Mihai Mateuţ, om simplu şi harnic, din popor, a fost numit şeful unei noi unităţi de preparare şi desfacere a gogoşilor şi plăcintelor. Stimulat de onoarea acordată, Mateuţ a pornit hotărît la lucru, vrînd să aibă o unitate model, unică în oraş şi împrejurimi. A urmărit personal, zi de zi, munca tîmplarilor, a vopsitorilor, a meşterilor specialişti în fier forjat, a pictorilor care au executat firma, înconjurîndu-i cu atenţie şi căldură, ca de la om la om, oferindu-le, ba un litru de ţuică sau ţigări Kent, ba o ladă cu bere sau o damigeană cu vin. Cînd totul a fost gata, s-a anunţat şi în ziarul local deschiderea unei noi şi moderne unităţi de patiserie, specializată în gogoşi şi plăcinte. „Noua unitate Gogoaşa noastră vă aşteaptă, stimaţi iubitori ai patiseriei populare." Cei dintîi cetăţeni s-au oprit, au citit firma, reclama, au surîs scurt, cu discreţie, unii au intrat înăuntru, au admirat ordinea şi curăţenia, abundenţa şi calitatea deosebită a preparatelor şi a preţurilor, văzîndu-şi apoi de drum. Spre surprinderea lui Mateuţ şi a întreprinderii, unitatea avea extrem de puţini clienţi. S-a repetat anunţul în ziar, s-a pus pe trotuar un afiş imens, care-l acoperea pe cel al Teatrului Naţional, s-au sporit gustoasele plăcinte, făcîndu-se, pe lîngă cele cu brînză de oaie şi gem, altele cu varză şi orez... Degeaba. Vînzările erau foarte reduse, în ciuda excelentului local şi a excelentelor produse. Mateuţ a căzut pe gînduri, părea trist şi bolnav, privea dezolat unitatea şi se întreba ce e de făcut. La sugestia conducerii, a organizat şi o expoziţie cu vînzare. Tot zadarnic. În dezamăgirea lui profundă, Mateuţ şi-a amintit că, la ei în sat, trăia un bătrîn comerciant de pe vremuri, cărunt, cu perciuni mari şi ochi şireţi, de la care învăţase şi el meserie. Se urcă în maşină şi se duse glonţ la bătrîn. Acesta îl ascultă, tăcu apoi multă vreme, mîngîindu-şi perciunii.
— Ce să fac? repetă deznădăjduit Mateuţ.
— Comerţul e un lucru teribil de greu, Mateuţ. Ţi-am mai spus... Ăsta ori îl ai din naştere ori nu...
— Oare eu să nu-l am? zise şi mai deznădăjduit oaspetele.
— Nu ştiu...
— Ce mă sfătuieşti, meştere?
— Am să-ţi spun o poveste. Într-o zi mi-am trimis copilul după pîine. Ziceam să-l învăţ de mic să facă şi el cîte ceva pe lîngă casă. S-a dus şi a venit fără pîine. „— De ce n-ai luat, nu era pîine?" — l-am întrebat. „— Ba da". „— Atunci?" — „Nu era coadă, zice el şi n-am ştiut ce să fac..."
Cei doi s-au privit cîteva clipe curioşi, Mateuţ a rîs zgîrcit şi strîmb.
— Asta-i povaţa mea, adăugă bătrînul.
Mateuţ s-a întors la oraş, a trecut în fugă pe la fraţii lui şi pe la nişte prieteni. A doua zi, fraţii şi prietenii, unii cu copii şi neveste, s-au aşezat frumos, la rînd, în faţa unităţii „Gogoaşa noastră". Iar în urma lor, de îndată ce s-au aşezat, rîndul a început să crească văzînd cu ochii. Mateuţ a deschis unitatea. Şi odată coada înjghebată, aşa a rămas. Zi de zi, pe trotuar, pînă departe, în faţa vitrinelor celorlalte magazine, lumea aştepta disciplinată, la rînd, pentru a cumpăra gogoşi sau plăcinte. Au trecut anii, au scăzut sortimentele de gogoşi şi plăcinte, a scăzut gramajul şi calitatea lor, doar coada era mereu egală, mereu aceeaşi...
Mateuţ supraveghea unitatea, personalul, punea mîna unde era nevoie şi se-ntreba, din ce în ce mai des şi mai în taină, de ce le plac oamenilor atît de mult gogoşile?
(Perpetuum comic ’91, pag. 22)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu