Am constatat cu mîhnire şi diverse prilejuri că unii calcă în străchini cînd vine vremea să critice şi să se autocritice. Întrucît ne doare oceanul de neştiinţă în care se zbat aceşti indivizi neajutoraţi (altfel oameni de toate isprăvile), le sărim în ajutor dezinteresat cu niscai sfaturi teoretico-practice, care le vor fi de un (i)real folos.
CAPITOLUL I
CRITICA
Definiţie. Critica este acea manifestare a spiritului (in)uman prin care încerci să-ţi ascunzi propriile lipsuri, făcînd armăsari din ţînţarii altora şi dîndu-i în vileag fără milă.
Istoric. Odinioară, critica era definită de zicala: Vede paiul din ochiul altuia, dar bîrna din ochii lui, nu. În zilele noastre, critica se găseşte sub două forme: (1) în şedinţă, cînd se cheamă „ajutor colegial sincer" şi cu alte ocazii, cînd se numeşte „bîrfă". Tot bîrfă este cînd subalternul îl critică pe director. Cînd e viceversa, directorul dovedeşte cunoaştere a oamenilor, a problemelor locului de muncă.
Sfaturi practice (cît se poate de (in)utile):
1. Nu-l critica pe şeful direct cînd o şansă de promovare s-a ivit la orizontul tău personal.
2. Să nu-l critici pe idem imediat după ce te-a promovat, căci vei fi socotit suflet meschin, care umblă cu interesul sub fes.
3. Să nu-l critici pe acelaşi în şedinţa la care sînt prezente personaje de la F.I.S. (Forul Ierarhic Superior). Ar însemna să orbecăieşti în hăţişul de relaţii al şefului şi te-ai putea izbi atît de tare cu capul de pragul de sus, încît să nu mai apuci să-l vezi pe cel de jos în aceeaşi instituţie.
4. Niciodată să nu critici fără a te autocritica. Proporţia de timp per şedinţă să fie: 20 de secunde autocritică — 10 minute critică, la nevoie, doza se poate dubla; cu multă grijă, însă; poate avea nedorite efecte secundare.
5. Cînd critici, nu uita să ceri ca anumite pasaje din discursu-ţi să nu fie „prinse" în procesul-verbal; procedînd astfel, dovedeşti că eşti o persoană principial-obiectivă, dar şi omenoasă, mărinimoasă, care nu vrea să-l dea pe respectivul cu totul pe mîna posterităţii.
6. Nu uita să atragi atenţia că nici o ranchiună veche, nici vreun interes nou nu te constrîng să-l critici pe şef, că numai şi numai sfîntul Adevăr te obligă, cît îţi displace profund rolul încredinţat de Adevăr, că tu îl respecţi şi îl admiri (chiar aşa!) pe şeful dat la criticat.
CAPITOLUL II
AUTOCRITICA
Definiţie. Autocritica este pilula amară pe care e musai s-o înghiţi cînd e să-ţi ascunzi greşelile cele mari scoţîndu-le la vedere pe cele mici.
Istoric. Odinioară, autocritica se exprima astfel: „Văleu, tată, am greşit! Nu mai fac! Nu mai da, că nu mai fac!", ţipa junior ca din gura de şarpe, în anumite situaţii penibile pe care, discreţi fiind, le trecem sub tăcere. În prezent, a îmbrăcat forme subtile. Iată cum trebuie procedat:
1. Subliniezi că, deşi raportul a fost blînd cu auditoriul la capitolul „lipsuri", tu îţi dai seama de ceea ce-ţi revine din cele spuse şi îi asiguri pe toţi cei prezenţi că te sfîşie dureroase reproşuri (interioare) de conştiinţă.
2. Nu uita regula de aur: 20 secunde — 10 minute (vezi capit. I)
3. În cazuri grave, cînd eşti deja demascat şi n-ai loc de manevră cu apărarea prin critică, recunoşti tot şi te angajezi ferm să lichidezi o dată pentru totdeauna, pînă la şedinţa viitoare, lipsurile din propria-ţi activitate.
4. Tot în cazuri dure: odată cu angajamentul, nu uita să soliciţi (din toată inima!) ajutorul competent al şefului direct. Asta face dublă impresie bună: de modestie şi de hotărîre neclintită de a păşi viguros pe un drum nou.
5. În cazuri şi mai disperate (ai fost iarăşi criticat aspru), mărturiseşte cu mîna pe inimă şi ochii plecaţi că nu ai fost la înălţimea ajutorului primit şi leagă-te că pe viitor vei fi cel mai bun alpinist pe drumul spre acea înălţime.
POSTFAŢĂ
Dacă micul pseudo-tratat nu ajută nicicum, există două soluţii: a) transferul — cît mai departe de locul cu pricina; b) demisia — cît (şi dacă) mai e timp...
(Perpetuum comic ’89, pag. 106)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu