Magazinul de umor

        RAIONUL GASTRONOMIC: MÎNCĂRURI TRADIŢIONALE PENTRU DIVERSE CATEGORII SOCIALE

Curcan umplut pentru magnaţi

        Se ia o raţă, se curăţă de cap şi de partea terminală a labelor, se tranşează abdomenul şi se îndepărtează tot ce e urît mirositor (a se observa că sînt organe ale raţei care nu au susnumitul miros decît prin atingerea cu alte organe, recte rectul; aşadar, nu se vor îndepărta inima, ficatul, rinichii, pulmonul, pipota, care vor fi tocate ulterior). După golirea raţei de organe, se va proceda aşişderea cu o potîrniche, o pitulice şi un homar. În raţa căptuşită cu felii de portocale, se va introduce trupul gingaş al potîrnichii, la rîndul ei umplută, după un prealabil tratament cu mirodenii, cu mignona pitulice. În cioc sau în burtă, după preferinţe, pitulicea va ţine un puf de homar. Astfel umplută, raţa este în sfîrşit introdusă cu fineţe înlăuntrul unui curcan matur, golit şi el de maţe. Curcanul astfel îndopat se ornează cu frunze de guayaba, cu felioare de ananas, cu boabe de enibahar şi măcriş. Se ia o tavă încinsă, se aşează curcanul cu raţa înainte, se stropeşte din abundenţă cu vin de Malaga şi se introduce în cuptor. Se lasă la copt exact cînd homarul se face roşu ca racu. În acel moment curcanul se scoate cu grijă şi se trece iute, la cald, prin maşina de tocat. Pasta obţinută se va ambala în cutii de metal care vor fi trimise în lumea a treia, ca să vadă şi magnaţii cum e cînd n-ai tu ce pune în gură de sfintele sărbători.

Supă de oase pentru şomeri

        Se ia un os cu măduvă. Cu un bomfaier se împarte osul la cîţi invitaţi sînt. Bucăţile de os se fierb într-o oală relativ mare împreună cu una ceapă, doi morcovi, un postîrnac, o frunză de dafin, trei-patru boabe piper, un strop bulion, o linguriţă tarhon, un vîrf de cuţit boia şi sare cît cuprinde, după gust. Se fierbe de la Lăsata Secului pînă-n Ajun, cînd oasele devin fragede. Se scot oasele şi se aşează pe un platou cu salată verde stropită uşor cu oţet. Se suge osu’.


Sărmălutze în foi de vitza pentru diplomatzi

        Se culeg cîteva foi de vitza şi se păstrează în pivnitza două-trei zile. Se taie la repezeală un pork şi se separă mushkiul într-un ciubăr. Se scoate mushkiul din ciubăr şi se dă la tocat. Se spală orezul şi se pune cîte un pumn de boabe la cîte o foaie de vitza. Astfel înfăşuraţi, pumnii de orez se fierb la foc scăzut, într-o oală. Karnea, după ce a fost tocată, se amestecă, în funcţie de doleanţe, cu un gălbenush de ou, cu piper, cu puţină sare şi cu una capatzîna usturoi. Semipreparatul obţinut se face cocoloaşe de mărimea unui hai să-i zicem tubercul. Tuberculii se înfăşoară în celelalte foi de vitza şi se pun la fiert într-altă oală, cam de aceeaşi mărime cu prima, însă la foc iute. Prima oală care dă în clocot se ia de pe foc. Ridicăm capacul şi ce vedem? E orezul, bată-l vina! Prin urmare, îl tragem de pe foc. A doua oală care dă în clocot este, bineînţeles, cea cu karne. Ridicaţi capacul şi ce vedeţi? Ia acolo, nişte karne. Karnea ka karnea, dar să revenim la orez. Îl scoatem pe-o tipsie şi aşteptăm. În ceea ce priveşte karnea, o scoateţi pe un platou. Sarmalele cu orez le veţi gusta, cel puţin, iar sarmalele cu karne le vom înfuleca una-două, cel mult.

Pîine unsă cu unsoare pentru micii funcţionari

        Se taie pîinea felioare-felioare, se unge cu un strat subţire de unsoare, se pune în geantă şi se ia la subţioară, frăţioare.

Oul (sau găina) lui Columb pentru intelectuali

        Se ia un ou (sau o găină) şi se sparge (sau se taie). Se ia o ceapă (sau un morcov) şi se curăţă (sau se curăţă). Se separă albuşul (sau gălbenuşul). Se tăvăleşte găina prin albuş (sau gălbenuş), se încinge untura (care untură?). Unturadelemn, odată încinsă, se lasă la răcit (sau la-ncălzit). Se ia găina tăvălită prin albuş, prin gălbenuş, se frige pe-un tăciune, pe-un cărbune şi se pune-n tipsie-n farfurie. Se mănîncă mai întîi oul sau găina.

Ciorbă de potroace pentru toxicomani

        Se pun la fiert trei-patru cartofi, doi-trei morcovi, o ceapă, o jumătate gulie tăiată mărunt. Cînd apa dă în clocot, se ia spuma şi se introduc măruntaiele de pasăre. După o jumătate de oră de fiert, se introduce rîntaşul. Se mai lasă pe foc 10 minute. Se pune în farfurii adînci. După gust, se adaugă oţet şi LDS.

        RAIONUL MEDICAL: OBEZITATEA, UN FLAGEL AL SOCIETĂŢII DE MARE CONSUM

        O constatare de bun simţ: dacă ne-am întoarce puţin spre comuna primitivă, am observa că numărul oamenilor graşi era infinit mai mic decît numărul celor care-i hrăneau. Pentru că, la începuturi, oamenii graşi erau consideraţi trimişi ai divinităţii, ei erau ţinuţi de regulă în cuşti, pentru a nu-i ataca pe cei slabi.
        Întrebarea este: sînt oamenii graşi şi oameni puternici? Ştiinţa înclină să creadă că lucrurile sînt puţin mai complicate. Viaţa însă a demonstrat şi demonstrează că omul gras este în primul rînd lipsit de reflexivitate: el nu duce grija zilei de mîine. Ca atare, neavînd şi nepunîndu-şi problema, el nu reacţionează, nu participă la marile drame ale contemporaneităţii, el nu ştie ce-i setea, foamea, sacrificiul, el nu ştie ce-i dorul, ce-i dragostea de mamă, ce-nseamnă să-ngroşi cozile la oficiile de muncă, ce-nseamnă să fii de mai multe ori tată, el nu ştie ce-i fuga, el nu ştie ce-i viaţa. În fond, omul gras este un monstru transnaţional.
        Cum s-a ajuns aici? La început, după cum se ştie, toţi oamenii erau slabi. Se mînca rar, întrucît nu exista noţiunea timpului şi deci nu cunoşteau mic dejun, prînz şi cină. Ce vînau ziua, mîncau noaptea. Dar cum se-ntîmplă de obicei, mai erau cîte unii care vînau neraţional şi cum vînau, cum mîncau. Pînă au pus ceva pe ei, li s-a spus „harnicii" şi erau daţi exemplu. A fost prima, mare divizine a muncii. După ce s-au îngrăşat, nu le-a mai ars de vînat. Întrucît în cele din urmă nu mai aveau ce mînca, se-mprumutau ca-n codru. A fost a doua mare diviziune a muncii. Cînd s-au prins cei slabi, nu mai aveau nici o putere, de-abia mai mergeau.
        Ce e de făcut? Ştiinţa contemporană arată că nu mai e nimic de făcut.


        RAIONUL ECOLOGIC: OMENIRE, ÎNCOTRO?

        O lume întreagă este preocupată astăzi de salvarea naturii în faţa invaziei inconştiente a naturii (şi ne referim aici la ceea ce s-ar putea numi cultură tehnico-ştiinţifică). Apar noi maşini, noi utilaje, noi rachete, noi generaţii de calculatoare, noi roboţi, noi oraşe, noi sate, noi străzi, noi laboratoare, noi microscoape, noi elemente, noi macromolecule, noi atomi, noi explozii. Dar nicăieri nu apar noi păduri, noi mistreţi, noi fluvii, noi peşti, noi icre. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: Omenire încotro?
        În faţa invaziei nesfîrşite de noutăţi tehnice care transformă copilul în matur, maturul în bătrîn, bătrînul în robot şi robotul în fier vechi, nu ne putem permite iresponsabila exclamaţie: „Totul se transformă!" Căci degeaba se transformă totul, dacă omul rămîne neschimbat. Şi ce vrea omul? O grădiniţă în faţa casei, nişte floricele nepoluate în glastrele din fereastră, o altă grădiniţă mai mare în spatele casei, o cămară plină cu bogatele roade din ferma de la ţară, aduse cu o cochetă trăsurică trasă de — aţi ghicit! — bimilenarul măgăruş. Căci aici voiam să ajungem: la acest patruped controversat, uneori hulit, alteori ignorat, de cele mai multe ori nedreptăţit, dar totdeauna la datorie: măgarul.
        Conform unei statistici UNESCO, în 1981 pe mapamond erau înregistraţi cu 55 % mai puţini măgari activi decît în 1979. Ce-nseamnă asta? Asta înseamnă că 45 % din măgarii planetari au fost înlocuiţi cu costisitoare vehicole, mari consumatoare de energie, grave surse de poluare şi potenţiale pericole de distrugere a echilibrului ecologic. Orice om care poartă un cap pe umeri şi-a avut cîndva de-a face cu aceste infatigabile fiinţe, se va simţi dator să tragă un oportun semnal de alarmă. Un măgar scos din circut echivalează cu trei grădiniţe de copii subnutriţi sau 45 m2 de pînză de cînepă rămasă neculeasă. Zece măgari sacrificaţi din raţiuni care ne scapă ar putea înlocui activitatea a trei camioane de mare tonaj care consumă anual o cantitate de petrol echivalentă cu preţul hranei pentru totalitatea măgarilor de pe mapamond. Nemaivorbind de faptul că o mie de măgari maturi pot înlocui în mod natural producţia unui combinat de îngrăşăminte agro-chimice, cu condiţia să nu fie hrănit de pe loturile îngrăşate cu produsele acelui combinat. În consecinţă, propunem un proiect de măsuri pentru salvgardarea acestui animal tradiţional care consumă puţin, dar nu-şi dă seama:
        1) Pentru stimularea creşterii numerice a speciei propunem ca măgăreaţa să fie degrevată de toate sarcinile de tracţiune, astfel încît măgarul să ducă tot greul.
        2) Pentru a spori ponderea activităţii afectate măgarilor, se va interzice munca în comun a acestora cu caii, evitîndu-se astfel apariţia acelor elemente parazitare, fără viitor, care sînt catîrii.
        3) Trimestrial pentru popularizarea susnumitului dobitoc, forurile turistice internaţionale vor înscrie pe agenda lor de activitate acţiunea „cu măgarul prin lume", pe trasee dinainte stabilite.
        4) În scopul asigurării rentabilităţii productive, se va evita transferul măgarilor dintr-un loc de muncă în altul, urmînd să fie priponiţi de glie.
        5) În vederea rentabilităţii noţiunii de „măgar" ce a căpătat datorită avîntului necontenit al ştiinţei şi tehnicii un înţeles depreciativ, propunem ca, indiferent de zona geografică şi lingvistică, măgarului să i se spună „Toyota".

(Perpetuum comic ’83, pag. 253)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire (pc83)

        De data aceasta, cei care zîmbesc de-o amintire sînt cunoscuţi oameni de ştiinţă, de la ilustrul matematician, acad. Grigore C. Moisil — ale cărui întîmplări nostime ne-au fost relatate de cei apropiaţi — şi profesorul doctor C. Bălăceanu-Stolnici la eminentul geolog şi speolog Marcian Bleahu si profesorul doctor Crisan Mircioiu de la Clinica medicală I din Cluj-Napoca sau literatul V. Copilu-Cheatră, evocator al lui V. Papilian.

        — Tovarăşe academician, i se adresează un meteorolog, am făcut mari progrese în prognoza vremii. Prevederile noastre se adeveresc în 40% din cazuri.
        — Cel mai bine ar fi ca, după ce întocmiţi prognoza, să o anunţaţi pe dos. În felul acesta timpul probabil va fi corect în 60% din cazuri.

*

        Profesorul X.X.X. cam avea obiceiul să apară ca autor la lucrările elaborate de un tînăr discipol foarte valoros, să îi zicem V... Într-o zi, întîlnindu-l Moisil pe V... pe culoarele Academiei, îl întîmpină:
        — Ce faci, dragă X.X.X.?
        V... puţin jenat, se scuză timid:
        — Mă iertaţi, dar eu nu sînt X.X.X., eu sînt V...
        — Ştiu, ştiu, îi răspunde Moisil, dar nu ţi-am spus după cum te cheamă, ci după cum semnezi articolele.

*

        Tînăr conferenţiar la Iaşi — nu împlinise încă 30 de ani —, Grigore Moisil încerca să îl convingă pe profesorul Ştefan Procopiu că este cu totul îndreptăţit să fie avansat profesor. Procopiu îi răspunde:
        — Ai un mare defect, eşti mult prea tînăr.
        — Sînt conştient de acest defect, replică Moisil, dar să ştiţi că mi-l corijez în fiecare zi.

*

        Un ziarist, referindu-se la tabletele pe care Moisil le publica săptămînal în revista „Contemporanul", îi spune:
        — Tovarăşe academician, pentru dumneavoastră trebuie să fie o joacă să scrieţi aceste tablete. Probabil că le imaginaţi în maşină, în drum de la Universitate la Academie.
        — Da, le fac destul de repede. La cele mai multe nu m-am gîndit mai mult decît 35 de ani.


CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Telefonul nocturn

        Venisem acasă obosit şi mă culcasem mai devreme. Pe la orele 1 noaptea telefonul a început să sune. Buimăcit de somn, l-am ridicat. O voce serioasă de bărbat, cu o nuanţă de anxietate în exprimare, caută să se asigure mai întîi de identitatea mea, apoi mă roagă insistent să vin de urgenţă să văd un bolnav.
        — Despre ce este vorba? întreb eu.
        — Despre un caz grav. Eu nu mă pricep bine. Am impresia că s-a produs o paralizie.
        — Cam ce simptome prezintă pacientul?
        — Să vedeţi: stă tot timpul cu un picior ridicat şi nu poate să-l coboare, să-l pună în pămînt.
        — Aţi încercat să-l ajutaţi?
        — Am încercat. Este înţepenit. Cu toate eforturile, nu am reuşit să i-l întind.
        — Într-adevăr pare ceva deosebit!... Am să mă îmbrac şi am să vin cît se poate de repede. Spuneţi-mi adresa.
        — Este foarte central, domnule doctor. Chiar în faţa Universităţii.
        — Bine! daţi-mi numele şi adresa exactă.
        — Sînt Mihai Viteazul şi calul meu nu-şi poate pune piciorul jos!

CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Fidelităţi terapeutice

        Lucram la un spital cu dr. D. M. cunoscut pentru „priza" ce o avea, în special, la bolnave.
        Într-o zi făcîndu-şi vizita într-un salon de femei, remarcă printre ele una tînără şi atrăgătoare. Examinează obişnuit toate bolnavele, dar la aceasta stă mai mult timp, o suceşte, o învîrteşte, o examinează unde trebuie şi unde nu e necesar, dezbrăcînd-o complet şi insistînd şi în anamneză pe cele mai variate şi personale aspecte din trecutul ei. Cum tînăra bolnavă era proaspăt căsătorită şi se aflase că soţul este foarte gelos, toţi ne aşteptam la o sesizare.
        Nu trec 3—4 zile şi într-adevăr la şeful secţiei soseşte o lungă şi documentată sesizare, care ne este citită la raportul de gardă. Gata, ne-am zis: i s-a înfundat amicului nostru. Numai că, spre surprinderea noastră, sesizarea nu venea din partea soţului bolnavei cu pricina, ci din partea soţului unei alte bolnave din salon. Se plîngea, în termeni care vădeau un evident sentiment de frustrare, că soţia lui nu a fost examinată de doctorul D. M. aşa cum a examinat pe bolnava din patul vecin, şi că nu a dezbrăcat-o, neinteresîndu-se deloc de aspectele mai intime ale ei.

CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI
Gîndire de logician

        Cu mulţi ani în urmă, un coleg de-al meu m-a rugat să examinez o personalitate din lumea ştiinţei. Era vorba de un savant care încerca să dezvolte logica matematicii şi să-i extindă domeniul de aplicaţie. M-am dus cu o oarecare reţinere, ştiind că e un personaj mai dificil. L-am găsit într-o cameră, întunecată, cu toate obloanele închise, cu pereţii acoperiţi de rafturi de bibliotecă, pînă sus în tavan, cu mese şi fotolii împrăştiate fără de nici o logică, cameră în care domnea o dezordine indescriptibilă. Maestrul zăcea într-unul din fotolii, bînd stacane după stacane de cafea.
        Locuia cu soţia şi cu una din asistentele sale. Amîndouă m-au introdus cu teamă în camera de lucru şi s-au retras imediat.
        Am avut cu maestrul o lungă discuţie despre o mulţime de subiecte nemedicale. Apoi am procedat, conform ritualului nostru, la un examen complet neuropsihic. Nu am găsit nimic deosebit şi am comunicat pseudopacientului meu rezultatul negativ al investigaţiilor mele.
        Reacţia lui a fost neaşteptată. A chemat autoritar în cameră pe cele două doamne şi le-a forţat să fie examinate, deşi era evident că nu aveau nici un chef.
        În timp ce căuta să le convingă de necesitatea controlului medical, se întoarce către mine şi-mi spune:
        — Vedeţi, domnule doctor, ele m-au considerat bolnav şi m-au convins să fac apel la dl. X să vă cheme. Dacă eu nu sînt bolnav — aşa cum aţi constatat dumneavoastră —, atunci incontestabil că ele sînt bolnave şi distorsionează realitatea!
        Ce vreţi, gîndire de logician!

MARCIAN BLEAHU
Masă festivă

        Pe vremea aceea Munţii Bihor erau departe de-a fi ceea ce sînt astăzi. Nu din punct de vedere al reliefului, căci timpurile de care vorbesc nu sînt chiar atît de îndepărtate încît faţa mereu trecătoare a Pămîntului să fi înregistrat modificări notabile (în definitiv persoanele despre care vorbesc, cu mine în frunte, nu sînt încă în stare fosilizată), ci munţii erau cu totul altfel din punct de vedere al prezenţei oamenilor; mai bine-zis, a absenţei lor, căci lipseau aproape cu desăvîrşire.
        Desigur, nici pustietatea, nici distanţele nu aveau darul să alunge zelul explorativ al unui tînăr geolog ce eram, şi al unor tineri speologi ce erau Picu şi Pepi. Drept locuinţă aveam vechiul canton silvic din Padiş, o dărăpănătură de scînduri ce de-abia îşi mai ţinea adunaţi pereţii, dar care prezentau certe avantaje. Ca să vezi dacă afară este frumos, nu trebuia să te deranjezi din sacul de dormit, pus, evident, pe jos, căci paturi nu erau. Nu aveai decît să priveşti prin perete, printr-una din nenumăratele găuri practicate în el şi aveai o privelişte edificatoare. Apoi şi cu ploaia te lămureai repede căci aveai la dispoziţie locuri special amenajate în acest scop: dacă se aduna apă pe podea, în casă, însemna că afară nu-i a bună. În sfîrşit, niciodată nu te simţeai singur şi părăsit, şobolanii avînd grijă să-ţi ţină o necontenită companie. Da, şi am uitat să spun, în casă mai era şi o minusculă maşină de gătit, tocmai bună să dea căldură şi să cuprindă o cratiţă. Pe ea, deci, găteam mîncarea adusă cu mari dificultăţi, tocmai de jos, de la Beiuş, cu o caravană de cai. Dar, în sfîrşit, era casa noastră şi ne simţeam bine în ea căci era singura bază posibilă de unde plecam dimineaţa în fiecare zi pe trasee de cartare geologică sau la cîte o peşteră.
        Şi uite aşa, din explorare în explorare, din traseu în traseu, ne cheltuiam entuziasmul şi se scurgea timpul, dar şi tinereţea, lucru pe care aveam să-l aflăm mai tîrziu.
        Ei bine, într-o zi, Picu mă cheamă de-o parte şi îmi spune în mare secret:
        — Peste două zile este ziua de naştere a lui Pepi, ar trebui să-i facem o surpriză.
        — Foarte bine, dar ce?
        — M-am gîndit să-i preparăm ceva deosebit de mîncare, să aranjăm un fel de masă festivă, că altă surpriză...
        — Excelentă idee, dar cu ce?
        Cu ce meniu? Posibilităţile erau nenumărate, dar mai prost stăteam cu cunoştinţele culinare. Pînă la sfîrşit am stabilit: o supă, friptură la tavă cu varză călită şi clătite cu dulceaţă. Supa, din pachet, nu punea probleme. Nici friptura, căci se scoate carnea din cutia în care stă în suc propriu şi se pune în tigaie, în suc străin pînă se rumeneşte. Neliniştea mare ne-o dădeau varza călită şi clătitele. Cum în doi oameni erau adunate patru licenţe (Picu, inginer şi biolog, eu geolog şi geograf), ne-am gîndit însă că nu are de ce să ne fie teamă şi că, fără îndoială, o să găsim pe loc soluţiile practice de rezolvare ale problemei ce ne stătea în cale. Aşa că am purces la treabă. Este drept, mai puţin cu cunoştinţele celor patru licenţe şi mai mult cu ce văzusem pe la bucătăriile de acasă.
        Deci, varză călită. Ne-am ascuţit bine cuţitele late de vînătoare şi cu grijă am tăiat-o în şuviţe foarte fine. Am făcut un maldăr serios, am încins ulei în tigaie şi am pus-o la prăjit, pînă a devenit de culoarea castanei coapte. Pînă aici totul normal, dar, străfulgerat de o idee, zic:
        — Cum facem Picule să o călim?
        — Păi... o călim foarte simplu, mă asigură inginerul din el.


        S-a dus repede şi a adus o cratiţă cu apă rece, foarte rece, pe măsură ce varza se rumenea eu o aruncam cu multă îndemînare în apa rece, să se călească. Acolo ea sfîrîia şi apoi se răcea rapid.
        — Cum este?
        — Nu prea bună, cam sleită!
        — Ce-i de făcut?
        — Eu zic să n-o mai călim şi să o mîncăm doar prăjită simplu. Probabil că nu am descoperit reţeta bună pentru călire, deşi, ştii, oţelul, aşa cum am învăţat în facultate...
        Am continuat deci să pregătim o simplă varză rumenită în tigaie, cam decepţionaţi că nu o să ne putem lăuda lui Pepi că i-am pregătit varza călită. Apoi am trecut la clătite.
        — Ai vreo idee?
        — Nu prea ştiu nimic, dar după gust trebuie că nu are multe repere.
        Vorbă înţeleaptă de inginer. Am luat deci praf de lapte şi l-am frecat cu apă, ceva făină, apoi am făcut o zeamă lungă, albicioasă, destul de groasă, şi am încins ulei în tigaie, turnînd compoziţia apoi în ea. Ca să nu se spună că sîntem zgîrciţi, am pus, din plin, un strat destul de gros. El s-a rumenit pe o parte. Atunci am încercat cu multă îndemînare o figură pe care am văzut-o prin filmele italiene neorealiste. Am prins tigaia cu o mînă şi cu o zvîrlitură rapidă, decisă, am aruncat clătita în aer, aşa, niţel pe dungă, ca să cadă înapoi în tigaie pe partea cealaltă. Ea s-a rupt însă şi în zelul de a prinde rămăşiţele în tigaie, nu am salvat decît cinsprezece la sută, restul aterizînd pe podea. Nu-i nimic, o iau de la capăt. A doua se rupe şi are aceeaşi soartă. A treia nu se desprinde de pe tigaie, a patra o prind în întregime în tigaie, dar mototolită, aşa că nu am reuşit s-o coc şi pe cealaltă. Picu, enervat, mă sfătuieşte să las cinematografia neorealistă în pace şi să întorc clătita cu cuţitul. Treaba reuşeşte mai bine, rumenirea se face şi pe partea cealaltă dar, cînd să zicem că este gata, oroare: constatăm că am fabricat o pastă necoaptă, insipidă, între două carapace de lipie arsă.
        — Pasta este prea groasă.
        — De acord, dar cum s-o subţiem?
        — Am văzut că mama pune sifon în compoziţie.
        — Sifon? Dar de unde?
        — Avem apă minerală.
        Deci deschidem sticla de apă minerală, destinată şpriţului festiv, şi o turnăm toată în pasta albă, de care mi-am amintit pe parcurs că i se zice cir. Descoperirea filologică nu salvează însă situaţia, căci lichidul alb, devenit fluid, nu se încheaga deloc, indiferent cîtă cantitate punem în tigaie.
        Tot ce am reuşit a fost sa creăm un fel de turtă necoaptă, fără gust şi în care era păcat să mai punem şi dulceaţă.
        Masa festivă a constat aşadar din: supă (fără probleme), friptură (idem), varză necălită şi griş cu lapte (fără cocoloaşe, rezultat al vastei experienţe de o vară). Vin, fără şpriţ. A fost o adevărată masă festivă. La mulţi ani!
        P.S. Toamna, revenind de pe teren, am aflat de la mama că varza călită are o fabricaţie nu foarte complicată dar numai de gospodine ştiută, fără să-mi poată explica însă de ce se numeşte aşa, neavînd în mod evident, nimic comun cu oţelul. În ce priveşte clătitele, totul este să pui cir puţin în tigaie iar consistenţa lui să nu fie nici a pelikanolului, nici a laptelui de var, ci a aracetului!

V. COPILU CHEATRĂ
Meniu moţesc

        ...Însoţind adeseori pe scriitorul şi omul de ştiinţă, Victor Papilian, în Munţii Apuseni, pentru efectuarea unor cercetări antropologice, ajungînd în Muntele Băişorii, am fost rugat să-i cazez echipa şi să organizez o cină în stil moţesc. M-am uitat peste colaboratorii săi: conferenţiari, asistenţi şi, mai ales, studenţi şi studente din ultimul an, şi m-a apucat mila, de ei ca de ei, dar mai ales de mine. De unde să fac eu rost de alimente, în acei ani de după cel de-al doilea război mondial, într-un sat de munte, răsfirat în crînguri, doar cu şcoala, jos în valea caselor, acareturile popii Justin Cosma şi cîrciuma baciului Felea, unchiul poetului şi criticului literar Victor Felea? M-am întors către marele prieten al scriitorilor transilvăneni şi l-am informat: „Domnule profesor, cu cazarea nu-i nici o problemă, aici la noi, la munte, vara, toată tufa-i de sălaş, mai greu va fi cu meniul moţesc. Nu ştiu dacă după cină vor mai putea dormi de foame!"
        În vremea aceasta colaboratorii lui Victor Papilian se afundaseră în păduricea de gorun, zbenguindu-se. Pe semne, după ce s-au hîrjonit au gustat din apa limpede şi tare ca spirtul, care te curăţă pe dinlăuntru, ca peria de frecat podelele, numai aşa se explică faptul că, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc o soluţie pentru încropirea unui meniu moţesc, i-am văzut alergînd pe coasta padinei spre noi şi, înconjurîndu-ne, îl întrebau pe profesor unde şi, mai ales, cînd vor cina. Profesorul, bazîndu-se pe popularitatea pe care bănuia că o am în sat, i-a liniştit: „Aveţi puţină răbdare. Domnul coleg, colegul eram eu, un biet student la Litere, ne va aranja un meniu moţesc, să cunoaşteţi şi dumneavoastră, viitori medici de plasă, cum se mănîncă la munte".
        L-am lăsat pe profesor cu colaboratorii săi şi m-am îndreptai spre cîrciuma badelui Felea. Nu era acasă decît lelea Marie. După ce am dat bineţe, m-a poftit în filigorie (un fel de verandă) şi m-a întrebat ce beau. Fără să mai fac vreo introducere am intrat direct în subiect: „Nană Marie, zic eu. Ai văzut tinerii aceia care au venit în frunte cu domnul profesor universitar Papilian de la Cluj?" „I-am văzut dară, că n-am albeaţă pe ochi!" „No, dacă i-ai văzut, fă bine şi spune-mi, ai dumneata fărină de mălai?" „Am, da-i de iestimp şi-i cam încinsă". „Atîta bai! zic. Lasă-i pe domni să-l guste şi ei să vadă ce mănîncă moţii! Dar nişte brînză frămîntată ai?" „Am, da’ nu-i mai multă de un blid, că încă n-am frămîntat caşul". „Tocmai bine, aşa şi vreau" „Don’ derector, mi-ţi ierta da-i cam usturoaie". „Exact cum vreau şi eu!" am liniştit-o. „Acum fă bine şi pune căldarea la foc şi freacă mămăliga. Peste un ceas sîntem aici, la cină".
        Am alergat la popa Justin, dar nu sosise încă din tîrg, din Iara. Preuteasa, între noi fie vorba, ţinea la mine, că nimeni n-o dansa mai fain la balurile Casinei din Iara. Ne văzuse şi sucise capul cîtorva galiţe, ştiind că popa Justin avea obiceiul să poftească la masă pe toţi inspectorii silvici, universitarii sau revizorii şcolari care poposeau în Muntele Băişorii. Bucuros, am ieşit în curte şi băgînd degetele între buze am dat drumul la cîteva ţignale, de au răsunat pădurile pînă-n vîrful Muntelui Mare. Învăţătorul Belea Ilie, care-şi avea casa în coasta din faţă, a înţeles că-i solicitat şi a coborît în Valea caselor. Cum l-am văzut i-am poruncit: „Ilie, faci pe dracul în patru şi, fie cu vîrşa, fie cu patroana — îi vezi pe domnii de colo? — în seara asta trebuie să prinzi pentru fiecare un păstrăv!" Ilie s-a executat.
        M-am reîntors la nana Marie şi am pregătit o masă lungă, peste care am aşternut cîteva feţe de masă ţesute în patru iţe din cînepă. Am aşezat la mijloc un cîrpător, de-un stînjen, pe care nana Marie îl folosea cînd întindea aluatul pentru foaia de tăiţei. La bucătărie, baciu Felea, care sosise între timp, mesteca de zor, cu melesteul, mămăliga. Blîndul profesor Papilian, cînd m-a văzut că-i fac semn a înţeles că e vremea să poftească pe colaboratorii săi la cină. Studenţii şi studentele, n-au apucat să se aşeze bine la masă profesorii, că s-au şi repezit să ocupe un loc mai aproape de bucătărie, doar-doar vor mirosi ce s-a pregătit de cină. După ce s-au astîmpărat, am luat cuvîntul şi le-am spus: „Dragii mei, la dorinţa maestrului (mă refeream la scriitorul Papilian), v-am pregătit un meniu moţesc!" „Bravo!" au exclamat vreo douăzeci de suflete într-un singur glas.
        Întors spre nana Marie, i-am făcut semn să aducă blidul cu brînză. Prefăcîndu-mă că-mi scuip în pumni, am strîns cocoloş brînza din blid, am îndesat-o bine pînă a rămas ceva mai mărişoară decît o minge de tenis şi am aşezat-o în mijlocul cîrpătorului. Baciu Felea, ajutat de un prunc al său, a răsturnat căldarea de mămăligă peste bulzul de brînză. Într-o clipă aburii au inundat veranda, lampa a început să clipească şi o vreme nu s-a mai văzut om cu om. Cînd s-au risipit aburii, ochii tuturor priveau mămăliga întrebători. Ghicindu-le gîndurile i-am poftit să îndrăznească şi să se servească. „Cu ce să ne servim, domnule coleg?" a cutezat Papilian să mă întrebe." Cu mămăligă şi brînză", i-am lămurit eu. „Foarte bine, dar n-avem nici o furculiţă", a constatat cineva. „Aveţi dreptate, am aprobat. Nici moţii n-au şi, totuşi, mănîncă mămăligă. Cu degetele!"
        Foamea e mare dascăl. Curînd, tot încercînd cu degetele mămăliga pe margini unde era mai rece, m-am pomenit că dispăruse fără să-i mai dăscălesc. Cînd să se termine mămăliga, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal mă întrebă. „Stimate domnule coleg, am înţeles că ne-ai poftit la mămăligă cu brînză, dar noi pînă să ajungem la brînză ne-am săturat cu mămăligă şi brînza a rămas neconsumată!" „Tocmai ce am vrut să vă demonstrez, domnule profesor. Aşa fac şi moţii. Se hrănesc cu mămăligă şi cînd ajung la brînză, o culeg şi-o păstrează pentru a doua seară!"
        Deodată, s-a deschis uşa şi a apărut în prag un popă cît un stog. Era Justin, prieten vechi, din liceu. Puteai face din el doi protopopi şi mai rămînea şi de-un mitropolit, sichinaş, pe deasupra.
        După ce s-au făcut prezentările, Justin ne-a poftit în casele parohiale unde ne aştepta o tocăniţă de pui şi păstrăvi fripţi la proţap de învăţătorul Ilie. Şi uite aşa le-a venit cercetătorilor inima la loc, iar eu am încălecat peste timp şi v-am spus o poveste adevărată.

CRIŞAN MIRCIOIU
Domnule coleg

        N-am găsit o întîmplare chiar foarte hazlie, dar întorcîndu-mă în timp am ajuns la epoca în care am fost student (1930—1936). Mi-am adus aminte de o întîlnire „de lucru" cu ilustrul meu profesor de anatomie, scriitorul Victor Papilian, care cred că poate fi citită cu zîmbetul pe buze... şi pe urmă amintirea marilor noştri oameni nu poate fi decît tonică şi salutară.
        Eram în anul al II-lea de facultate, şi la una din demonstraţiile cu profesorul V. Papilian, la care acesta avea obiceiul să scoată studenţi la catedră, punîndu-i să demonstreze un organ sau altul. În ziua aceea ni se demonstra creierul.
        Mărturisesc sincer că nu prea ştiam, adică nu ştiam chiar deloc; seara dinaintea zilei fusesem la o petrecere cu colegi prahoveni, la „Pipa Mică", şi nu prea avusesem timp nici să dorm, necum să mai şi învăţ.
        Se vede însă că aveam o asemenea figură „neştiutoare" (precum cel cu musca pe căciulă!), încît privirea profesorului Papilian, recunoscut ca fin psiholog, a fost atrasă spre mine şi am şi auzit invitarea:
        — Domnule coleg, cel cu cazaca neagră (eu eram! în imitaţia lui Ionel Teodoreanu). Te rog să pofteşti!
        Cu inima cît un purice, am ajuns lîngă catedră.
        — Domnule coleg, te rog să-mi arăţi pe acest creier corpul calos.
        Iau creierul în mînă şi-ncep să-l învîrtesc, chipurile să-l aşez în poziţie, cu zona frontală înainte, dar ca să mai cîştig timp, pentru că din bancă veneau şoapte binefăcătoare. Ba chiar am schiţat o intenţie de a mă apropia de bănci, ca să aud mai bine. Ceea ce, vâzînd Papilian, l-a făcut să mă apostrofeze:
        — Domnule coleg, nu trage cu urechea! Nu te lăsa ispitit de sirenele din bănci (şi chiar erau cîteva sirene...). Sînt sirene fără curajul răspunderii...
        La care eu, în disperare: „Domnule Profesor, n-aş vrea, dar o fac din instinctul de apărare."
        Se vede însă că răspunsul meu, în loc să i se pară obraznic sau nepotrivit, i-a plăcut pentru sinceritate sau pentru spontaneitate, cert este că, cu o explozie caracteristică, ridicînd mîinile către înaltul cerului, Papilian a exclamat:
        — Bravo, Domnule coleg! Instinct de apărare...!? Cel puţin un răspuns cinstit şi cu bună explicaţie. Treci la loc, Domnule coleg! Îmi place spontaneitatea. Să vină altcineva...
        Iar eu pentru aceasta, mîndru de mine, m-am îndreptat spre bancă.
        Şi de atunci l-am iubit şi mai tare pe V. Papilian, care mai tîrziu s-a convins că ştiu ce este corpul calos şi chiar şi altele. Iar „aforismul" meu, adică drag inimii mele, este următorul citat din Tudor Vianu, pe care-l am scris cu litere mari la mine pe masă şi în inima mea:
         „Împlineşte-ţi munca vieţii tale, fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sînt începuturile de viaţă. Fă ce poţi ca lumea să fie mai dreaptă."
        Este unul dintre cele mai frumoase gînduri pe care le-am întîlnit şi a căror nobilă simplitate le fac şi mai penetrante.
        Dacă fiecare dintre noi le-ar învăţa pe dinafară, şi ar aplica măcar unul din cuvintele acestor rînduri, sînt sigur că s-ar schimba faţa lumii, spre bine.

(Perpetuum comic ’83, pag. 151)

Vezi toată postarea

Salonul bej

         Directorul staţiunii de odihnă, dispecerul şef şi administratorul hotelului se înclinară zîmbitori, sărutară, ceremonioşi, mîna nevestei mele, mi-o strînseră cu efuziune pe a mea şi mă însoţiră în cameră — care era, într-adevăr, sclipitor de curată şi cu gust mobilată.
        — În faţă aveţi munţii — ni se spuse — la dreapta rîul, la stînga rondurile cu flori, dedesubt barul de zi cu o muzică foarte discretă. Sperăm să vă odihniţi şi să înmagazinaţi ozonul necesar.
        Toate erau admirabile.
        — Să coborîm la masă — spuse nevasta — că noi n-am mîncat de ieri. Tot pe drum.
        Furăm conduşi, de acelaşi trio, la restaurant. Dar nu intrarăm în sala de mese, ci cotirăm, călăuziţi cu gentileţe, spre o uşă laterală, pătrunzînd într-un splendid salon de culoarea cafelei cu lapte, cu mese sculptate şi fotolii de cauciuc, umbrite de un imens oleandru.
        — Dumneavoastră veţi mînca aici. Sînteţi oaspeţii noştri stimaţi. Vă va servi numai Costică, cel mai bun ospătar al nostru.
        Costică era, realmente, cel mai bun. Şi extrem de prompt. Prînzul, consistent. Berea, rece şi acidulată. Pîinea, proaspătă. Desertul, delicios.
        Am dormit duşi, în mireasmă de regina nopţii şi susur de valuri.


        Dimineaţa, mi-am pus o cămaşă de vacanţă intens colorată, nevastă-mea a ţinut să umble-n papuci şi ne-am prezentat la salon, să ne luăm micul dejun. Costică ne aştepta zîmbitor în uşă, ne-a urat o zi bună şi ne-a întrebat, îndatoritor, dacă dorim ouăle „omletă, ochiuri sau hemendex"...
        N-am apucat însă să optăm, fiindcă a apărut un bărbat crîncen, cu cravată de piele, care ne-a făcut semn să ne ridicăm, arătîndu-ne şi direcţia spre care să ne îndreptăm: uşa.
        — Tu n-ai ştiut că aici vine delegaţia? — se aspri către Costică.
        — Ce delegaţie? — am întrebat.
        — O delegaţie de ziarişti din America Latină. Nu puteţi lua masa aici. Mergeţi pe terasă.
        Ne-am dus pe terasă, urmaţi de Costică, sugerînd un cîine credincios lovit pe nedrept. O ţinea numai în scuze şi ne propuse cîte două antreuri cu salam şi caşcaval pentru fiecare, drept compensaţie. Leorbăiam ciorba şi priveam prin perdelele subţiri de borangic la cei doi ziarişti latino-americani care-şi scoteau tacticoşi hainele, gesticulînd către interpretă.
        Pe la friptura de nutrie văd că vine iar spre noi bărbatul crîncen, cu cravata de ham, flancat de şeful de sală şi de un necunoscut foarte zîmbăreţ:
        — Am înţeles — mă scol resemnat — mergem să ne mîncăm desertul pe iarbă.
        Necunoscutul se înclină în unghi drept şi îmi apucă amîndouă mîinile:
        — Îmi daţi voie: Niculescu, de la protocolul Consiliului. Eu îi însoţesc pe mexicani.
        Mă scuz rapid, milităreşte:
        — Să trăiţi, noi, deîndată ce ni s-a comunicat, am şi evacuat salonul...
        Persoana, toată în alb, rîde ca de o glumă bună:
        — Un exces local. Stupid. Şeful delegaţiei de alături e dl. Mora, directorul unui mare cotidian din ţara lui. Zice că e prietenul dumneavoastră. V-a văzut pe fereastră şi vă roagă, insistent, să luaţi masa cu el, dacă, desigur vă face plăcere.
        Îl cunosc, într-adevăr, ne-am întîlnit undeva, la un congres. La Viena, cred.
        Ne îmbrăţişăm cu efuziune:
        — Querido amigo!
        — Caro Mora!
        O pupă, latin-meridional, şi pe nevastă-mea, care zîmbeşte cu bună cuviinţă — ceea ce-i dă curaj şi celuilalt delegat să procedeze aşijderea.
        Mîncăm copios, bem un vin nemaipomenit, „care nu se găseşte în comerţul de stat şi cooperatist" — ni se precizează, la ureche — şi pălăvrăgim voioşi vreo trei ore, dîndu-ne din nou, reciproc, cărţile de vizită şi urîndu-ne la revedere „oriunde". Dl. Mora pleacă de la noi direct în Alaska, să vadă nu ştiu ce conductă.

        Două zile luăm masa liniştiţi în salon, singuri, serviţi impecabil de înaripatul Costică. A treia zi, sîntem conspectaţi cu un ochi întunecat de o persoană congestionată, cu guler de celuloid, care după ce ne priveşte fix, iese grav.
        Apare numaidecît administratorul hotelului, fîstîcit şi vizibil transpirat. Ne cere o mie de scuze. Face o sută de temenele. Însă tovarăşul secretar general al Ministerului, care a venit cu familia (sînt nouă persoane) şi care-l aşteaptă şi pe ministrul adjunct cu doamna, a fost foarte supărat „că a găsit lume străină în salonul bej", i-a promis că-l dă afară şi ne-a poftit să trecem imediat „în restaurant, la un loc cu toată lumea, să nu umblăm după favoruri". Trecem, bineînţeles, cu castroanele în mîini şi lingurile la subsuoară, în restaurant, lîngă doi bătrîni cuminţi, care-şi moaie pîinea în supă şi o clefăie cu demnitate. Secretarul general soseşte cu toţi cei opt ai săi în monom, defilînd printre două şiruri de ospătăriţe, mistuindu-se apoi în răcoarea salonului. Culoarul viu se păstrează întrucît, între timp, a apărut şi adjunctul, cu soţia, o femeie încă tînără, cu coc înalt şi mers elastic. Ca toate femeile, cum e şi în urma bărbatului ei, aruncă o privire circulară peste sala de mese. O descoperă, cu un ţipăt prietenos, pe nevastă-mea. Bărbatu-său rămîne pe loc. Lumea se uită la noi. Ne ridicăm, fireşte, în picioare. Cei doi bătrîni, năuciţi, se scoală şi ei.
        Doamnele se sărută, se mîngîie, sporovăiesc destins „tu aici?" „cînd ai venit?" „vai, ce-ai slăbit!", „dar ce bine-ţi vine cocul!" etc. Ministrul adjunct n-are încotro, se apropie, destins şi curios. Ne recomandăm, se recomandă.
        — Dragă — face doamna — ea e profesoara mea iubită, de care ţi-am vorbit de atîtea ori. Iar dînsul e soţul ei, trebuie să-l ştii.
        Ministrul dă din cap că mă ştie, dar nu prea convins, apoi observă maliţios că stăm în centrul salonului ca nişte artişti amatori pe o estradă cu public gratuit împrejur şi propune, afabil, să luăm cina împreună.
        — Cum putea fi tovarăşa, profesoara ta — îi zice nevestei sale în timp ce călcăm din nou pe lunga cărare persiană din salon — cînd e mai tînără ca tine?
        — Vai! — se roşesc amîndouă. Şi nevastă-mea explică: „Sîntem de-o vîrstă... Dar eu eram mai veche în meserie, şi de aceea..."
        Secretarul general e în picioare, cu tot tribul personal. Îi sîntem recomandaţi, şi pe faţa lui negricioasă se lăţeşte imaginea celei mai furibunde fericiri:
        — De cînd voiam să vă cunosc! Dacă ştiam... Dacă aş fi ştiut că sînteţi aici...
        În patruzeci de secunde se lungeşte masa, se trag fotoliile alături, se aduc tacîmuri noi şi o luăm de la capăt, mîncînd încă o dată salamul şi caşcavalul de „antreu", plus o roşie retezată de care, în prima ediţie, nu beneficiasem.
        — Dumneavoastră — ne declară solemn, a doua zi, responsabilul staţiunii — nu vă mai mişcaţi din salonul ăsta, oricine ar veni şi orice v-ar spune... „Ascultă — îi notifică, sever, administratorului hotelului — dacă-l mai împiedici pe dumnealui să mănînce aici, e ca şi cum mi-ai interzice accesul mie".
        De pe chipul smead al administratorului reiese fără dubiu că o atare eventualiate e cu desăvîrşire exclusă.
        Dar după cinci zile se anunţă o delegaţie condusă de Marele Muftiu al unei respectate republici islamice. Încep pregătirile: feţe de mese noi, petale de trandafiri pe farfurii, furculiţe legate cu panglicuţe-fistic şi pernuţe de burete pe spătarele scaunelor, prinse cu un fel de şnururi lungi, albe, amintind dispozitivul de fixare a indispensabililor bărbăteşti de glezne. Atrag atenţia celuilalt membru al familiei mele că va trebui, totuşi, să ne căutăm un loc convenabil în interiorul stabilimentului, pentru răstimpul înaltei vizite musulmane. Personalul nu spune nimic, dar şeful de sală ne priveşte cu ochi lăcrimoşi şi, cînd se dă pe după stîlp, îl auzim oftînd discret.
        În ziua cu pricina, pe la 12, luăm loc, din proprie iniţiativă, la o masă retrasă, lîngă bucătărie — care avînd un scaun defect şi unul lipsă oferă posibilitatea unui prînz intim, în doi. Un număr mare de persoane cu funcţii hoteliere şi alimentare vin să protesteze, să ne invite, duios şi formal, a ne relua locul în „salonul bej", dar e limpede că, refuzînd, le ridicăm bolovanul de pe suflet: sînt recunoscători că nu-l vom jena pe oaspetele de seamă, în timpul consumului de friptură berbecească. Ciuguleam tocmai strugurii mărunţi de Topraisar, serviţi ca desert, cînd văd că se apropie de noi un om distins, cu mustaţă deasă şi sprîncene stufoase, într-un costum albastru impecabil. Se aplecă elegant: „Sînt tovarăşul... şi rosteşte un nume; după care şi titulatura ministerului aparţinător:
        — V-aş fi îndatorat — zice, cu glas melodios baritonal — dacă mi-aţi acorda cîteva minute.
        Arunc restul de strugure şi mă scol de pe scaun, evident decis să-l urmez.
        — Singur, sau şi cu ea? — arăt vag, către nevastă, care rămăsese cu o bobiţă în mînă.
        — Şi cu doamna, dacă-i face plăcere, bineînţeles, şi n-o supără. Altminteri, eu pot aştepta.
        — Noi am terminat masa, aşa că...
        — Ah! Aţi şi mîncat?
        Personajul pare sincer contrariat.

        Ieşim în hol; ne îndrumă, prevenitor, pe coridoare, în timp ce soţia îmi suflă în ureche, stins, dramatic: „Să mă duc fuga, să-ţi aduc măcar haina şi basca?" Îi fac semn că şi aşa e prea tîrziu, omul nostru deschisese uşa unui birou elegant, pe care nu-l ştiusem şi ne poftea să şedem în fotoliile profunde. Ne oferă ţigări. Refuzăm. Ne întreabă dacă am dori un coniac. Mulţumim, nu e cazul.
        — Vă supărăm — începe, puţin încurcat — în legătură cu prînzul şi cu cina de azi...
        Răspund iute, pe nerăsuflate:
        — Ştim, sîntem informaţi, nu mai călcăm niciodată în salonul bej, vă asigur.
        — N-a fost vina noastră — sare şi nevastă-mea, mai volubilă decît deobicei — direcţia ne-a poftit, noi n-am cerut, ministrul ne-a chemat, adică soţia lui, dar pe urmă, azi, ne-am retras, vă rugăm să ne scuzaţi, nu mai intrăm deloc acolo, dealtfel mai rămînem în staţiune doar trei zile şi pe urmă plecăm, s-a terminat şi cura, şi vacanţa.
        — Cunoaştem — spune interlocutorul, elegant — ştim că au fost nişte întîmplări cam neplăcute, că aţi suportat şi o anumită comportare necivilizată, la un moment dat... Vă rog însă să-mi permiteţi...
        — Nu ne plîngem de nimic. Iar dacă sînteţi de părere, cît timp e delegaţia, aici, noi putem pleca şi într-o excursie prin ojete, la Valea Seacă, ni s-a spus că e un loc foarte pitoresc, durează două zile, cu cazare la motel...
        — Misiunea mea — insista tovarăşul, încrucişîndu-şi degetele şi arătîndu-ne două manşete imaculate, cu butoni de argint — e sa vă captez bunăvoinţa...
        Îl informez însă rezolut:
        — Tovarăşe, totuşi vă rog să nu mai stăruiţi: cît vor fi oaspeţii aici, pur şi simplu noi nu vom mînca. Amîndoi sîntem cam plinuţi şi o zi de post ne va prinde cît se poate de bine.
        Omul îşi drege vocea şi se uită în tavan:
        — Misiunea mea — reia, cu tonul neschimbat — e să vă captez bunăvoinţa în următorul sens: dacă aţi accepta să luaţi prînzul (acuma văd că sînt deplasat, am întîrziat) dar măcar cina, cu delegaţia islamică, pe lîngă care sînt acreditat.
        Îl privesc ţintă, fără să înţeleg.
        Nevastă-mea se uită la mine, neliniştită:
        — Ai fost coleg cu Muftiul? V-aţi cunoscut pe undeva?
        Neg. Dar evaziv. Mai ştii...
        Sîntem lămuriţi pe îndelete:
        — Marele Muftiu şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă şi cu oameni obişnuiţi, nu numai cu oficialităţi. Nu putem să nu-i satisfacem dorinţa, dealtfel firească. Ştiind ca vă aflaţi în staţiune, dumneavoastră, personalitate a domeniului în care lucraţi, şi doamna, nu mai puţin — şi se înclină curtenitor spre ea — ne-ar fi foarte agreabil, sînt convins că şi oaspeţilor, dacă aţi primi invitaţia de a-i cunoaşte şi a vă întreţine cu ei.
        Primim. Cinăm cu Muftiul — un om plăcut, la vreo 45 de ani, îmbrăcat europeneşte în dril şi cămaşă de mătase, cu ochelari de aur şi bărbuţă neagră. Au loc, cu el şi cu însoţitorii, conversaţii interesante şi vii. El ne întreabă despre cîte unele, noi îi răspundem ce şi cît ştim. El îşi exprimă diverse opinii, noi le ascultăm deferenţi. El rosteşte rugăciuni, noi asistăm respectuoşi. El îmi cere îngăduinţa s-o binecuvînteze pe nevastă-mea în legea sa, eu sînt de acord, după ce mă interesez, politicos, dacă ceremonia poate avea loc în prezenţa mea. Muftiul rîde puţin şi zice că pentru această întrebare mă vă binecuvînta şi pe mine. Ne dă cartea sa de vizită şi ne pofteşte să venim în ţara lui, unde ne va primi ca prieteni buni. Noi răspundem că vom fi fericiţi să-l reîntîlnim. Ne despărţim în cei mai buni termeni posibili.


        A doua zi, înainte de micul dejun, stăteam nehotărîţi în hol, neştiind încotro s-o apucăm pentru ceaiul de dimineaţă. Eram însă aşteptaţi chiar în uşa restaurantului de trio-ul directorialo-administrativ, deosebit de afabil.
        — Stimaţi tovarăşi — începe administratorul — de azi înainte nu vă servim decît în salonul bej. Şi nu vă mai serveşte nimeni în afară de mine personal. Dumneavoastră veţi hotărî, în fiecare dimineaţă, meniu-ul. Şi, ca să ştiţi: cît staţi la noi, salonul bej rămîne, în întregime şi exclusiv, la dispoziţia dumneavoastră.
        Protestăm. Încîntaţi, dar protestăm. E prea mare sforţarea, prea mare cinstea, n-o merităm etc; însă de-a surda. Costică primeşte sarcina să stea de gardă la uşă, pentru ca nu cumva să fim deranjaţi de vreun curios, ori vreun impostor.
        A durat o zi şi jumătate.
        Ne trezim cu un cetăţean masiv, cu figură de boxer, care tîrăşte după el tot cortegiul de responsabili ai locului. Urlă, răguşit, într-o direcţie imprecisă:
        — Cine i-a băgat pe particularii ăştia aici? Cine sînt ăştia?
        Suita e mută. Directorul staţiunii, livid, vrea să dea o explicaţie la ureche. Personajul ridică tonul şi mai sus:
        — Nu v-am spus să nu băgaţi pe nimeni aici, că venim noi? Cu cine paştele mă-tii am vorbit — se îndreaptă spre administrator, — nu cu tine? Şi voi ce păziţi aici, fire-aţi ai dracilor de căpuşe? răcneşte, global, către ceilalţi.
        — Domnule — mă ridic, aferat — felul dumitale de a te pronunţa...
        — Hai, hai, valea — se răţoieşte intrusul — şi să nu vă mai prind pe-aici... Alt loc n-aţi mai găsit? Că dacă nu mîncaţi la salon, tuşiţi, vi se apleacă...
        Ieşim fără să ne mai uităm înapoi. Urcăm în cameră, interzişi şi închidem uşa cu cheia.
        — Plecăm! — rostim amîndoi, sumbru, în acelaşi timp.
        Sună telefonul. E directorul staţiunii, sugrumat. Se bîlbîie.
        — Părăsim hotelul imediat — răspund rece, — tocmai ne făceam valizele... A propos: pot să ştiu şi eu cine era mitocanul?
        Directorul vorbeşte îngăimat şi plîngăreţ:
        — E preşedintele clubului sportiv, şi au decis de-abia înainte cu o oră să sărbătorească aici, la noi, victoria de ieri... Că ieri am cîştigat meciul decisiv şi intrăm în A.
        — Din partea mea, puteţi intra unde doriţi, şi în H ori în Y, eu plec acum, la moment. Şi cu individul mă mai întîlnesc eu, n-avea grijă...
        — Tocmai asta e — se văicăreşte şi mai abitir directorul — că o să vă reîntîlniţi peste cîteva minute... Cînd aţi ieşit din salon, băieţii, care aşteptau, v-au recunoscut imediat, că vă ştiu de la radio şi de la televizor, şi au zis că fără dumneavoastră în capul mesei nici nu concep să intre în salon, necum să ia prînzul festiv... Şi acuma urcă toţi la dumneavoastră, în cap cu preşedintele... Mi-au luat şi toate florile, pentru doamna... Vă rog frumos să-i primiţi, vă rog eu din suflet...
        N-apuc să mai răspund; pe culoar, în faţa uşii, izbucneşte un cor pe douăzeci şi două de voci: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască!" Preşedintele mitocan, acum cu o figură de arhanghel, deschide larg uşa, înaintînd cu buchetul de o sută trandafiri ca o pavăză.

(Perpetuum comic ’83, pag. 48)

Vezi toată postarea