O cracă din arborele genealogic (pc85)

— Fragment —

        Avem prilejul ca în această ediţie din antologia noastră să reproducem un capitol din „O cracă a arborelui genealogic" — scriere recentă a unuia din cei mai prodigioşi umorişti contemporani, scriitorul şi gazetarul NICUŢĂ TĂNASE

Dedic acest capitol filatelistului pe scurt de la revista „Săptămîna", Mihai Neagu Basarab

        Ştiţi ce-am să fac eu astăzi? Astăzi pînă în prînz? Ştiţi ce-am să fac? Am să vă vorbesc despre ei. Despre care ei? Cum despre care ei? Tata, mama... Ba nu, invers. Mama, tata. Invers e mai bine. Ştiu de cînd eram copil că e mai bine aşa. Adică nu de copil, ci de cînd am început să vorbesc şi eu şi după ce am aflat ce se întîmplă în preajma mea. De ce? Cum, chiar nu vă trece prin cap că mai mulţi taţi poţi avea, însă mamă numai una? De aici şi bancul ăla cu „mamă e numai una". Deci mama, tata, Zoica, Dănuţ, ei şi ceilalţi. Care ceilalţi? Păi ce, am fost singur la părinţi? Zoica a fost singură? Dacă eram singuri, astăzi nu-mi mai ajungeaţi nici cu prăjina la nasul ăsta al meu cîrn. Eram mare!
        Dacă vreau, mă pot lăuda acum că tata a fost pilot de cursă lungă, ori că a avut un picior de lemn şi un ochi de sticlă, că a purtat brăţară ori basc franţuzesc... M-aş putea bărbieri că tata mare a fost pirat. Pirat pe Marea Neagră şi că a avut armură de cauciuc nemercerizat, că a murit de gută în cine ştie ce bătălie cu alţi piraţi. De tata mare e vorba... De tata mai pot spune că a fost patronul fabricii de cuie de la Sinaia ori marele farmacist de la Basarab: Alifantis. Pot spune că a fost Marmoroş Blanc din Moromeţii lui Marin Preda. Dar n-a fost nici una nici alta, aşa că o să vă spun cînd o veni vremea ce a fost şi nimic, dar absolut nimic în plus. N-am să vă spun nimic de la mine. Ce interes aş avea? Tata şi aşa a avut o viaţă agitată, nu a fost el pirat, nici pilot de cursă lungă, nici fabricant de cuie, dar... aveţi răbdare c-o să-i vină rîndul.
        Şi despre mama v-aş putea spune c-a fost fecioară cînd m-a făcut pe mine, că fecioară a rămas şi după aceea, mai ales c-a mai existat un precedent (vezi fecioara Maria). Cînd o veni vremea am să vă vorbesc şi despre ea. Puteţi să fiţi siguri că n-am să exagerez cu nimic. Ştiţi că mie nu-mi plac lăudăroşii. Chiar dac-o să mă pice careva dintre dumneavoastră cu ceară albastră n-am să fac prostia să spun că mama a fost rudă cu Ioana d’Arc ori cu Genoveva de Brabant şi nici n-am să vă spun c-a fost femeia cu barbă de la moşi.
        Despre Zoica v-am mai spus eu cîte ceva. V-am spus că mi-a fost nevastă şi pe vreme rea şi pe vreme bună, dar nu-i de ajuns. Trebuie să cunoaşteţi mai multe despre ea. Soarta ei este în mîinile mele acum. Dacă mă apucă pandaliile pe mine pot zice despre ea ce vreau. La mine e pîinea şi cuţitul. Ce pîinea şi cuţitul?! La mine e peniţa şi cerneala. Pot face ce vreau cu biografia ei. O pot face fiica unor reparatori de umbrele, fiica unor fabricanţi de potcoave de cai morţi, ori mai ştiu eu ce fiică de moşieri. Fiica unor foşti moşieri, că astăzi nu se mai găseşte articolul ăsta. O pot face şi fiica unor ţigani corturari, ori a unor zarzavagii. Aş putea să mă duc la ea şi s-o întreb ce vrea, ce biografie îi convine. Eu însă n-am să fac aşa, eu am să mă ghidez numai şi numai după adevăr. Eu, pardon, ea, Zoica, nu merită să spun despre ea lucruri urîte sau neadevărate. Dacă am să spun adevărul despre ea, am să spun prea mult. Nu e locul aici să-i aduc laude, dar dacă aş putea eu spune adevărul, atunci făcătorul de calendare bisericeşti ar sta la coadă la poarta mea ca să-i mai spun ceva despre Zoica, pentru ca s-o poată face sfîntă. Sfintele din calendarele bisericeşti nu cred că au mai multe merite decît are Zoica. Dacă punem la socoteală numai anii pe care i-a trăit ea lîngă mine cît am fost bolnav, cît s-a chinuit cu mine cînd nu puteam vorbi şi tot ar fi destul să fie sfîntă. Dar de ce să fie sfîntă? S-o înjure toţi beţivii? Ştiu eu că aşa fac beţivii, în loc să bea zeamă de varză se duc la calendarul creştinesc şi iau sfinţii după alfabet. E drept că Zoica ar fi mai ferită fiind mai la urmă, dar te pui cu beţivii? Şi poate că beţivii adorm pînă să ajungă la litera Z.
        După cum vă uitaţi la mine îmi daţi de bănuit că nici pe mine nu mă cunoaşteţi prea bine. Cine sînt eu şi ce vreau? Păi, vreau să vă spun cîte ceva despre ai mei. Pe ei îi cunosc foarte bine, aşa că n-o fi mai greu să-i descriu. Deci n-am să mă păcălesc şi n-o să vă păcălesc prin caracterizarea lor. Cine sînt eu? Păi după cum scrie pe coperta acestei cărţi, acolo sus, sînt autorul ei. Eu am scris tot ce se află aici. Ceea ce vă spun eu acum e vag? Dacă aveţi impresia că tot ce v-am spus pînă acum e vag, atunci s-o iau altfel.
        Ştiţi cine sînt eu? Sînt Stan Dracu? Nu! Nu sînt Stan Dracu. Sînt ăla care şi-a scris numele pe coperta unor cărţi. Nici asta nu vă spune prea mult? Bine. S-o iau altfel. Ştiţi cine sînt eu? Păi, eu sînt ăla care are la bicicletă ochi de pisică şters de noroi. Sînt ăla care nu cîntă din trompetă, bas, oboi, clarinet etc. Sînt ăla care nu ştie să meargă în mîini, să facă gimnastică de producţie şi alte feluri de gimnastică... Sînt ăla care umblă în foc numai cu cleştele, care nu face abuz de medicamente, care nu umblă cu uşa în spinare, care nu se urcă pe vreun acoperiş dacă nu e nevoie, nu poartă galoşi pe vreme frumoasă şi nu ţine nici umbrela deschisă în farmacia nr. 39. Sînt ăla căruia nu-i plac macrameurile groase, care nu scrie pe pereţi, sînt ăla care nu aprinde focul în păduri şi nu întărîtă animalele sălbatice! Vag?
        Adică ce v-am înşirat eu pînă acuma e vag? Spun că nu umblu cu umbrela deschisă în farmacia nr. 39 şi dumneavoastră ziceţi că e vag? Daţi-o încolo. Şi astea sînt vagi? Ce să vă mai spun eu dumneavoastră despre mine ca să vă daţi un pic seama cu cine aveţi de-a face? Am găsit! Eu sînt ăla care n-am fost văzut niciodată mergînd pe stradă cu un prosop legat la gît. Nu am mers niciodată cu prosopul legat la gît pentru că niciodată nu mi s-au umflat gîlcile? Aşa ziceţi dumneavoastră, că n-am avut gîlci? Am avut gîlci, dar n-am umblat cu prosopul legat la gît. Am făcut gargară cu gaz. Nici măcar atunci cînd eram mic n-am umblat cu picioroange. Dac-aţi văzut pe cineva umblînd cu picioroange pe Calea Victoriei, cam pe lîngă Capşa, să ştiţi că nu eu am fost ăla. Eu habar n-am să merg cu asemenea drăcii. Eu sînt ăla căruia nu-i plac măslinele, conopida, ardeii umpluţi, bătăturile, negii, coşurile, coşurile de pe faţă, cerneala roşie, braga, compotul bulgăresc, dovlecelul copt, zacusca, potîrnichile, becaţele, şerpii boa şi cu clopoţei, tigrii, caprele negre de tot, cimpanzeii, lamele Baltica, broaştele ţestoase mai mari de un metru. Sînt ăla căruia nu-i plac dar nu am unde să înşir tot ce nu-mi place.
        Dar staţi puţin. Dacă vă aduceţi aminte de mine e bine, dacă nu vă aduceţi aminte de mine, iar e bine. Dacă nu vreţi să vă concentraţi puţin asupra persoanei mele, lăsaţi-mă în pace să-mi văd de ale mele... Unde am rămas cu descrierea? Am întrerupt acolo unde vă uitaţi lung la mine. Unde vă uitaţi la mine ca la omul din Neandertal. Merit eu să vă uitaţi aşa la mine? Ştiu de ce vă uitaţi la mine ca la omul din Neandertal. De unde ştiu? Treaba mea. Vă uitaţi la mine aşa, pentru că în cartea asta o să vă povestesc despre ai mei. Dar ia mai staţi puţin. Cum să vă povestesc eu ceva, dacă nu vă aduceţi aminte de mine? Ce părere v-aţi face despre mine dacă m-aş apuca să vă povestesc despre ai mei? Aţi zice: „Ia uitaţi-vă şi la ăsta ce ramolit e. Habar n-avem cine e el şi vrea să ne povestească despre ai lui. Ha, ha, ha!" Ce să fac eu ca să vă aduceţi aminte de mine? Să mă pun capra? Hai, că sînteţi tare glumeţi! Dacă mă pun capra, vă aduceţi aminte de mine? Cum? Dacă nu vă amintiţi de mine cînd stau în picioare, cum o să vă amintiţi de cineva care stă ciuci sau capra? Să sar într-un picior? Nu zău ca sînteţi puşi pe glume. Cum să sar într-un picior, eu om în toată firea!? Hai să admitem faptul că las la o parte ruşinea şi sar. Stînd pe loc nu vă aduceţi aminte şi sărind da? Hai să fim serioşi!
        S-o luăm din altă parte. Să vă spun altceva. Să vă spun de pildă că eu sînt ăla care nu ştie să înoate nici măcar cît toporul lui nea Gheorghe groparul. Nu-l cunoaşteţi pe nea Gheorghe groparul? Nu aveţi de unde pentru că a murit de vreo cîteva zeci de ani. Nea Gheorghe ăsta, groparul, este ăla care ştia mii de inscripţii de pe cruci şi de pe coroane. Se închina de adevăratelea cînd vedea scris undeva: „Nu te voi uita în veci". Se închina pentru că ăla care scria nerozia aia nici n-a ieşit bine din cimitir şi gata: „Să-l vezi pe ăsta peste trei luni cu alta de braţ". Se închina şi vorbea singur şi cîte o dată şi aşa era. Nu treceau nici două trei luni şi ăla care scrisese că „nu te voi uita în veci" era şi însurat. Lumea îl vedea închinîndu-se şi vorbind singur şi zicea că-i nebun. Dar nea Gheorghe nu era nebun. L-a luat Dumnezeu pentru că o dată a vrut să ne taie nouă un salcîm. Aţi mai citit dumneavoastră chestia asta. Un salcîm care lui nu-i făcuse nimic, iar nouă ne dădea umbră. Era îngropat adînc salcîmul şi era crescut în faţa cizmăriei lui nea Badea, îi făcea umbră cizmarului nostru. Eu cred şi pe lîngă mine toţi giuleştenii cred că de aia l-a luat Dumnezeu pe nea Gheorghe groparul. Ei, dar dacă nu-l cunoaşteţi pe nea Gheorghe groparul, poate că-l ştiţi pe Dumnezeu care l-a luat. Nu-l ştiţi? Dacă eraţi Petrache Lupu îl ştiaţi.
        Staţi că vă zic altceva... Ştiţi, eu am fost prieten, am mers de braţ şi cu actorul Ştefan Bănică. Da, ăla care cîntă că Gioconda se mărită şi o să avem nuntă în cartier. Eram prieten cu el numai atunci cînd juca la Teatrul Giuleşti. După ce a trecut în oraş la Teatrul Bulandra şi-a schimbat prietenii. Eu eram ăla care stam în stînga lui şi aveam şi un dinte metalic şi purtam părul cu cărare pe dreapta. Nici de Ştefan Bănică nu vă aduceţi aminte? Daţi-mi voie să vă spun că dacă nici de actorul ăsta nu vă aduceţi aminte, a venit timpul să întrebuinţaţi Gerovitalul. El este actorul ăla care a văzut moartea şi a jucat în piesa lui Eftimiu „Omul care a văzut moartea". Şi cu Nicu Constantin, actorul ăla cam negru, am fost prieten. Şi cu el am mers de braţ pe vremea cînd nu avea maşină. Nici de Nicu Constantin nu vă aduceţi aminte? Zău că v-aţi ramolit.
        Nici dacă vă spun că de obicei umblu cu şireturile legate fundă? Nu cu fundă roşie. Cine a mai văzut om serios cu fundă roşie la pantofi? Cu fundă la şireturi. De unde ştiu eu să fac fundă? Păi ştiu de cînd eram mic. M-a învăţat unul, Nelu Manea. Ăsta, Nelu Manea, am auzit că umblă pe la biserici şi nu vrea să stea de vorbă cu toţi necredincioşii. Fratele meu Anghel mi-a spus că l-a văzut o dată în curtea bisericii Antim. (Biserică ori mănăstire... Şi una şi alta tot un drac e, nu?) De la Nelu Manea am învăţat şi tatăl nostru. Era tare în tatăl nostru, de aia a şi ajuns aşa mare. Cu Nelu Manea mă duceam şi cu moş ajunul. Eu aveam atunci în loc de traistă o geantă de vînătoare. Aveam geantă de vînătoare pentru că tata era vînător. Odată, cînd eram mic, a venit şi cu iepure împuşcat. Era vînător, vînător nu cîrpaci, ca alţii. Nici acum nu vă aduceţi aminte cine sînt? Cum? Nimic?
        Ce să fac eu dacă nu aveţi memorie. Eu aş avea posibilitate să vă dau nişte idei care să vă facă să vă aduceţi aminte mai repede de mine. Ştiţi ce idei am? Să daţi pe la Institutul de Geriatrie. Au ăia nişte pilule... Vă mai dau cîteva date şi gata: am votat Soarele, am traversat toată viaţa numai pe verde, adică nu toată viaţa, pentru că vreo cincisprezece ani am trăit în mahalaua Marele Voievod Mihai şi în acea mahala nu existau semafoare, dar aşa, în general, am traversat numai pe culoarea verde. Am făcut focul în sobe numai iarna, nu am umblat la coşurile vecinilor mei. Mă duc la teatru numai cu cravată şi cu nod la ea. Ştiu să fac nodul la cravată dar nu ştiu să mulg o vacă şi nici să fac brînză. Nu ştiu nici cum se face cleiul de tîmplărie... gata, am găsit. Cel mai bun reper. Sînt rapidist! Sînt rapidist, dar ţin cu Corvinul.
        Acum ştiţi cine sînt? Sfinte Sisoe! Pe unde a fost nevoie să vă duc pentru ca să vă aduceţi aminte de mine. Ce pot zice? Pot zice doar bogdaproste. Tot Rapidul, săracul! Puteam eu să vă spun şi ce semne particulare am şi ce lame întrebuinţez şi tot degeaba. Puteam să vă spun şi cu ce îmi este acoperită casa şi ce flori am în ghivece şi tot nu... De ce n-am adus eu vorba de Rapid de la început? De ce? Dacă aduceam vorba de Rapid de la început, acum eram departe. Eram dincolo de Buftea. Uite că pomenesc şi cinematografia şi eu nu vreau.
        Fiindcă ştiţi cine sînt şi ce hram port, am să vă rog nu din inimă, am să vă rog din suflet să citiţi cu mai multă băgare de seamă paginile care urmează. De ce? De ce vreau să citiţi cu atenţie? Pentru că mă cunoaşteţi. Pentru că sînt rapidist ca şi dumneavoastră. Pentru că îmi sînteţi prieteni. Aşa-i că-mi sînteţi prieteni? Deci, citiţi mai departe.

(Perpetuum comic ’85, pag. 150)

Vezi toată postarea

Ramuri din arborele genealogic

        Dintr-o „Cracă a arborelui genealogic", ultima carte în manuscris a lui Nicuţă Tănase, am desprins aceste cîteva „ramuri" de faţă; paginile care alcătuiesc cartea sînt nişte povestiri cu haz despre cei apropiaţi autorului. Umorul are uneori, însă, şi un gust amărui, dată fiind epoca pe care o evocă, de care nu se poate despărţi numai rîzînd.

CAPITOLUL III ÎN CARE AFLĂM CĂ LUI TATA ÎI PLĂCEA IAHNIA DE CARTOFI, CĂ EU VÎND NIŞTE SIFOANE GOALE, FUG DE ACASĂ ŞI VIN ÎNAPOI PE JOS...

        Bătrînului meu tată îi plăcea iahnia de cartofi sleită şi cu puţin mucegai pe deasupra, zeama de varză cu floare, cîte o litră de vin alb, armele de vînătoare calibrul 12, covrigii cu susan, bicicleta, puţurile americane, avea peste un metru şaptezeci şi şase, cărare la mijloc, bătături, ochi albaştri. Nu cred c-a purtat în viaţa lui haine noi. Avea ceas de buzunar ca ceferiştii (ceasul nu l-a cumpărat de nou). Lucruri noi în casa noastră? Ştiţi ce era nou în casa noastră? Plăcile de patefon. Şi astea erau noi numai cînd trăia mama. Ea le cumpăra noi. Sîrba măcelarilor, Zavaidoc, Margareta Rădulescu şi diferite fanfare. Noi eram cineva în mahala pentru că aveam patefon. Cînd erau cumetrii în mahalaua noastră, oamenii ne cereau împrumut patefonul. Tata nu a avut televizor, în schimb a avut pălărie cu borul mic, pălărie de pluş şi ghete cu gumilastru. Astea le cumpăra de la vechituri şi mai avea naş pe Tănase Tamara care m-a botezat pe mine.
        Tănase Tamara ăsta, cînd se îmbăta închiria cîte un autobuz, lua aproape toţi copiii mahalalei le dădea cîte un bigi-bigi şi hai. Tănase Tamara, care va să zică naşu-meu, avea şi un cîine mops de care se fereau mai toţi din mahala. Era negustor naşul ăsta al meu, de aia îi convenea să aibă cîine mops.


        Aţi băgat de seamă îmi închipui, că pînă acum am zis despre tata că-i „plăceau". Am zis aşa, pentru că tata aşa cum zicea el „a mierlit-o", adică a murit. Mierlitul ăsta e un cuvînd din vocabularul lui şi nu dau voie nimănui să-l întrebuinţeze nici în ruptul capului. Cînd murea cineva în mahalaua noastră, el nu zicea ca toţi oamenii: „Dumnezeu să-l ierte, a murit şi cutare", ei se rezema de ce avea la îndemînă şi zicea: „a mierlit-o", ori, „a dat ochii peste cap şi cutare". Nu zicea Dumnezeu să-l ierte. La început prin ’930 şi ceva, tata era bisericos. Era mi se pare şi în comitetul ăla în care era şi popa. L-a prins atunci pe popă cu nişte pungăşii şi de atunci a „rupt-o" cu Dumnezeu. Ce vină i-o fi băgat el lui Dumnezeu în legătură cu afacerea popii, nu mi-a spus niciodată, dar ştiu eu că nici cu Dumnezeu nu se avea bine. Nu înjura ca alţii de Dumnezeu dar cînd venea cîte unui să-i ceară pentru facerea unei biserici, îi zicea: „Cărel poteca", adică să plece. A murit săracul. Dar n-a murit ca mama cînd aveam doar 11 ani, a murit încoa, tîrziu, prin anul 1960 şi ceva. Dacă ar mai fi rămas pe pămînt, nu peste mult timp ar fi comemorat 30 de ani de la moartea mamei. A mai rămas pe pămînt, a rămas ca să spioneze, să vadă el ce se mai întîmplă aici pe pămînt. Sînt mai mult ca sigur că s-a dus pe lumea cealaltă să le spună la ăia că a contribuit şi el la actul de la 23 August. Nu era lăudăros din fire, dar acum cred că s-a lăudat că le-a zis patronilor: „Cărel poteca". Eu aveam atunci, mai mult de 40 de ani. Da, îl aveam şi pe Dănuţ. Deci, a trăit să-şi vadă şi nepotul din partea mea. Nu mi-a spus că are ambiţia asta, că vrea să vadă şi copilul meu, dar am simţit eu asta.
        Cît era în viaţă şi crucea a vrut să şi-o ia de ocazie. Găsise o cruce de ocazie pe undeva prin Pantelimon, la nişte italieni. Eu, prăpăditul de mine, am spart crucea şi am scris şi o carte „Cruce de ocazie" despre el. Ce-or fi zis ăia cînd au văzut o carte cu titlul ăsta? Ce-or fi zis ăia de sus din ceruri? L-or fi chemat pe tata şi l-or fi întrebat: „Îl cunoşti pe ăsta care a scris cartea?" „Cum să nu-l cunosc? E copilul meu Tănase. Dă să mă uit şi eu prin ea". Cred că în loc să-i dea cartea să se uite prin ea, ăia de sus, ori ăia de jos, că poate s-o fi dus spre iad, l-or fi luat la goană. Aşadar nu l-am lăsat să se odihnească nici în mormînt. Dar chiar aşa e. Şi crucea să şi-o fi cumpărat de ocazie? N-a fost de ajuns că toată viaţa lui trăise numai din ocazii? Şi pe mine — cînd eram mic — mă îmbrăca numai de la taica Lazăr.
        Cred că tata are pe conştiinţă multe vieţi. Milioane de vieţi. A omorît mulţi păduchi. Îi prindea la cusăturile de la izmene şi-i punea într-un borcan de sticlă. Nu ziceţi că mă punea şi pe mine să fac la fel. Şi eu am pe conştiinţă vieţi, pentru că şi eu prindeam păduchi şi-i puneam în borcanul de sticlă. După ce strîngeam ce strîngeam, puneam gaz peste ei şi ei săracii se prăpădeau. Dacă cineva înregistrează „crimele" astea acolo sus sau acolo jos, eu sînt plin de păcate. Şi eu cred că am omorît în viaţa mea milioane. Ce să fac? Dacă era descoperit atunci DDT-ul era altceva. Dar ce, parcă numai noi aveam păduchi? Găseai la toţi din mahalaua Marele Voievod Mihai. Dacă dădea norocul peste tine şi aveai ocazia să mergi în tramvai, găseai şi acolo păduchi. Nu de ăia de păr, ci de ăilalţi. Îi vedeai pe hainele oamenilor.
        După ce a murit mama, am rămas cu tata şi tata ce să facă cu mine? Să mă strîngă de gît? Să mă azvîrle sub roţile trenului? Eram Viaţă şi eu. Cum să mă arunce sub roţile trenului? Cum să mă strîngă de gît? Tata era un om milos. Staţi, că era bine că a murit mama, îmi ziceam eu în vremea aia cînd eram copil. Era mai bine pentru că se făcuse mai mult loc în casă. Era bine pentru că aveam şi o soră mai mare una Niculina, o să aflaţi şi biografia ei, dar mai încolo. Am adus-o acum în discuţie pentru că după ce a murit mama i-a venit şi ei poftă să se mărite. Dar cum să ne lase pe noi şi să se mărite? Cum să ne lase pe mine şi pe tata şi să plece? Şi ea era mică, avea doar 15 ani. Necoaptă la cap. Ce-a făcut? A vorbit cu unul care-i plăcea ei, unul căruia-i zicea Matei. A vorbit cu el s-o fure şi soră-mea Niculina a fugit cu tîmplarul de mobile Matei. Cu nea Matei. Eu aşa îi ziceam pentru că era mai mare decît mine, nea Matei. Aşa îi zic şi acum. Deci, am rămas cu tata. Acum aveam mai mult loc în casă. Puteam să dăm şi baluri. Puteam atunci să învîrtim şi o căruţă, dar de unde căruţă.
        Dar aici este vorba despre tata şi nu despre sora mea Niculina ori despre fratele meu Anghel care era plecat ucenic la o frizerie de pe Antim. Tata, cum spun, nu avea darul beţiei, dacă avea vă spuneam pentru că mie ce mie-n guşă şi-n căpuşă, spun tot ce ştiu. Dar nu spun oricui. Vă spun doar dumneavoastră. Deci tata nu avea darul beţiei. Eu am trăit lîngă el atîţia şi-n atîţia ani doar o singură dată l-am văzut beat. Stăteam atunci lîngă institutul Pasteur. Tata se îmbătase în oraş şi venise pe partea cealaltă a străzii. A şoselei nu a străzii. A şoselei Giuleşti. Deci a venit pe partea cealaltă, vizavi de casa noastră, pentru că aveam trotuar, şi el atunci cînd era beat trebuia să traverseze şoseaua. Şoseaua era plină cu noroi. Cum s-o treacă un om beat? Cum să treacă un om beat o şosea plină cu noroi? Şi încă ce noroi. Beat, beat, dar tot avea cap. Picioarele nu-l prea ascultau, aşa că şi-a lăsat tot ce avea pe partea ailaltă şi a început să înoate prin noroi. Eu mă uitam pe fereastră...

        Vă rog să nu vă faceţi o impresie urîtă despre el, că v-am spus, o singură dată s-a îmbătat. Nu era un beţiv. A băut şi el atunci de „inimă albastră". Se ducea la „Valea Mărului", ăsta era un restaurant din cartierul nostru, bea cîte o litră de vin şi gata. Dacă-i mai puneai, te refuza. Te refuza oricît de bine-ai fi fost îmbrăcat. Văd, îmi dau seama că aveţi pe limbă o întrebare. Hai, daţi-i drumul, că nu mă supăr. Nu m-am supărat eu cînd trebuia să vă spun alte chestii şi să mă supăr acum? Ia să aud. Din ce trăia? Păi era negustor! Negustor de piei de cloşcă. Nu ştiţi ce-i aia? Nici eu nu-mi dau seama cum vine chestia asta cu pieile de cloşcă, dar ştiu că ce lua pe mere dădea pe pere. A avut odată cîrciumă. Mă trimitea pe mine la depozit cu 4—5 sticle să cumpăr vin şi ţuică. Cumpăram ce mai trebuia la o cîrciumă. Era mai mare coşul decît mine. Ţineam cîrciumă aia pentru că tata nu voia să piardă brevetul. Nu ştiu de unde făcuse el rost de un brevet de băuturi spirtoase şi se gîndea c-o să dea lovitura cîndva. Poate se gîndea să-l însoare pe fratele meu Anghel cu o podgoreancă ori s-o mărite pe soră-mea cu vreun podgorean. A avut şi un birt pe şoseaua Chitilei şi încă ce birt! Ştergea farfuriile cu degetul mare ca să nu vadă clientul că mai fusese ciorbă în ele. Dar o dată pe săptămînă spăla farfuriile în leşie. Te joci cu serviciul sanitar? Cînd mă duceam pe la el nu-mi dădea şi mie bani să am de buzunar. Aşa era firea lui. Dacă nu-l cunoşteai bine ziceai că-i zgîrcit. De cîte ori mă duceam la el, eu lucram ca lăcătuş la „Oţel rapid", mă punea să-i număr banii. Scotea tejgheaua de la bufetul în care ţinea jumări, salam, slănină cu boia, parizer şi mai ştiu eu ce avea acolo. Deci scotea tejgheaua şi o punea pe masă. El se făcea că are treabă pe la bucătărie şi mă lăsa pe mine cu banii. Era imposibil să nu „fur" din bani. Luam din bani şi puneam în buzunar. El ştia, îşi dădea seama de lucrul ăsta. Mă întreba cum o mai duc şi cînd zicea „arde-o, arde-o" ştiam că-i gata vizita. Ieşeam afară, număram banii pe care-i furasem şi mă duceam să-mi văd de treabă.


        După vreo doi ani de la moartea mamei, eu eram mic atunci, mic dar nu aveam bube în cap, tata s-a însurat de vreo şapte-opt ori şi-i plăcea lui să răcească mereu. Mereu era cu urme de ventuze pe spinare. Îi plăcea lui să i se pună ventuze. Cînd eram şi mai mic, îi punea una Matilda, o ştiţi dumneavoastră... Nu ultima, penultima femeie ori nevastă cu care se încurcase tata, i-a venit de hac. Mi-a venit şi mie de hac. Vă rog să mă iertaţi că e o întîmplare de cînd eram mic şi alta de cînd m-am făcut mai mare. Dar vă povestesc şi eu aşa cum îmi aduc aminte. Ultima sau penultima soţie, i-a spus tatălui meu să mă oblige să-i spun mamă. Eu n-am vrut să-i spun, aşa că am vîndut nişte sifoane goale de-ale lui tata. Sifoanele goale erau de pe vremea fostei cîrciumi şi tata le băgase în beci, gîndindu-se că odată şi-odată o să-i fie de folos. Eu, prăpăditul de mine, le-am vîndut la un sifonar. Păcatul meu să fie. Pe lumea ailaltă numai de sifoane goale o să am parte. După ce le-am vîndut, am fugit de acasă. Dar vorba lui Marin Sorescu: „Unde fugim de acasă?". Eu m-am gîndit ce m-am gîndit şi am ajuns la concluzia c-ar fi bine dac-aş fugi la Priboieni. Priboienii ăştia sînt o comună în judeţul Argeş, v-am mai vorbit eu despre ea de mai multe ori. Aici aveam un unchi din partea tatei. Aveam de gînd să merg pe jos pînă în comuna asta şi mi se pare că am mers pe jos pînă la Mătăsaru. De la Mătăsaru m-a luat unul cu autocamionul şi cînd am vrut să cobor la Călineşti ca s-o iau încolo spre Priboieni, şoferul mi-a luat mingea de fotbal pe care o cumpărasem de ocazie cu banii luaţi pe sifoane. Ţin minte să şoferul ăla care a vrut să-mi ia mingea de fotbal semăna la faţă cu un actor pe care-l văzusem eu într-un film cu cow-boy. Am început să plîng şi şoferul de frică ori mai ştiu eu de ce, mi-a dat mingea înapoi. De la Călineşti am luat-o la dreapta spre Priboieni. Pînă la comuna asta a lui tata sînt vreo 12 kilometri. M-am pregătit pentru drumul care trebuia făcut pe jos. În ce consta pregătirea? Am tras aer în piept şi aşa desculţ cum eram, am pornit-o. Dar cum mergeam eu aşa şi mă uitam la o căruţă cu fîn care mergea înspre Priboieni, am văzut în vîrful carului pe nea Ghiţă, fratele tatei şi pe Ioana, o verişoară de-a mea. Amîndoi fuseseră la un loc pe care-l aveau acolo. Cînd m-a văzut nea Ghiţă mi-a zis: „Au, tăia-m-ar Dumnezeu" şi a sărit jos la mine. M-am dus pînă la ei la Priboieni. Lui nea Ghiţă şi neamurilor mele ştiţi ce le-am spus? Că m-am urcat într-un pom şi cînd a trecut maşina pe sub pom am sărit în maşină. Ţăranii m-au crezut şi se mirau de curajul meu. Eu curajul ăsta îl furasem din filmele cu cow-boy care-mi plăceau la nebunie. Nea Ghiţă era lemnar. Făcea roţi şi spiţe de roată şi se ducea cu ele la tîrg la Alexandria.
        Lui nea Ghiţă, la toate rudele mele le-am spus că sînt în vacanţă. Nea Ghiţă m-a luat cu el la tîrg la Alexandria. Ne-am dus cu căruţa plină cu spiţe de roţi. Voia să ia pe ele porumb şi am luat. Îmi aduc aminte că acolo la tîrg erau nişte izvoare naturale. Ieşea apa din pămînt, din nişte parapete de pămînt. M-a trimis nea Ghiţă după apă. Odată, cînd m-am dus după apă am găsit o sticlă cu fundul spart, am luat-o şi am înfipt-o în parapetul ăla de pămînt. Acum venea apă curată pe gura sticlei. Inovaţie! Cînd mă duceam după apă, ţăranii mă lăsau să iau eu primul. Nici nu mai stăteam la coadă. S-a dus vestea în tot tîrgul Alexandriei de inovaţia mea. Inovaţie!
        Dar cînd am ajuns înapoi la Priboieni s-a aflat că fugisem de acasă. Nea Ghiţă şi celelalte rude mi-au dat bani de tren să mă întorc acasă. Mi-au pus nişte mămăligă într-un şervet şi am pornit-o pe jos spre Bucureşti. Îmi aduc aminte că am venit pe jos şi noaptea dintre cele două zile pe care le-am făcut cu nişte cosaşi, am petrecut-o la Titu. Mai ştiu, îmi aduc aminte, că am ajuns în Bucureşti într-o duminică.
        Cît era el tata de aşa şi pe dincolo, tot merită cu vîrf şi îndesat „să-i fie ţărîna uşoară". Înainte de a muri mi-a spus că vrea să moară în casa noastră. În casa în care stă sora mea. Atunci era însurat cu o pensionară din cartier cu coana Lenuţa. Fosta nevastă a lui nea Răducanu. Şi ăsta a murit săracul. Dar cît era tata de cum am mai zis, eu unul tot îmi amintesc de el cu pioşenie. Cînd a murit, a murit de cancer. Cancer generalizat. Avea nişte dureri! Dar nu s-a văitat. După ce l-am înmormîntat, am descoperit lîngă pat nişte găuri. Le făcuse cu unghiile, de durere. N-a vrut să-l vedem suferind. Deci, am avut şi tată...

CAPITOLUL IX. ÎN ACEST CAPITOL VEŢI AFLA CINE ESTE ANGHEL, CÎŢI ANI ARE EL ŞI VEŢI MAI AFLA CĂ NU-I PLACE BULIONUL

        Cred că a fost o harababură la primăria de unde şi-a scos Anghel actul de naştere, mai rău ca la tăierea porcului. Ştiţi ce harababură este cînd se taie porcul. Cîteodată chiar mă mir că nu se taie coteţul în locul porcului. Ăla pregăteşte focul, ălălalt masa pe care o să fie despicat porcul, altul ascute cuţitul. Porcul guiţă, cîinele latră şi el în sus că nu sînt stele, stăpîna fierbe apă, vecinii se uită peste gard, copilul duce ţucalul, undeva, copilul cel mare care are o zi nemotivată pune scara jos ca să pună porcul pe ea după ce îl pîrleşte. Specialistul în facerea cîrnaţilor şi a caltaboşilor îşi freacă mîinile ori stă cu ele în şold; o altă vecină ori chiar un vecin, ţine ibricul cu ţuică la foc. Cineva, nu se ştie, se roagă Celui de sus să i se ierte păcatele şi aşa mai departe, mult mai departe. Pe frate-meu, normal ar fi să-l cheme Nicuţă, ca pe mine, dar pe el îl cheamă Moldoveanu. De unde pînă unde Moldoveanu? Nici Dumnezeu, nici funcţionarul de la primărie nu cred că ştiu. Dumnezeu ştie, că el trebuie să le ştie pe toate mai ales actele de naştere. Dacă stau în colţ la strada Polonă cu Bulevardul Dacia şi mă gîndesc mai bine îmi pot da seama că Moldoveanu vine de la Moldovanu. Pe mama Moldovan a chemat-o înainte de căsătorie şi mama a stat o perioadă de vreme cu chitanţă la tata. Adică nu s-au cununat la primărie. Anghel s-a născut în perioada aceea. O fi păcat că mama l-a făcut pe fratele meu Anghel înainte de a se cununa, n-o fi păcat, eu nu mă bag. Treaba lor. Dacă vreţi să ştiţi, eu nici acum nu ştiu cine a fost naşul fratelui meu. Ăsta da păcat. Nu poate să se ducă şi el cu portocale şi halviţă de lăsata secului la naşi...
        Putea să-şi reglementeze situaţia prin Monitorul Oficial dar n-a vrut să mai piardă timp şi acum la bătrîneţe la ce i-ar mai folosi? Nu i-a folosit cînd era tînăr, dar acum. Se putea urca prin faţă în tramvai dacă l-ar fi chemat Nicuţă? Cum să se poată urca prin faţă! Putea să desfacă sticla fără tirbuşon? Putea să mulgă o capră de tăiat lemne? Putea toate astea dacă-l chema Nicuţă Anghel în loc de Moldoveanu Anghel? Nu putea. Putea să meargă prin ploaie fără să se ude? Putea să-l cheme şi Pazvante, tot aia era.
        La origine, fratele meu Anghel este frizer. A învăţat frizeria pe Antim, la un patron care a fost surd. Frizerul ăsta surd a fost bunicul lui Valentin Teodorian de la operă. Pe Valentin Teodorian cine l-a ţinut în braţe? Anghel. De la bunicul acestui Valentin Teodorian a învăţat Anghel frizeria. Tot de la el a învăţat să scoată şi măsele şi dinţi. Se zice că bunica lui Teodorian a fost tare cumsecade. Gătea bine. Anghel, da, fratele meu, da, îi plăcea să umble frumos îmbrăcat. Dacă-l vedeai pe stradă ziceai că-i farmacist sau cine mai ştie ce. Eu nu sînt aşa. Nu dau doi bani pe îmbrăcăminte. Cum să nu dau doi bani? Costă bani îmbrăcămintea. Nu sînt dezordonat, nu umblu cu şireturile dezlegate la pantofi, nu umblu fără nasturi la haine ori pantaloni, nu sînt şleampăt şi nici şaşiu şi nu mă împiedic în crăcii de la pantaloni.
        Are şi umor. De Anghel e vorba. Eu cred că Dumnezeu cînd a vrut să se ocupe de umorul nostru, a cam greşit. El trebuia să se facă umorist, nu eu. El trebuia să lucreze la Urzica şi la emisiunile de umor de la Radio şi nu eu care din cînd în cînd am avut şi ulcer. Să vă dau nişte exemple. Pe vremea aia eu eram ucenic şi el avea o frizerie la Ghebăreasa şi a venit unul, mi se pare fratele lui Velu de la Institutul Pasteur. Anghel avea poftă să se plimbe cu bicicleta, aşa că i-a spus:
        — Îmi dai şi mie bicicleta să fac o tură?
        Proprietarul bicicletei, fratele lui Velu s-a uitat în fereastră să vadă cum şi-a pus bascul şi i-a zis:
        — Ia-o, nea Anghele. Dar eu ce-o să fac dac-o să fugi cu ea? Şi fratele lui Velu s-a uitat la fratele meu. Credea că l-a dat gata.
        — Dacă ţi-e frică, dacă te temi că fug cu ea ştii ce să faci?
        Fratele lui Velu s-a uitat şi el la cele 19 spiţe ale bicicletei şi l-a întrebat:
        — Ce să fac, nea Anghele?
        — Dacă fug cu bicicleta, iei frizeria.
        Povestea asta vine bine într-o limbă străină. Şi mie mi s-a părut atunci o glumă foarte bună... Cum de nu v-aduceţi aminte de Velu? Ăsta a fost şofer la institutul Pasteur. A lucrat şi la TIR şi a fost decorat şi cu Ordinul Muncii. Acum, de curînd a fost la frate-meu unul nea Marin Zdrelea. Nea Marin ăsta, cînd eram eu mic, auzisem despre el că e mare comunist. Îmi aduc aminte de un amănunt în legătură cu el. Noi aveam acasă, cînd eram mic, sobă de rumeguş. Nu-mi amintesc ce-a căutat el la noi şi ce-am căutat eu la sobă, dar ştiu că rumeguşul din sobă a bufnit şi mi-a ars faţa. Nea Marin Zdrelea era acolo, a venit la mine cu o tavă şi a început să-mi facă vînt. Pe mine mă ustura tare de tot. Îmi făcea vînt şi zicea: "Fereşte-ţi nasul, că-ţi fac nasu ca plaivasu". Cînd l-am auzit am început să rîd şi mi-am băgat faţa în zăpadă. De fapt pe nea Marin îl cheamă Mateescu Marin, nu Marin Zdrelea. Ştiţi de ce l-am adus în vorbă? Pentru că acum de curînd a venit la fratele meu şi i-a spus:
        — Măi Anghele, hai să te facem deputat ori responsabil de stradă. Vrei?
        Anghel, despre care spun eu că are umor, s-a uitat la el ca la programul doi al televizorului şi l-a întrebat:
        — Cal îmi daţi?
        Marin Zdrelea care nu ştiu ce e acum pe acolo, auzi el cuvîntul cal, dar nu era prea sigur, aşa că l-a mai întrebat o dată:
        — Ce să-ţi dăm?
        — Cal.
        — Bă, noi vrem să te facem deputat, ori delegat de stradă, ce faci cu calul?
        — Să dau tîrcoale străzii... Du-te Zdreleo de aici. Du-te la vecini.
        — Hai, măi Anghele, că tu eşti om cunoscut în cartierul ăsta, eşti om cinstit.
        — Ce cinstit? Eu am devalizat banca de la regie.
        — Hai, măi Anghele, că noi te cunoaştem. Ăia care au spart banca şi-au luat pedeapsa.
        Are umor fratele ăsta al meu şi bine era dacă făcea el ce fac eu acum. Acum ştiu că aţi fi rîs!... Rîde mereu Tanţa. Tanţa e noua lui nevastă. Fratele meu Anghel a mai fost însurat o dată cu o fată din Iaşi. Vagabonzii care erau aciuaţi pe la frizeria lui, îi ziceau primei lui neveste "Tunsa". Pe ea însă o chema Mioara şi pe crucea ei e scris: „Aici zace nevasta lui Anghel frizerul". Mioara a murit săracă.
        Cînd îl întreabă sora-mea Niculina ori cumnatu-meu Matei, de ce nu se mai duce pe acolo, el zice:
        — Am fost dar era poarta încuiată.
        Cum dracu să ţii poarta descuiată. Frate-meu n-a fost pe la ei dar aşa zice el şi ei chiar credeau, dar pînă la urmă le-au spus vecinii. Eu nu l-am cunoscut prea bine, cu toate că-i sînt frate. Chiar am scris în cartea „Cruce de ocazie" că Anghel îmi pune una şi aceeaşi întrebare de cîte ori mă întîlnesc cu el. Acum, după ce m-am îmbolnăvit şi a început să vină mai des pe la noi, l-am descoperit. Cît mă înşelasem în legătură cu caracterizarea lui. El îmi punea mereu una şi aceeaşi întrebare, numai aşa de al naibii. Ce-mi ziceam eu cînd eram „mare", îmi ziceam, aşa o fi felul lui. Uite că felul lui nu era chiar aşa. Cîte ştiu eu despre el acum! Aş putea să mă fac popă în Cartierul Giuleşti. Despre toţi din cartier ştiu cîte ceva. Cîte ceva din care mi-a spus Anghel acum de cînd sînt bolnav. Ştiu şi despre unul Ionescu Alexandru care ştergea toate clanţele cu spirt ca să nu se îmbolnăvească, ştiu şi despre unul Stanciu care a ajuns la căminul de bătrîni, ştiu şi...
        De fapt, ceea ce spun eu acuma trebuie scris la capitolul celălalt, dar acum mi-am adus aminte. Mi se pare că prin 1958 a fost un campionat mondial de fotbal. Atunci Anghel era să fie tuns. El spunea că Anglia o să ia campionatul şi maghiarii erau în formă, îi bătuseră şi pe brazilieni şi pe uruguaieni. Atunci a făcut Anghel prinsoare cu un ceferist pe tunse, că bat englejii. Şi au bătut englejii. A scăpat el de tuns, dar ceferistul ăla nu. Poveşti de astea aş avea multe să vă spun. Am auzit că atunci cînd era lucrător la frizeria cooperativei, responsabilul a spus nu ştiu cui că Anghel e mare şi tare pentru că mă are pe mine paravan. Anghel, cică a auzit povestea asta şi l-a chemat pe responsabil într-o cameră în care nu mai era nimeni şi i-a zis:
        — Sîntem singuri?
        Responsabilul s-a uitat şi el în jur, s-a uitat şi la Anghel şi i-a zis:
        — Da, sîntem singuri. Sîntem numai noi doi.
        — Dacă sîntem singuri şi nu avem martori, uite ce fac eu cu dumneata.
        L-a apucat de revere, l-a ridicat în sus şi i-a spus să nu mai vorbească prostii. Să nu mai spună oamenilor nimic în legătură cu el.
        Anghel a fost şi responsabil de frizerie, dar n-a stat mult în funcţia asta, că a început să-i bată pe hoţi. I-a dat o palmă la unul şi a fost chemat la birou unde a fost întrebat:
        — De ce ai dat în el? De ce l-ai bătut?
        Frate-meu Anghel Moldoveanu s-a aşezat pe un scaun şi cei care l-au chemat i-au spus să se ridice. El nu s-a ridicat şi a spus stînd în continuare pe scaun:
        — Ca să nu mai fure, de aia am dat.
        Ăia care l-au chemat, dacă au văzut că au de-a face cu un „nebun" s-au aşezat şi ei. Ăla care era mai mare în grad i-a zis lui Anghel:
        — Ştii că nu se mai bate azi? Ai procedat ca patronii. Patron ai rămas.
        Moldoveanu Anghel, de data asta s-a ridicat în picioare şi i-a spus:
        — Da. Am rămas patron. Trebuia să vin la dumneavoastră să vă spun ce a făcut?
        Dacă au văzut ei că Anghel e în picioare, s-au ridicat şi ei. Ăla mai mare dintre ei a zis:
        — Da, trebuia să vii aici să ne spui.
        Dacă a văzut Anghel că aici este rost de puţină bătaie de joc a început să-şi bată joc de ei. S-a aşezat din nou pe scaun şi s-au aşezat şi ăia mari. Anghel le-a spus:
        — Şi dacă vă spuneam, dumneavoastră îl mutaţi la o altă frizerie, poate în centru. Pentru el era mai bine.
        I-au luat frizeria. Nu l-au mai lăsat să fie responsabil, iar lui nici că-i păsa. Pe vremea cînd era responsabil l-a întrebat pe un frizer:
        — De ce ai tu piciorul în ghips? Ce-ai păţit?
        Ăla cu care vorbea Anghel, se uita la frate-meu şi-a pipăit piciorul ca să vadă dacă nu cumva i l-a pus cineva în ghips în lipsa lui şi dacă a văzut că nu are nimic, a zis:
        — Cu mine vorbeşti, nea Anghele?
        — Da, cu tine. De cînd ai piciorul în ghips?
        — Dar eu nu am piciorul în ghips.
        Anghel s-a uitat mai departe la piciorul frizerului şi „dezamăgit" a zis:
        — Atunci ce ai?
        Frizerul a ridicat pantalonul în sus şi s-a descoperit că purta izmene lungi. Lui Anghel îi plăcea ca frizerii să fie eleganţi nu cu izmene lungi...
        Cînd aveam ani mai puţini, ştiu că avea două frizerii. Una la Ghebăreasa şi una la Stanca. Atunci cînd a deschis a doua frizerie a făcut şi nişte afişe. Le-a aruncat din avion în cartierul nostru un pilot pe care ştiu că-l chema Gerun. Ăsta a căzut cu avionul în curtea bisericii din cartierul nostru. N-a căzut atunci cînd împrăştia afişele. Ştiţi ce scria pe afişele alea? „Doriţi să fiţi tineri? Serviţi-vă la Anghel". Mai avea unul „Vă duceţi la rendez-vous? Treceţi pe la Anghel". Avea idei trăznite şi îi plăceau inelele. Avea pe degete şapte-opt inele. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mi-a dat şi mie un inel ca să-mi fac verighete. Mie şi Zoicăi, ne-a dat un inel şi ne-a spus să ne facem verighete proprietate personală. Ne-a făcut verighetele, nea Ionel giuvaergiul din piaţă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 33)

Vezi toată postarea