De la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cînd societatea noastră se reaşeza, ca orice reaşezare de societate, avea şi o defulare a ei. Ea provine direct din bancurile şcolăreşti, de sorginte incert moldoveană. Şi anume, este vorba despre celebrul personaj Oşlobanu, repetenţiosul clasei. Un fel de „muieţi-s posmagii?" de-a dreptul descinşi din Ion Creangă.
Cîţiva amici literari mi-au reproşat faptul că am dat curs publicării unor bancuri hipercunoscute, în revista noastră umoristică „Urzica". Aveau şi n-aveau dreptate. Locul cel mai neîndreptăţit de muncă al poporului nostru e spiritul lui, gluma lui, felul lui de a face haz de necaz. Mărturisesc că, deşi provin din oraşul lui Caragiale, nu am umor. Dar la locul de muncă al spiritului nu ne supără cîtuşi de puţin ipostaza poetului metafizic, vis-a-vis de dreptul sănătos al ţăranului şi al muncitorului de a rîde plin de cutezanţă şi de a fi domn pe propria sa inimă. Astfel se face că, astăzi, fără umor fiind, dar în cinstea respectului pe care-l purtăm marelui nostru comic — Tănase — repunem în circulaţie cîte ceva din sănătatea rîsului nostru plin de spirit. Într-adevăr, n-ar fi decăderea muncii mele de poet să o însoţesc cu bancuri auzite şi atribuite lui Bulă. Dacă Bulă nu este „Nastratin Hogea în Isarlîc" al lui Ion Barbu, în schimb este personajul favorit al unei întregi populaţii gînditoare. Mi-aduc aminte cu tandră mirare de o găselniţă a industriaşilor niponi, care-şi făceau chipul, mare, din plastic, ca tot muncitorul, înainte de ziua de lucru, să scuipe pe acea imagine, defulîndu-se.
Bulă este tot ce este rău în noi înşine şi tot ce este bine tot în noi înşine, prin luarea în cunoştinţă de sine şi prin mustăcire.
Aşa cum scoţienii îşi umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel. Nu am pretenţia că reproduc cele mai bune bancuri din Bulă. Unele sînt de-a dreptul licenţioase şi nu suportă lumina tiparului, ci numai şi numai repetăm cîteva nimicnicii „apropo de Bulă", această stafie a cozonacului fără stafide. Ele nu sînt cele mai bune din cîte le ştim sau din cîte se ştiu, dar repetă cîte ceva din autoironia sănătoasă prin care se zîmbeşte sieşi, buna şi îngăduitoarea noastră limbă română.
GLUME AUZITE ÎN PIAŢA MATACHE MĂCELARU ŞI POVESTITE DE NICHITA STĂNESCU
Despre Sile, fiul lui Bulă
Bulă se duce la spital ca să-şi vadă copilul nou-născut. Pe o cameră scria: SUPRADOTAŢI.
Deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII DOTAŢI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII NORMALI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII NĂSCUŢI PREMATUR ŞI ŢINUŢI LA INCUBATOR.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII HANDICAPAŢI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to pe handicap?!
Sile... nimic.
Bulă, dezamăgit, pleacă şi, deodată, zăreşte scris pe altă cameră: SILE.
Recensămîntul
— Bulă, cîţi sînteţi în familie?
— Numai eu, doamna profesoară.
— Cum numai tu, Bulă? Dar taică-tău? Ce, a plecat?
— Nu, n-a plecat, a murit azi de dimineaţă.
— Vai, ţie! Şi maică-ta pe zice?
— Nu zice nimic... A murit şi ea tot azi de dimineaţă.
— Păi şi tu ce te faci?
— Io? Ce să fac io?! Mă joc şi eu de azi de dimineaţă cu tractorul prin casă...
Tot despre Sile, fiul lui Bulă
Bulă îi zice asistentei medicale:
— Soră, adu-mi-l şi mie pe fiul meu Sile, să-i pup picioruşele.
— Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără picioruşe.
— Bine şi-aşa, spuse Bulă, adu-mi-l repede pe Sile să-l pup pe frunte.
— Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără frunte.
— Bine şi-aşa, spuse Bulă, aduceţi-mi repede băiatul.
Sora pleacă şi se întoarce, peste un minut, aducînd în braţe o ureche uriaşă.
— Sileee, Sileee! strigă Bulă. Să ne tragi tu chiulu’ lu’ tactu şi lu’ măta?!
— Nu vă supăraţi, tovarăşul Bulă, spuse sora, dar vorbiţi mai tare că nu aude.
Pensia
— De ce ai lipsit, Bulă, azi de la şcoală?
— A murit bunicul.
— Cum o să moară bunică-tu, cînd l-am văzut tocmai astăzi la fereastră?
— Ehe, dom’ profesor, tocmai azi se dădea pensia, aşa că l-am proptit de pervaz!
Agapa
La douăzeci de ani după terminarea liceului, Bulă se întîlneşte cu colegii şi învăţătorii lui de la şcoala primară.
— Chiar aşa elev slab am fost: eu, dom’ învăţător? întreabă Bulă
— Da’ de unde, tovarăşe director?! Aţi fost cel mai bun elev!
(Perpetuum comic ’84, pag. 27)
Cîţiva amici literari mi-au reproşat faptul că am dat curs publicării unor bancuri hipercunoscute, în revista noastră umoristică „Urzica". Aveau şi n-aveau dreptate. Locul cel mai neîndreptăţit de muncă al poporului nostru e spiritul lui, gluma lui, felul lui de a face haz de necaz. Mărturisesc că, deşi provin din oraşul lui Caragiale, nu am umor. Dar la locul de muncă al spiritului nu ne supără cîtuşi de puţin ipostaza poetului metafizic, vis-a-vis de dreptul sănătos al ţăranului şi al muncitorului de a rîde plin de cutezanţă şi de a fi domn pe propria sa inimă. Astfel se face că, astăzi, fără umor fiind, dar în cinstea respectului pe care-l purtăm marelui nostru comic — Tănase — repunem în circulaţie cîte ceva din sănătatea rîsului nostru plin de spirit. Într-adevăr, n-ar fi decăderea muncii mele de poet să o însoţesc cu bancuri auzite şi atribuite lui Bulă. Dacă Bulă nu este „Nastratin Hogea în Isarlîc" al lui Ion Barbu, în schimb este personajul favorit al unei întregi populaţii gînditoare. Mi-aduc aminte cu tandră mirare de o găselniţă a industriaşilor niponi, care-şi făceau chipul, mare, din plastic, ca tot muncitorul, înainte de ziua de lucru, să scuipe pe acea imagine, defulîndu-se.
Bulă este tot ce este rău în noi înşine şi tot ce este bine tot în noi înşine, prin luarea în cunoştinţă de sine şi prin mustăcire.
Aşa cum scoţienii îşi umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel. Nu am pretenţia că reproduc cele mai bune bancuri din Bulă. Unele sînt de-a dreptul licenţioase şi nu suportă lumina tiparului, ci numai şi numai repetăm cîteva nimicnicii „apropo de Bulă", această stafie a cozonacului fără stafide. Ele nu sînt cele mai bune din cîte le ştim sau din cîte se ştiu, dar repetă cîte ceva din autoironia sănătoasă prin care se zîmbeşte sieşi, buna şi îngăduitoarea noastră limbă română.
GLUME AUZITE ÎN PIAŢA MATACHE MĂCELARU ŞI POVESTITE DE NICHITA STĂNESCU
Despre Sile, fiul lui Bulă
Bulă se duce la spital ca să-şi vadă copilul nou-născut. Pe o cameră scria: SUPRADOTAŢI.
Deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII DOTAŢI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII NORMALI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII NĂSCUŢI PREMATUR ŞI ŢINUŢI LA INCUBATOR.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?!
Sile... nimic.
Pe altă cameră scria: COPII HANDICAPAŢI.
Bulă deschide uşa şi strigă:
— Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to pe handicap?!
Sile... nimic.
Bulă, dezamăgit, pleacă şi, deodată, zăreşte scris pe altă cameră: SILE.
Recensămîntul
— Bulă, cîţi sînteţi în familie?
— Numai eu, doamna profesoară.
— Cum numai tu, Bulă? Dar taică-tău? Ce, a plecat?
— Nu, n-a plecat, a murit azi de dimineaţă.
— Vai, ţie! Şi maică-ta pe zice?
— Nu zice nimic... A murit şi ea tot azi de dimineaţă.
— Păi şi tu ce te faci?
— Io? Ce să fac io?! Mă joc şi eu de azi de dimineaţă cu tractorul prin casă...
Tot despre Sile, fiul lui Bulă
Bulă îi zice asistentei medicale:
— Soră, adu-mi-l şi mie pe fiul meu Sile, să-i pup picioruşele.
— Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără picioruşe.
— Bine şi-aşa, spuse Bulă, adu-mi-l repede pe Sile să-l pup pe frunte.
— Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără frunte.
— Bine şi-aşa, spuse Bulă, aduceţi-mi repede băiatul.
Sora pleacă şi se întoarce, peste un minut, aducînd în braţe o ureche uriaşă.
— Sileee, Sileee! strigă Bulă. Să ne tragi tu chiulu’ lu’ tactu şi lu’ măta?!
— Nu vă supăraţi, tovarăşul Bulă, spuse sora, dar vorbiţi mai tare că nu aude.
Pensia
— De ce ai lipsit, Bulă, azi de la şcoală?
— A murit bunicul.
— Cum o să moară bunică-tu, cînd l-am văzut tocmai astăzi la fereastră?
— Ehe, dom’ profesor, tocmai azi se dădea pensia, aşa că l-am proptit de pervaz!
Agapa
La douăzeci de ani după terminarea liceului, Bulă se întîlneşte cu colegii şi învăţătorii lui de la şcoala primară.
— Chiar aşa elev slab am fost: eu, dom’ învăţător? întreabă Bulă
— Da’ de unde, tovarăşe director?! Aţi fost cel mai bun elev!
(Perpetuum comic ’84, pag. 27)
