Stau la poveşti cu Petrăchiţă, prietenul meu şi-al comunei (că de-aia e primar), care-mi relatează la o cafea şi o ţigară de vorbă:
— Invitaţia îmi fusese lansată de Sandu Barbu, mă informează el, acel om minunat cu gîngăniile lui zburătoare, păstură, propolis şi-alte specialităţi apicole. Nu-l ştii?...
Cum să nu-l ştiu pe „nea" Sandu? În afară de patima albinelor, cu care se afla în cele mai strînse şi bune relaţii de producţie, mai fusese, la viaţa lui, şi ofiţer de marină. Deci, pentru mine, o nesecată sursă de informaţii utile. Şi nu numai atît. Iradiat, dintr-un accident de navigaţie, reuşise să supravieţuiască. Recăpătîndu-şi sănătatea. Definitiv şi nerepetabil. După o luptă acerbă. De ani de zile. Cu maladia, dar şi cu tainele propolisului, păsturei şi mierii. Ajungînd chiar să inventeze o metodă proprie. De dizolvare a propolisului. În miere.
De aceea, după ce-mi istorisise totul, trecusem şi eu la consumarea beneficelor preparate. În speranţa că-mi voi tripla capacităţile creatrice. Însă care, pînă acum, nu s-au prea manifestat. Dar nu deznădăjduiesc. Îi dau înainte. Propolis, polen, păstură, faguri, ceară, oţet, ţuică, vin (ultimele trei, tot pe bază de miere) — nimic din cele de mai sus nu absentează din alimentaţia mea ştiinţifică.
Iar Petrăchiţă continuă:
— Avîndu-şi omul nostru stupii la Dunavăţ, m-am pregătit serios de drum... Mai ales că nu văzusem Delta. Niciodată. Şi tare rîmneam la un borş pescăresc. Ca la mama lui. Sau la nişte crap prăjit. La tigaie. În ulei fierbinte. Pînă devine crocant...
Aici l-am întrerupt, avertizîndu-l:
— Dragule, opreşte recitalul! Treci la aspecte mai puţin nocive... Dac-o ţii, tot aşa, cu borşuri piscicole şi gogoşi de crap crocante, mă bagi în mormînt! Ai uitat că-s la regim? De slăbire?...
— Bun! a lăsat-o mai moale Petrăchiţă. Atunci o iau pe scurtătură. Deci, am fost, am văzut, am venit. Însă alt om! Buimăcit şi vrăjit de farmecul apelor... Să-ţi spun cum a fost. Am plecat noaptea. Cu maşina. Încărcată vîrf. Ce, e de ici de colo, să vîri în ea o familie întreagă, a mea, plus a lui Vali, directorul şcolii? Başca aragaz de voiaj, hrană rece, pentru drum, sticle cu ulei de gătit, utilaje pentru dat la somn şi şalău, pijamale şi schimburi... Cînd am ajuns la Dunavăţ, după ce-am greşit drumul, numai de două ori, vreo sută de kilometri, Sandu ne-a primit ca pe neamurile lui. Punîndu-ne la dispoziţie casă, masă, alte scule pentru pescuit, ale noastre nefiind adecvate pentru Deltă, plus şalupa. Cu care ne-a purtat peste bălţi, canale şi ape de basm. Şi-am şi pescuit. La japcă. Bineînţeles, numai crap-caras. Uite-aşa, cît mîna!
Ca orice pescar, care se respectă, Petrăchiţă n-a precizat dacă era vorba de braţ sau de palmă. Şi m-a lăsat visător.
De aceea, cuprins de febra depărtărilor albastre, n-am mai avut răbdare. Cîndva, pescuisem şi eu. Ca un as. Aflînd că nea Sandu era pe-acasă, în trecere, l-am călcat de mare urgenţă. Şi-am şi aranjat deplasarea. La raiul său, de la Dunavăţ. Bucurîndu-mă nespus, după cum era şi normal, şi pentru bulgăroaica de nevastă-mea. Care, despre Deltă, auzise numai. Povestindu-se.
Peste trei zile, poate trei şi-un sfert, demaram. În trombă. Cu „Bombiţa". Luînd cu noi vase pentru pus peştele la fiert (pe care urma să-l prind personal, cu mîna mea proprie), ulei, pîine, rufărie şi straie de schimb, tacîmuri şi medicamente, tămîie şi alifii (împotriva ţînţarilor), ţuică de prună, trasă de două ori, utilă la captarea bunăvoinţei pescarilor, ca şi la încălzirea centrală, în nopţile răcoroase, năut prăjit şi măcinat, pe post de cafea, şi vreo şase pepeni verzi. Să fie şi ei. Că prind bine la casa omului. Combătînd setea. Plus una bucată — Vali. Profesorul de educaţie fizică. Omul care-l însoţise şi pe Petrăchiţă. Şi care, auzind ce-aveam de gînd, se rugase să-l iau cu mine. Ca fiind zdravăn filoxerat. După vraja Deltei. Dar şi peşte.
Pe drum, pînă la Dunavăţ, Vali ne-a tot povestit despre minunăţiile de-acolo. La fel ca şi coana Viorica. Soaţa lui nea Barbu. Pe care o încărcasem. Să meargă cu noi. Ţinînd neapărat să ne prezinte gospodăria lor apicolă şi să ne demonstreze personal reţeta conservelor de ştiucă şi şalău. Fierte în ulei. Cu legume medicinoase.
Cînd am examinat mai atent, la amănunt, „aşezarea" lui nea Sandu, mi-am amintit brusc şi inexplicabil etatea pe care-o aveam la dispoziţie. Şi mi-am mai redus din entuziasm. Stuparul, bucuros de oaspeţi, ne-a informat că viaţa lor, pe plan local, se desfăşoară în alte condiţii. Mai mult naturiste. Fără apă la robinet, grup sanitar sau gaze naturale. În schimb, ne punea totul la dispoziţie. Cabana de pe malul Dunavăţului, rulotele din parckingul Murighiolului, unelte de pescuit şi... şalupa. Vali şi nevastă-mea, febricitînd, erau în culmea fericirii. Eu, pe panta acesteia. De coborîre. La realitate.
Şi totuşi, de ce să nu fiu drept, prima noapte din Deltă a fost de... vis. Cazaţi, provizoriu, într-o căsuţă a complexului turistic, cu lumină, apă (la lighean) şi grupul sanitar în păpuriş, mai întîi am participat la cina colectivă. În timp ce preluam bungalowul, coana Viorica şi pusese de borş. Pe care l-am împărţit frăţeşte cu invitaţii albinarului (vreo cinşpe). Sosiţi şi ei în Deltă. La pescuit. Şi ne-am distrat. Cu toţii. S-a rîs, s-au povestit istorii pescăreşti, s-a fumat, s-a cinstit un sticloi de vin (pe bază de miere), s-a sorbit şi-o cafeluţă şi... ne-a prins somnul.
Vali a optat pentru şalupă. Dorind neapărat să doarmă „în mediu", cît mai aproape de somotei şi lini. Noi, neavînd altă soluţie, la căsuţă. Unde, dezbrăcîndu-ne, ne-am uns preventiv cu toate alifiile. Împotriva ţînţarilor. Fiind o răcoare ce-aducea mai mult a frig, iarăşi ne-am tras pe noi ţoalele. Şi ne-am culcat îmbrăcaţi. Apoi, amintindu-ne de recomandaţia unor prieteni versaţi în ale Deltei, am aprins tămîia. Leac verificat. Tot împotriva minusculelor bestiole. Care, de neînţeles, în seara aceea lipseau. Cu desăvîrşire.
Pe cînd ne chinuiam să-l contactăm pe tovarăşul Ene, responsabilul cu somnul, ne-au cuprins mîncărimile (insuportabile). De la alifii, mai mult ca sigur. Tuşind infernal, din exces de fum (provenind de la tămîia ce luase foc), i-am împărtăşit nevesti-mi primele impresii. Asupra mediului ambiant. Extrem de variat şi populat. De turiştii sosiţi la pescuit. Care îşi manifestau entuziasmul întîlnirii cu Delta chefuind ca la nuntă. Şi studiind în tropote geamparalele locale. Iar pe la două, din noapte, cînd s-a mai potolit fiesta, ne-am pomenit invitaţi, extrem de amabil, de-un tip care ciocănea zdravăn în uşă:
— Nelule, deschide, fii drăguţ, c-altminteri sparg geamu’l
Fiind vorba de-altcineva, asta precis, n-am dat urmare solicitării. Însă am tras cu urechea. La manevrele individului. Care lua la rînd, căsuţă cu căsuţă. Adresînd aceeaşi invitaţie. Cînd am auzit zgomot de cioburi, m-am liniştit. Nelu fusese găsit.
A doua zi, la cafeluţă, făceam bilanţul. Cu profesorul. Care nu aţipise decît spre dimineaţă. Vreun ceas. În rest, avusese alte probleme. Mai ales, să dîrdîie cît mai intensiv. În speranţa că, astfel, poate se va încălzi. Un pic. Spre osebire de noi. Care le dormiserăm buştean. Uscat. Maximum două ore.
Debarcaţi, peste vreo cîteva ceasuri, la cabana de pe malul canalului, am exclamat cuprins de disperare:
— Sfinte Sisoie! Dar ăsta-i raiul pe pămînt...
Era! Însă cu totul diferit de cel din ceruri. Izolat, departe de noxele oraşului, lipsit total de apă potabilă, lumină, toaletă şi-alte supărătoare aspecte ale confortului ce trage la lenevie, nu era călcat decît de grupurile de comando ale porcilor itineranţi, pesemne corciţi cu mistreţi, ca şi de vacile independente ale dunaveţenilor.
În vreme ce nevastă-mea şi coana Viorica, cărora li s-a alăturat şi Vali, că de-aia era profesor de educaţie fizică, ţeapăn ca un buhai, s-au apucat de spintecatul şi curăţitul peştilor procuraţi de nea Sandu, vreo două tîrne, pline vîrf, în vederea preparării celebrelor conserve de peşte alb fiert în ulei, eu am pornit în căutarea japcăi citate de primar. Se afla într-o văgăună. Din dosul cabanei. La vreun sfert de kilometru.
Şi, luîndu-mi băţul oferit de mirabila gazdă, precum şi scăunelul pliant, m-am instalat comod pe malul tăului. Aici, examinînd guta şi acul, am ajuns la concluzia că trebuia să pescuiesc numai exemplare de lux. De la două ocale în sus. Bucata. De peşte. Guta era groasă şi dură, ca o sfoară de cizmărie, iar acul de cinci. Recomandat pentru rechini, probabil. Mai îmi rămînea, doar, să fac rost de rîmele adecvate. Preferabil şerpeşti. Minimum cinşpe centimetri. Lungime.
Le-am găsit. La vreun metru adîncime. În lutul cleios. Pe care l-am săpat cu hîrleţul furnizat de Vali. Pe cînd îmi blestemam zilele şi mă ştergeam de sudoarea ce-mi inundase fruntea, am desluşit larmă mare. La cabană. Erau prietenii stuparului. Care-i adusese şi pe ei. Cu a doua cursă. Să-i admire raiul local. Şi să deie la peşte. Şi-am oftat. Căci nimănui nu-i place gălăgia. În special carasului şi ciortănicii.
Şi totuşi... În pofida vacarmului, în ciuda sculelor total inadecvate, am simţit că încep să „muşte". Peştii, speram eu.
Iar cînd s-a prezentat vajnicul profesor, să vadă ce brînză am făcut, i-am arătat, mîndru, vreo patruzeci de caraşi, bibănaşi şi baboi, în total, cam o juma de kil. Milos, Vali mi-a cedat undiţa lui. Şi, preluînd-o pe-a mea, a purces să scoată, din minut în minut, ciortănici. Barosane. Una după alta. Am înghiţit în sec şi m-am întrebat în sine-mi „De unde, dom’le"?
N-am regretat aventura din Deltă. Mi-a oferit satisfacţii majore. Iar nevesti-mii, şi mai abitir. Patru zile la rînd, din zori şi pînă-n noapte, s-a deconectat activ. Curăţind mormane de ştiuci, crapi şi şalăi.
Iar nopţile, ce să mai zic. Au fost de... basm. Părăsiţi pe canal, să ne facem veacul la cabană, numai noi, eu, bulgăroaica şi profesorul, am stat la poveşti ore întregi. Pînă răsărea luna. Ca o mămăligă agăţată pe cer.
Numai la benefica ei lumină ce ne-am mai văzut şi noi la faţă. De bine, de rău. În limita posibilităţilor. Altminteri, ne-am fi vîrît degetele în ochi. Însă, obosind ţeapăn, atît peste zi cît şi la palavrele de noapte, dormeam ca nişte mumii. Căci ne culcam numai îmbrăcaţi. Din motive de frig. Noi, în cabană. Vali, pe masă. Sub şopru. Unde, învelit cu nişte PFL, tremura de mama focului. Inexistent prin zonă. În schimb, cînd se încingea tot dîrdîind, trebuia să ieşim afară. Să depistăm de unde provenea bîrîitul motorului de şalupă. Constatînd că nu era nea Sandu, şi că zgomotul era emis de profesor, pe-o rază de minimum o juma’ de kilometru, ne culcam iarăşi, liniştiţi. Să sforăim şi noi.
La întoarcerea acasă, cînd i-am povestit lui nea Stelică, prietenul meu, cam director de felul său, păţaniile mele de la Dunavăţ, mi-a zîmbit vag şi blajin, spunîndu-mi:
— Maestre, e minunat să te odihneşti în sînul naturii! Dacă-mi dezvăluiai intenţiile matale, cu Delta, îţi aranjam să mergi la Crişan, unde am o cunoştinţă. Şi te distrai altfel... Cu apă curentă, lumină, televizor, radio şi grup sanitar la îndemînă, nu în păpuriş.
— Dar peştele? i-am replicat eu. Crezi matale că-i acelaşi şi-acolo? Imposibil. Adică, imposibil să nu se fi nărăvit şi el la binefacerile civilizaţiei... Şi-atunci, precis, s-a lenevit. Şi nu mai „muşcă"!
Cu întrebarea de mai sus, ce să zic, îl încuiasem. Nu mi-a răspuns. Ci doar a chicotit în guşă. Astfel, m-a pus pe gînduri. Unde mă duc la anul? În sălbăticia naturii, sau în mijlocul lumii ultramoderne şi ultracontemporane? Asta-i problema!
(Perpetuum comic ’89, pag. 120)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu