— Nu vă supăraţi, tovarăşe Negruţ, zise ciobanul, n-am căderea să mă amestec, dar vin cam mulţi oaspeţi de la oraş în ultima vreme!
— Vin, că nici ăia nu mai au ce să le dea, şi-i trimit la noi. Ies mai ieftin, rîse ciorîngul.
— Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala, îl repezi ciobanul, supărat.
— Ce vreţi? zise îngîndurat Negruţ. Ei, mi-au spus cam aşa: „Vezi, măi tovarăşe Negruţ, îţi mai trimitem, din cînd în cînd, nişte oaspeţi. Oameni de care avem nevoie! Te descurci şi dumneata, cum poţi şi cu ce ai. O mămăligă, un caş, ceva brînză, o friptură de miel mai prăpădit, ceva acolo, găseşti dumneata. Să fie bine!" Aşa mi-au spus. Ce să fac?
Întrebarea pluti în aer ca o ameninţare şi se ridică deasupra mirosului de ţuică şi de friptură. Bumbăcea umplu paharele şi zise:
— Noroc, tovarăşi.
— Să fie într-un ceas bun, închină ciobanul. Să aprindem şi o ţigară pînă se rumeneşte mieluţu... Şi scoase din chimirul lat şi vechi un elegant pachet de Kent.
— Astea de unde-s? întrebă mirat Negruţ.
— De la oaspeţii de ieri!
— Tot nu-i rău, zise Bumbăcea şi luă o ţigară.
— Nu pe dracu, oftă ciobanul. Tai o mîndreţe de berbec şi mă aleg cu două pachete de Kent.
Negruţ vru să se aplece, să-şi aprindă ţigara la jar. Ciobanul îl opri şi scoase din acelaşi chimir o brichetă cu gaz. Îi oferi politicos foc.
— Eu n-am pus în gură carne de miel în anul ăsta, zise Negruţ. Mă credeţi?
— Nici eu, rosti scurt Bumbăcea.
— Noi am mai mîncat ce-au lăsat oaspeţii, adăugă ciobanul.
Se auzi un zgomot de maşină care urca greu, apoi, dintre brazi, apăru un ARO galben.
— Vine Prepelicaru, zise alarmat Bumbăcea.
— Ce-i spunem? întrebă ciobanul.
Maşina dispăru iar în pădure. Zgomotul ei trăda drumul ocolit.
— Adevărul, zise Negruţ. Berbecul a căzut împins de oi de pe o piatră într-o cioată de brad. Cum a fost...
Maşina ajunse lîngă ei. Un nor de praf se ridica în urma ei, Prepelicaru coborî greu. Cu mîinile la spate începu să se plimbe. Nici măcar nu salută. În picioare, pe un rînd, ca nişte elevi scoşi la tablă, cei trei priveau trişti, în tăcere apariţia tovarăşului Prepelicaru de la UJCAP.
— Aveţi aprobare să sacrificaţi mielul?
— Nu, răspunse ciobanul. A căzut într-o cioată, ca într-o ţepuşe. A trebuit să-l tăiem. Murea oricum.
Plimbîndu-se cu paşi rari şi egali, aruncînd cîte o privire ba la berbecul din frigare, ba la cei trei, Prepelicaru zise ironic:
— Să nu-mi umblaţi cu prostii! Că nu vă merge. Iar dacă aşa stau treburile, trimit procuratura aici.
— L-au mîncat lupii, tovarăşe Prepelicaru, zise Negruţ. L-au sfîrtecat...
— Lupii?
— Da, răspunseră toţi trei deodată.
— Adică, voi! Beliţi în fiecare săptămînă cîte un miel şi daţi vina pe lupi. Să ştiţi un lucru, pe mine nu mă puteţi duce, nu mă puteţi minţi.
— Nu vă minţim, zise ciobanul. Asta-i situaţia.
Prepelicaru trase lung cu coada ochiului la mielul ce se rumenea şi de care se ocupa ciorîngul. Apoi continuă:
— Eu am o singură lege, o singură credinţă: realitatea. Eu respect realitatea, măi tovarăşi.
— Şi noi, adăugă hotărît Negruţ.
— Lupii vin mereu... Încearcă să explice Bumbăcea.
— Voi nu respectaţi realitatea, o mutilaţi, o distrugeţi. Pe mine nu mă trişaţi, nu mă păcăliţi. Să vă intre bine în cap acest lucru, vorbi nervos Prepelicaru. Şi ştiţi de ce? Vă spun eu. În tinereţe am umblat desculţ, am fost servitor, apoi jucător de fotbal în divizia B. Deci, cunosc viaţa.
— Zău, lupii vin... insistă ciobanul.
— E lupi mulţi pe aici, întări Bumbăcea.
— Ce lupi? zîmbi ironic oaspetele. De unde? De cînd?
— Sînt, zise ciobanul aproape rugător.
— M-am interesat la ocolul silvic. În zona noastră nu mai e lupi de ani de zile, preciză ferm Prepelicaru.
Cei trei s-au privit desnădăjduiţi. Ciobanul s-a dus la colibă şi a adus o blană de oaie, ruptă de cîini şi tîrîtă prin pădure. O avea ca „document" şi o arăta cînd era la strîmtoare. Şi vorbi energic şi nervos:
— Poftiţi! Blană mursecată de lupi.
— Pădurile noastre e bogate, interveni Bumbăcea.
— Aşa e, întări Negruţ. Au o floră şi o bogăţie animalieră mare de tot...
— Bine. Fie, se învoi şeful. Pînă joi — aveţi trei zile — să-mi împuşcaţi un lup. Nădiţi-l, momi-ţi-l, treaba voastră. Să-l văd aici, împuşcat.
— Am înţeles, aprobă uşurat şeful de post. Împuşcăm un lup.
— De acord. Verificarea e legea de fier a progresului. Dacă-l împuşcaţi, vă cred. Dacă nu... ştiţi ce vă aşteaptă!
Alinierea celor trei se cam strică, semn că momentul periculos trecuse.
— Tovarăşu’ Prepelicaru, îndrăzni Negruţ, vă rugăm să gustaţi din bietul miel, aflat în frigare nu din cauza noastră, ci din vina lupilor. Vă rog.
— Nu! Pînă nu lămurim problema. Joi voi fi din nou aici. Noroc.
Tovarăşul Prepelicaru se urcă în ARO şi dispăru pe drumul ce se furişa pe sub pădurea tînără de brad.
— Ce facem? întrebă descurajat Negruţ după o lungă perioadă de tăcere.
— Să căutăm un lup, fu de părere Bumbăcea.
— Pe dracu, zise ciobanul. Ştie ăsta! De ani de zile prin împrejurimi n-au mai fost văzuţi lupi. Nu sînt! Are dreptate...
— Au plecat şi ei din zona asta, constată dezolat Negruţ.
— Cine ştie, poate că a început să le miroasă carnea de oaie.
Negruţ, om trecut prin multe în viaţă, aprinse o ţigară şi-şi împinse mulţumit pălăria de pe frunte. Zice cu o anume superioritate:
— Am o idee. Noi dăm în fiecare an fîn Grădinii zoologice din Tîrgu Alba.
— Dăm, recunoscu ciobanul. Dar eu zic să ne ospătăm, că e păcat. Se răceşte friptura.
Se aşezară în jurul mielului şi începură să mănînce cu poftă.
— Ăia de la Grădina zoologică, reluă Negruţ, au acolo cîţiva lupi.
— Şi?! Făcu surprins Bumbăcea.
— Nu e jenială ideea? întrebă Negruţ.
— Ba da, da cum o rezolvăm, insistă Bumbăcea?
— Le cerem un lup. Să ni-l dea împrumut. Altfel nu le mai asigurăm furaje pentru cervide, cai şi iepuri, decise Negruţ.
— Excelentă idee, se însenină Bumbăcea şi începu să ţopăie cu o sticlă în mînă. Apoi scăpă un rîgîit sănătos, de miel încă nedat la iarbă.
— Eu mă angajez să-l aduc viu, aici, zise ciobanul.
— Şi eu să-l împuşc, adăugă Bumbăcea, rupînd o bucată de friptură.
— Îl împuşcăm şi-l lăsăm pînă vine Prepelicaru, vorbi ciobanul. Să-l vadă. Dacă vrea realitate, apoi realitate-i dăm.
— Mai e o problemă, zise Negruţ, care ştia bine că totul trebuie dus pînă la capăt. De unde dăm lupul înapoi? Că-l au şi ăia în inventar!
— Tovarăşe Negruţ, zise Bumbăcea, am găsit! Vorbim cu saşii ăştia din comună, care au rude în R.F.G., să ne trimită rudele lor de acolo un lup. Ei trebuie să aibă.
— Şi-or fi şi ieftini, zise ciobanul.
Negruţ rîse cu poftă. Apoi spuse liniştit:
— Îl fac pierdut cei de la grădina zoologică. A scăpat... a murit. Găsesc ei ceva...
Joi dimineaţa lupul zăcea mort, iar o mîndreţe de berbec de asemenea. Cînd sosi, şeful rămase uluit. După o bucată de vreme spuse cu grijă şi înţelegere:
— Ar trebui să vă cer scuze, căci eu am fost aspru, ba chiar nedrept cu voi. Mie mi s-a spus clar că, de ani de zile, pe aici nu există lupi. Realitatea e alta! E cea pe care o vedem cu ochii. Acum vă cred. Realitatea e mai presus de orice. Ce jigodie de lup...
— Tovarăşe Prepelicaru, am avea o rugăminte. Cu voia dumneavoastră am pune berbecul în frigare, să-l mîncăm împreună. Tot n-avem ce face cu el...
— Şi pielea? întrebă grav Prepelicaru.
— O predăm la stat. Nici nu se discută, îl asigură prompt Negruţ.
— Bine, puneţi-l în frigare, acceptă oaspetele. Cum l-aţi împuşcat?
— Două nopţi am făcut pîndă eu şi Bumbăcea, spuse ciobanul. Azi noapte a venit... Noroc că aveam armele pregătite, altfel ne scăpa iar...
— Degeaba, zise Prepelicaru savant şi mîndru, cu realitatea nu ne putem juca, tovarăşi! V-am spus eu şi nu prea m-aţi crezut.
— Avem păduri tare bogate zise Bumbăcea, stăpînit de un sentiment de mîndrie şi siguranţă.
— Pădurile ca pădurile, zise moale ciobanul, da’ realitatea-ai din cale afară...
(Perpetuum comic ’84, pag. 71)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu