iertaţi că e o întîmplare de cînd eram mic şi alta de cînd m-am făcut mai mare. Dar vă povestesc şi eu aşa cum îmi aduc aminte. Ultima sau penultima soţie, i-a spus tatălui meu să mă oblige să-i spun mamă. Eu n-am vrut să-i spun, aşa că am vîndut nişte sifoane goale de-ale lui tata. Sifoanele goale erau de pe vremea fostei cîrciumi şi tata le băgase în beci, gîndindu-se că odată şi-odată o să-i fie de folos. Eu, prăpăditul de mine, le-am vîndut la un sifonar. Păcatul meu să fie. Pe lumea ailaltă numai de sifoane goale o să am parte. După ce le-am vîndut, am fugit de acasă. Dar vorba lui Marin Sorescu: „Unde fugim de acasă?". Eu m-am gîndit ce m-am gîndit şi am ajuns la concluzia c-ar fi bine dac-aş fugi la Priboieni. Priboienii ăştia sînt o comună în judeţul Argeş, v-am mai vorbit eu despre ea de mai multe ori. Aici aveam un unchi din partea tatei. Aveam de gînd să merg pe jos pînă în comuna asta şi mi se pare că am mers pe jos pînă la Mătăsaru. De la Mătăsaru m-a luat unul cu autocamionul şi cînd am vrut să cobor la Călineşti ca s-o iau încolo spre Priboieni, şoferul mi-a luat mingea de fotbal pe care o cumpărasem de ocazie cu banii luaţi pe sifoane. Ţin minte să şoferul ăla care a vrut să-mi ia mingea de fotbal semăna la faţă cu un actor pe care-l văzusem eu într-un film cu cow-boy. Am început să plîng şi şoferul de frică ori mai ştiu eu de ce, mi-a dat mingea înapoi. De la Călineşti am luat-o la dreapta spre Priboieni. Pînă la comuna asta a lui tata sînt vreo 12 kilometri. M-am pregătit pentru drumul care trebuia făcut pe jos. În ce consta pregătirea? Am tras aer în piept şi aşa desculţ cum eram, am pornit-o. Dar cum mergeam eu aşa şi mă uitam la o căruţă cu fîn care mergea înspre Priboieni, am văzut în vîrful carului pe nea Ghiţă, fratele tatei şi pe Ioana, o verişoară de-a mea. Amîndoi fuseseră la un loc pe care-l aveau acolo. Cînd m-a văzut nea Ghiţă mi-a zis: „Au, tăia-m-ar Dumnezeu" şi a sărit jos la mine. M-am dus pînă la ei la Priboieni. Lui nea Ghiţă şi neamurilor mele ştiţi ce le-am spus? Că m-am urcat într-un pom şi cînd a trecut maşina pe sub pom am sărit în maşină. Ţăranii m-au crezut şi se mirau de curajul meu. Eu curajul ăsta îl furasem din filmele cu cow-boy care-mi plăceau la nebunie. Nea Ghiţă era lemnar. Făcea roţi şi spiţe de roată şi se ducea cu ele la tîrg la Alexandria.
        Lui nea Ghiţă, la toate rudele mele le-am spus că sînt în vacanţă. Nea Ghiţă m-a luat cu el la tîrg la Alexandria. Ne-am dus cu căruţa plină cu spiţe de roţi. Voia să ia pe ele porumb şi am luat. Îmi aduc aminte că acolo la tîrg erau nişte izvoare naturale. Ieşea apa din pămînt, din nişte parapete de pămînt. M-a trimis nea Ghiţă după apă. Odată, cînd m-am dus după apă am găsit o sticlă cu fundul spart, am luat-o şi am înfipt-o în parapetul ăla de pămînt. Acum venea apă curată pe gura sticlei. Inovaţie! Cînd mă duceam după apă, ţăranii mă lăsau să iau eu primul. Nici nu mai stăteam la coadă. S-a dus vestea în tot tîrgul Alexandriei de inovaţia mea. Inovaţie!
        Dar cînd am ajuns înapoi la Priboieni s-a aflat că fugisem de acasă. Nea Ghiţă şi celelalte rude mi-au dat bani de tren să mă întorc acasă. Mi-au pus nişte mămăligă într-un şervet şi am pornit-o pe jos spre Bucureşti. Îmi aduc aminte că am venit pe jos şi noaptea dintre cele două zile pe care le-am făcut cu nişte cosaşi, am petrecut-o la Titu. Mai ştiu, îmi aduc aminte, că am ajuns în Bucureşti într-o duminică.
        Cît era el tata de aşa şi pe dincolo, tot merită cu vîrf şi îndesat „să-i fie ţărîna uşoară". Înainte de a muri mi-a spus că vrea să moară în casa noastră. În casa în care stă sora mea. Atunci era însurat cu o pensionară din cartier cu coana Lenuţa. Fosta nevastă a lui nea Răducanu. Şi ăsta a murit săracul. Dar cît era tata de cum am mai zis, eu unul tot îmi amintesc de el cu pioşenie. Cînd a murit, a murit de cancer. Cancer generalizat. Avea nişte dureri! Dar nu s-a văitat. După ce l-am înmormîntat, am descoperit lîngă pat nişte găuri. Le făcuse cu unghiile, de durere. N-a vrut să-l vedem suferind. Deci, am avut şi tată...


CAPITOLUL IX. ÎN ACEST CAPITOL VEŢI AFLA CINE ESTE ANGHEL, CÎŢI ANI ARE EL ŞI VEŢI MAI AFLA CĂ NU-I PLACE BULIONUL

        Cred că a fost o harababură la primăria de unde şi-a scos Anghel actul de naştere, mai rău ca la tăierea porcului. Ştiţi ce harababură este cînd se taie porcul. Cîteodată chiar mă mir că nu se taie coteţul în locul porcului. Ăla pregăteşte focul, ălălalt masa pe care o să fie despicat porcul, altul ascute cuţitul. Porcul guiţă, cîinele latră şi el în sus că nu sînt stele, stăpîna fierbe apă, vecinii se uită peste gard, copilul duce ţucalul, undeva, copilul cel mare care are o zi nemotivată pune scara jos ca să pună porcul pe ea după ce îl pîrleşte. Specialistul în facerea cîrnaţilor şi a caltaboşilor îşi freacă mîinile ori stă cu ele în şold; o altă vecină ori chiar un vecin, ţine ibricul cu ţuică la foc. Cineva, nu se ştie, se roagă Celui de sus să i se ierte păcatele şi aşa mai departe, mult mai departe. Pe frate-meu, normal ar fi să-l cheme Nicuţă, ca pe mine, dar pe el îl cheamă Moldoveanu. De unde pînă unde Moldoveanu? Nici Dumnezeu, nici funcţionarul de la primărie nu cred că ştiu. Dumnezeu ştie, că el trebuie să le ştie pe toate mai ales actele de naştere. Dacă stau în colţ la strada Polonă cu Bulevardul Dacia şi mă gîndesc mai bine îmi pot da seama că Moldoveanu vine de la Moldovanu. Pe mama Moldovan a chemat-o înainte de căsătorie şi mama a stat o perioadă de vreme cu chitanţă la tata. Adică nu s-au cununat la primărie. Anghel s-a născut în perioada aceea. O fi păcat că mama l-a făcut pe fratele meu Anghel înainte de a se cununa, n-o fi păcat, eu nu mă bag. Treaba lor. Dacă vreţi să ştiţi, eu nici acum nu ştiu cine a fost naşul fratelui meu. Ăsta da păcat. Nu poate să se ducă şi el cu portocale şi halviţă de lăsata secului la naşi...
        Putea să-şi reglementeze situaţia prin Monitorul Oficial dar n-a vrut să mai piardă timp şi acum la bătrîneţe la ce i-ar mai folosi? Nu i-a folosit cînd era tînăr, dar acum. Se putea urca prin faţă în tramvai dacă l-ar fi chemat Nicuţă? Cum să se poată urca prin faţă! Putea să desfacă sticla fără tirbuşon? Putea să mulgă o capră de tăiat lemne? Putea toate astea dacă-l chema Nicuţă Anghel în loc de Moldoveanu Anghel? Nu putea. Putea să meargă prin ploaie fără să se ude? Putea să-l cheme şi Pazvante, tot aia era.
        La origine, fratele meu Anghel este frizer. A învăţat frizeria pe Antim, la un patron care a fost surd. Frizerul ăsta surd a fost bunicul lui Valentin Teodorian de la operă. Pe Valentin Teodorian cine l-a ţinut în braţe? Anghel. De la bunicul acestui Valentin Teodorian a învăţat Anghel frizeria. Tot de la el a învăţat să scoată şi măsele şi dinţi. Se zice că bunica lui Teodorian a fost tare cumsecade. Gătea bine. Anghel, da, fratele meu, da, îi plăcea să umble frumos îmbrăcat. Dacă-l vedeai pe stradă ziceai că-i farmacist sau cine mai ştie ce. Eu nu sînt aşa. Nu dau doi bani pe îmbrăcăminte. Cum să nu dau doi bani? Costă bani îmbrăcămintea. Nu sînt dezordonat, nu umblu cu şireturile dezlegate la pantofi, nu umblu fără nasturi la haine ori pantaloni, nu sînt şleampăt şi nici şaşiu şi nu mă împiedic în crăcii de la pantaloni.
        Are şi umor. De Anghel e vorba. Eu cred că Dumnezeu cînd a vrut să se ocupe de umorul nostru, a cam greşit. El trebuia să se facă umorist, nu eu. El trebuia să lucreze la Urzica şi la emisiunile de umor de la Radio şi nu eu care din cînd în cînd am avut şi ulcer. Să vă dau nişte exemple. Pe vremea aia eu eram ucenic şi el avea o frizerie la Ghebăreasa şi a venit unul, mi se pare fratele lui Velu de la Institutul Pasteur. Anghel avea poftă să se plimbe cu bicicleta, aşa că i-a spus:
        — Îmi dai şi mie bicicleta să fac o tură?
        Proprietarul bicicletei, fratele lui Velu s-a uitat în fereastră să vadă cum şi-a pus bascul şi i-a zis:
        — Ia-o, nea Anghele. Dar eu ce-o să fac dac-o să fugi cu ea? Şi fratele lui Velu s-a uitat la fratele meu. Credea că l-a dat gata.
        — Dacă ţi-e frică, dacă te temi că fug cu ea ştii ce să faci?
        Fratele lui Velu s-a uitat şi el la cele 19 spiţe ale bicicletei şi l-a întrebat:
        — Ce să fac, nea Anghele?
        — Dacă fug cu bicicleta, iei frizeria.
        Povestea asta vine bine într-o limbă străină. Şi mie mi s-a părut atunci o glumă foarte bună... Cum de nu v-aduceţi aminte de Velu? Ăsta a fost şofer la institutul Pasteur. A lucrat şi la TIR şi a fost decorat şi cu Ordinul Muncii. Acum, de curînd a fost la frate-meu unul nea Marin Zdrelea. Nea Marin ăsta, cînd eram eu mic, auzisem despre el că e mare comunist. Îmi aduc aminte de un amănunt în legătură cu el. Noi aveam acasă, cînd eram mic, sobă de rumeguş. Nu-mi amintesc ce-a căutat el la noi şi ce-am căutat eu la sobă, dar ştiu că rumeguşul din sobă a bufnit şi mi-a ars faţa. Nea Marin Zdrelea era acolo, a venit la mine cu o tavă şi a început să-mi facă vînt. Pe mine mă ustura tare de tot. Îmi făcea vînt şi zicea: "Fereşte-ţi nasul, că-ţi fac nasu ca plaivasu". Cînd l-am auzit am început să rîd şi mi-am băgat faţa în zăpadă. De fapt pe nea Marin îl cheamă Mateescu Marin, nu Marin Zdrelea. Ştiţi de ce l-am adus în vorbă? Pentru că acum de curînd a venit la fratele meu şi i-a spus:
        — Măi Anghele, hai să te facem deputat ori responsabil de stradă. Vrei?
        Anghel, despre care spun eu că are umor, s-a uitat la el ca la programul doi al televizorului şi l-a întrebat:
        — Cal îmi daţi?
        Marin Zdrelea care nu ştiu ce e acum pe acolo, auzi el cuvîntul cal, dar nu era prea sigur, aşa că l-a mai întrebat o dată:
        — Ce să-ţi dăm?
        — Cal.
        — Bă, noi vrem să te facem deputat, ori delegat de stradă, ce faci cu calul?
        — Să dau tîrcoale străzii... Du-te Zdreleo de aici. Du-te la vecini.
        — Hai, măi Anghele, că tu eşti om cunoscut în cartierul ăsta, eşti om cinstit.
        — Ce cinstit? Eu am devalizat banca de la regie.
        — Hai, măi Anghele, că noi te cunoaştem. Ăia care au spart banca şi-au luat pedeapsa.
        Are umor fratele ăsta al meu şi bine era dacă făcea el ce fac eu acum. Acum ştiu că aţi fi rîs!... Rîde mereu Tanţa. Tanţa e noua lui nevastă. Fratele meu Anghel a mai fost însurat o dată cu o fată din Iaşi. Vagabonzii care erau aciuaţi pe la frizeria lui, îi ziceau primei lui neveste "Tunsa". Pe ea însă o chema Mioara şi pe crucea ei e scris: „Aici zace nevasta lui Anghel frizerul". Mioara a murit săracă.
        Cînd îl întreabă sora-mea Niculina ori cumnatu-meu Matei, de ce nu se mai duce pe acolo, el zice:
        — Am fost dar era poarta încuiată.
        Cum dracu să ţii poarta descuiată. Frate-meu n-a fost pe la ei dar aşa zice el şi ei chiar credeau, dar pînă la urmă le-au spus vecinii. Eu nu l-am cunoscut prea bine, cu toate că-i sînt frate. Chiar am scris în cartea „Cruce de ocazie" că Anghel îmi pune una şi aceeaşi întrebare de cîte ori mă întîlnesc cu el. Acum, după ce m-am îmbolnăvit şi a început să vină mai des pe la noi, l-am descoperit. Cît mă înşelasem în legătură cu caracterizarea lui. El îmi punea mereu una şi aceeaşi întrebare, numai aşa de al naibii. Ce-mi ziceam eu cînd eram „mare", îmi ziceam, aşa o fi felul lui. Uite că felul lui nu era chiar aşa. Cîte ştiu eu despre el acum! Aş putea să mă fac popă în Cartierul Giuleşti. Despre toţi din cartier ştiu cîte ceva. Cîte ceva din care mi-a spus Anghel acum de cînd sînt bolnav. Ştiu şi despre unul Ionescu Alexandru care ştergea toate clanţele cu spirt ca să nu se îmbolnăvească, ştiu şi despre unul Stanciu care a ajuns la căminul de bătrîni, ştiu şi...
        De fapt, ceea ce spun eu acuma trebuie scris la capitolul celălalt, dar acum mi-am adus aminte. Mi se pare că prin 1958 a fost un campionat mondial de fotbal. Atunci Anghel era să fie tuns. El spunea că Anglia o să ia campionatul şi maghiarii erau în formă, îi bătuseră şi pe brazilieni şi pe uruguaieni. Atunci a făcut Anghel prinsoare cu un ceferist pe tunse, că bat englejii. Şi au bătut englejii. A scăpat el de tuns, dar ceferistul ăla nu. Poveşti de astea aş avea multe să vă spun. Am auzit că atunci cînd era lucrător la frizeria cooperativei, responsabilul a spus nu ştiu cui că Anghel e mare şi tare pentru că mă are pe mine paravan. Anghel, cică a auzit povestea asta şi l-a chemat pe responsabil într-o cameră în care nu mai era nimeni şi i-a zis:
        — Sîntem singuri?
        Responsabilul s-a uitat şi el în jur, s-a uitat şi la Anghel şi i-a zis:
        — Da, sîntem singuri. Sîntem numai noi doi.
        — Dacă sîntem singuri şi nu avem martori, uite ce fac eu cu dumneata.
        L-a apucat de revere, l-a ridicat în sus şi i-a spus să nu mai vorbească prostii. Să nu mai spună oamenilor nimic în legătură cu el.
        Anghel a fost şi responsabil de frizerie, dar n-a stat mult în funcţia asta, că a început să-i bată pe hoţi. I-a dat o palmă la unul şi a fost chemat la birou unde a fost întrebat:
        — De ce ai dat în el? De ce l-ai bătut?
        Frate-meu Anghel Moldoveanu s-a aşezat pe un scaun şi cei care l-au chemat i-au spus să se ridice. El nu s-a ridicat şi a spus stînd în continuare pe scaun:
        — Ca să nu mai fure, de aia am dat.
        Ăia care l-au chemat, dacă au văzut că au de-a face cu un „nebun" s-au aşezat şi ei. Ăla care era mai mare în grad i-a zis lui Anghel:
        — Ştii că nu se mai bate azi? Ai procedat ca patronii. Patron ai rămas.
        Moldoveanu Anghel, de data asta s-a ridicat în picioare şi i-a spus:
        — Da. Am rămas patron. Trebuia să vin la dumneavoastră să vă spun ce a făcut?
        Dacă au văzut ei că Anghel e în picioare, s-au ridicat şi ei. Ăla mai mare dintre ei a zis:
        — Da, trebuia să vii aici să ne spui.
        Dacă a văzut Anghel că aici este rost de puţină bătaie de joc a început să-şi bată joc de ei. S-a aşezat din nou pe scaun şi s-au aşezat şi ăia mari. Anghel le-a spus:
        — Şi dacă vă spuneam, dumneavoastră îl mutaţi la o altă frizerie, poate în centru. Pentru el era mai bine.
        I-au luat frizeria. Nu l-au mai lăsat să fie responsabil, iar lui nici că-i păsa. Pe vremea cînd era responsabil l-a întrebat pe un frizer:
        — De ce ai tu piciorul în ghips? Ce-ai păţit?
        Ăla cu care vorbea Anghel, se uita la frate-meu şi-a pipăit piciorul ca să vadă dacă nu cumva i l-a pus cineva în ghips în lipsa lui şi dacă a văzut că nu are nimic, a zis:
        — Cu mine vorbeşti, nea Anghele?
        — Da, cu tine. De cînd ai piciorul în ghips?
        — Dar eu nu am piciorul în ghips.
        Anghel s-a uitat mai departe la piciorul frizerului şi „dezamăgit" a zis:
        — Atunci ce ai?
        Frizerul a ridicat pantalonul în sus şi s-a descoperit că purta izmene lungi. Lui Anghel îi plăcea ca frizerii să fie eleganţi nu cu izmene lungi...
        Cînd aveam ani mai puţini, ştiu că avea două frizerii. Una la Ghebăreasa şi una la Stanca. Atunci cînd a deschis a doua frizerie a făcut şi nişte afişe. Le-a aruncat din avion în cartierul nostru un pilot pe care ştiu că-l chema Gerun. Ăsta a căzut cu avionul în curtea bisericii din cartierul nostru. N-a căzut atunci cînd împrăştia afişele. Ştiţi ce scria pe afişele alea? „Doriţi să fiţi tineri? Serviţi-vă la Anghel". Mai avea unul „Vă duceţi la rendez-vous? Treceţi pe la Anghel". Avea idei trăznite şi îi plăceau inelele. Avea pe degete şapte-opt inele. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mi-a dat şi mie un inel ca să-mi fac verighete. Mie şi Zoicăi, ne-a dat un inel şi ne-a spus să ne facem verighete proprietate personală. Ne-a făcut verighetele, nea Ionel giuvaergiul din piaţă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 33)


Persoane interesate