Remember umoristic

        Valeriu Mardare a fost gazetar şi dramaturg, autor al comediilor „Omul fără identitate", „Cameleonii", „Nu zice vorbă mare", „Haidem la teatru", jucate cu mult succes pe scenele teatrelor din capitală şi din provincie. Într-un interviu pe care s-a aşezat colbul vremii, dramaturgul îşi aduce aminte de un duel de epigrame avut cu Păstorel Teodoreanu.
        Într-o seară a intrat să ia masa la un restaurant. La o masă — Păstorel, înconjurat de un grup de prieteni, era în vervă. Pînă să sosească mîncarea, Valeriu Mardare a rupt un şerveţel şi pe un colţ a scris următoarea epigramă adresată lui Păstorel, care era proaspăt laureat al premiului naţional pentru proză, şi căruia-i apăruse volumul de poezii intitulat „Caiet de versuri":

Eu nu-nţeleg această
Ciudată simbioză: 
Ai scos „Caiet de versuri", 
Şi premiu-i pentru proză?!

        Peste cîteva clipe, şerveţelul se reîntoarce la masa lui Valeriu Mardare, dar cu răspunsul lui Păstorel:

Cum viaţa nu e roză, 
În sumbrul univers, 
Eu vieţuiesc în proză, 
Dar mă îmbăt în vers.

        Valeriu Mardare a luat alt şerveţel pe care i-a dat replica lui Păstorel:

Ne-a plăcut sinceritatea 
Dar să te vedem la mers. 
Dacă pierzi cumva cadenţa 
Şi îţi şchioapătă vre-un vers?

        Răspunsul lui Păstorel sosi prompt:

Vorbe nu arunc în vînt, 
Dar o spun ca să se ştie: 
Poţi să şchioapeţi pe pămînt, 
Cînd mergi sigur pe hîrtie!

        După asemenea vorbă, adversarul a continuat provocarea:

Nu-i o laudă deşartă, 
Sau uităm cu toţii oare, 
C-atît omul, cît şi versul, 
Merg... doar dacă au picioare!

        Riposta lui Păstorel a venit imediat:

Să meargă omul pe picioare, 
Căci liber e în toate cele, 
Dar să evite o eroare,
Şi să nu cugete cu ele!

        Ultima săgeată a fost formulată în franţuzeşte, cu o aluzie la Verlaine. Răspunsul spiritualului adversar a sosit tot în franţuzeşte:

Verlaine, de bonne classe, 
Buvait jusqu’au délire – 
En vers, moi je l’admire – 
En vin, je le dépasse!

(Perpetuum comic ’91, pag. 27)

Vezi toată postarea

Esop; Secretara

Esop

A fost demult, în antica Eladă, 
Un sclav urît, puţin ghebos şi şchiop. 
Şi i se dase numele Esop. 
Era un Trac pus veşnic pe butadă.

Învăţătura o spunea cu scop, 
Că se strîngeau toţi oamenii să-l vadă.
Atenienii ce treceau pe stradă, 
Se minunau de mintea-i de Ciclop.

Găsea răspuns la orice întrebare, 
Morala lui era usturătoare, 
Dar conţinea un adevăr firesc.

Suit pe-un munte, ameţit de-un brînci,
El a murit demult, zdrobit de stînci,
Dar fabulele lui şi azi trăiesc!

Secretara

Orice director are-o secretară, 
Deşteaptă, tinerică, durdulie, 
Adică-o ajutoare de soţie, 
Plătită cu o leafă bunişoară.

Şi secretara asta multe ştie, 
Că nu-i deloc o treabă prea uşoară, 
Să faci cafeaua dulce, sau amară, 
Sau să păstrezi în mapă o hîrtie.

Atunci cînd şeful nu vrea să primească, 
O secretară ştie să vorbească, 
Şi te refuză-n mod politicos.

Dar tot o secretară cu relaţii, 
Îşi introduce verii şi cumnaţii, 
Amabilă, pe uşile din dos.

(Perpetuum comic ’88, pag. 15)

Vezi toată postarea

Rondelul leului

„Quia nominor leo!"
(Fedru — Fabule — )

„Mie tot mi se cuvine,
Pentru că de asta-s leu!"
Nu-ţi convine ce fac eu?
Critică-mă! Dar la cine?

Nu rîvni la postul meu,
Fiindcă n-o să-ţi meargă bine.
„Mie tot mi se cuvine,
Pentru că de asta-s leu!"

Ce eşti tu? Un oarecine!
Un nimic. Un biet pigmeu!
Dar eu sînt un Dumnezeu,
Şi am calităţi divine...

„Mie, tot mi se cuvine!

(Perpetuum comic ’86, pag. 178)

Vezi toată postarea

Interviu cu Mircea Pavelescu

        — Vă număraţi printre epigramiştii renumiţi. Puteţi da o definiţie a epigramei?
        — Pînă acuma n-am întîlnit în toată literatura de resort nici o definiţie satisfăcătoare dată epigramei. Exegeţii genului s-au mulţumit să metamorfozeze noţiunea de epigramă, fără să pătrundă în mecanismul ei. Astfel s-a comparat poanta epigramatică cu un ac, o floretă, un ghimpe, o lance, un trandafir ţepos, o picătură de acid, o picătură de otravă etc... fără să se explice de unde vine efectul caustic şi înţepător pe care îl resimte cel vizat.
        — Şi totuşi, prin ce se caracterizează o epigramă?
        — Fără îndoială că epigrama modernă este, în primul rînd, un gest de critică satirică, al cărei haz rezultă din conflictul existent între „propriu" şi „figurat". În orice epigramă, demnă de acest nume, conflictul de mai sus trebuie neapărat să existe. Să luăm la întîmplare două exemple bine cunoscute:
        Iată epigrama adresată unui arivist:

        Te-ai înălţat atît de sus
        Iubitul meu amic,
        Încît să nu te miri că-mi pari
        De jos, atît de mic.

        Din punct de vedere „propriu", avem de a face cu un fenomen optic ştiut, pe care catrenul îl reaminteşte: cu cît un om se îndepărtează de altul, cu atît, din punct de vedere optic, el este văzut mai mic de către celălalt. În stadiul acesta incipient constatarea nu poate fi jignitoare pentru nici unul din personaje. Dar iată că intervine modul „figurat", în care scara pe care s-a înălţat amicul devine scară socială, adjectivul „mic", nu mai are sensul de dimensiune, ci de „profil moral" şi în care „jos" înseamnă poziţie socială. Înţepătura rezultă aici din conflictul dintre modul „propriu" de exprimare şi cel „figurat". Iată şi a doua epigramă:

        Mişu şade cu nevasta,
        Tremurînd în ploaia rece.
        Toate trec în lumea asta,
        Doar tramvaiul nu mai trece.

        Hazul acestui catren stă, la fel, în conflictul dintre accepţia filosofică a expresiei figurate „toate trec în lumea asta" şi constatarea imediată a faptului cotidian „la propriu" că tramvaiele trec rar prin staţii.
        — Un critic mai susţine şi acum că epigrama este un gen minor. Care e părerea dumneavoastră?
        — Genul minor sau major nu ţine de dimensiunea producţiei literare respective, ci de tematica ei. De pildă, romanul lui Damian Stănoiu. „O partidă de poker", unde nu se întîmplă nimic în afară de accidente strict legate de jocul respectiv (cacialmale, enervări, întîlniri fabuloase etc...), este un roman minor, în timp ce am întîlnit numeroase aforisme de două rînduri de tipar, care dovedesc o adevărată preocupare filosofică în legătură cu destinul omenirii şi al cunoaşterii.
        Principiul cartezian: „Cuget, deci exist", este, după părerea mea, un exemplu clasic de concentrare a unei gîndiri majore. Nu văd de ce n-ar exista şi epigrame majore, atîta timp cît ar fi generate de teme majore.
        — Cînd aţi scris prima epigramă şi cu ce ocazie?
        — Eram elev în clasa a 7-a la liceul „Codreanu" din Bîrlad şi, fascinat de spiritul şi spontaneitatea lui Cincinat, care venise în vizită la taică-meu, unde a stat vreo săptămînă, m-am apucat să fac epigrame la tot corpul profesoral din liceu. Epigramele, bineînţeles, erau foarte slabe, fapt care l-a determinat pe Cincinat să mă înveţe cam cum trebuie gîndit un catren epigramatic. Tot ce ştiu în acest domeniu, de atunci ştiu.
        — Deci, aţi avut norocul să vă fie profesor în ale epigramei unchiul dumneavoastră.
        — N-am avut prea mare noroc, că după o săptămînă Cincinat a plecat şi m-a lăsat să continui singur lecţiile. Dar pînă la urmă am reuşit să fac şi epigrame publicabile.
        — Cu ce epigramă aţi debutat în presă?
        — Am publicat prima epigramă în revista „Viaţa Literară", condusă de George Murnu şi I. Valerian. Epigrama era adresată lui Victor Eftimiu care, la o şezătoare literară cu public a Societăţii Scriitorilor Români, îşi recitase versurile pe un ton foarte elegiac.

        De ce Victor cînd citeşte
        Brusc devine plîngător?
        - Să vă spun: compătimeşte
        Publicul auditor!

        — Ce părere aveţi despre afirmaţia criticului George Călinescu că „Epigrama este un strănut literar"?
        — Am o părere foarte bună, că nu Călinescu a făcut această afirmaţie ci eu, care i-am atribuit-o lui Călinescu. Virgil Slăvescu, directorul revistei „Epigrama", indus în eroare de mine, a popularizat-o, propunînd-o ca temă la un concurs de epigrame. Călinescu n-a protestat la această mistificare pentru că, probabil, nu era departe de vederile lui.
        — Şi care a fost rezultatul concursului de epigramă?
        — Premiul întîi a fost obţinut de epigramistul M. Pintea, cu următoarea epigramă:

Criticii G. Călinescu şi Boileau sînt

în dezacord asupra valorii epigramei

ca gen literar.

        N-a fost Boileau un critic de prestanţa-i
        Şi n-o fi epigrama „un bon mot",
        Dar epigramă şi strănut? Distanţa-i
        Ca de la Călinescu la Boileau.

        Talentatul epigramist Florin Iordăchescu a scris atunci:

        „Epigrama-i un strănut?"
        Nu e tocmai: ei, şi ce?
        Călinescu, de îşi spune
        Că e critic, parcă e?

        Theodor Răşcanu, pe această temă, a comentat:

        O fi ea, epigrama, un strănut,
        Dar Călinescu, totuşi, îşi dă seamă.
        - Oricît ar fi de „critic" şi ciufut,
        Strănutul lui nu este epigramă.

        Alţi epigramişti şi-au spus astfel părerea:

        Lui G. Călinescu

        Spunînd de epigramă că-i strănut,
        Nu ştiu precis dacă te-ai înşelat.
        Dar tot ce scrii mata mi s-a părut
        Că este pur şi simplu... un căscat.

                O epigramă-i un strănut.
                Strănutu-nseamnă sănătate.
                Dar domnul critic n-a ştiut:
                Strănută numai cine poate.

        — Ştiu că aţi scris multe epigrame caustice. Aţi avut vreodată neplăceri din cauza unei epigrame?
        — Da. Am avut neplăceri cu Maria Filotti, din cauza unui catren îndreptat împotriva ei. Regretata noastră artistă juca în piesa „Eva în vitrină", unde interpreta rolul unei femei tinere. Eu am publicat atunci următoarea epigramă:

        Văzînd pe Miţa la lumină,
        Se-ntreabă un impertinent:
        Eva aceasta din vitrină,
        Nu-i cea din Vechiul Testament?

        Neputînd să dea de mine, ca să mă bată cu umbrela, cum l-a bătut pe Neagu Rădulescu, care-i făcuse caricatură, m-a reclamat amiralului Bărbuneanu (eu fiind pe atunci ofiţer de marină), că aş fi insultat-o printr-o epigramă. Amiralul a citit actul incriminat, s-a amuzat şi apoi m-a detaşat la o unitate de instruit recruţi, ca să nu mai am timp de literatură.
        — Care este opinia dumneavoastră despre epigramele care se publică astăzi, adică în perioada postbelică.
        — Epigrama nu s-a descătuşat încă de liberalismul epigramelor din trecut. Nu totdeauna catrenele au simţ critic, de răspundere, merg prea mult pe jocuri de cuvinte (calambururi, omonimii) şi de dragul unei poante de duh se sacrifică funcţiunea critică justă a epigramei.
        Cele mai multe producţii epigramatice actuale nu sînt situate în actualitate. În prezent, fără o bună orientare ideologică, nu se poate face critica utilă.
        — Şi totuşi, care e cea mai bună epigramă pe care o cunoaşteţi?
        — Eu socotesc că cea mai bună epigramă încă nu s-a scris!

Interviu realizat de GABRIEL TEODORESCU în anul 1973

(Perpetuum comic ’86, pag. 5)

Vezi toată postarea

Proverbe răstălmăcite

„Ziua bună se cunoaşte — unii zic — de dimineaţă!"
Însă eu, păţit odată, sînt acum mai precaut,
Că la mine, ziua bună, chiar dacă-i cu vînt şi ceaţă,
Se cunoaşte-ntotdeauna numai... după ce-a trecut.

„Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!"
Basme, teorii fictive dintr-o carte cu poveşti.
Pentru că zicala asta are-un iz mult mai sonor:
„Pe cine nu laşi să moară... nu-i poţi fi moştenitor!"

(Perpetuum comic ’82, pag. 69)

Vezi toată postarea