De fapt, nu era rege! Nici măcar şef de trib, ci fratele lui. Frate in extenso, pentru că, la ei, fraţii nu erau consfinţiţi ca atare, dar se aflau, totuşi, ca fraţii, ceea ce ni se pare a fi mai important.
L-am cunoscut mai îndeaproape la facultate. Nu lega două cuvinte ca lumea. Poate era mai bine că le lăsa aşa, dezlegate. Stătea cuminte la locul lui şi privea tot timpul tavanul. Nu cădea nimic de acolo. Chiar dacă ar fi căzut, cine ar fi garantat că ar fi picat tocmai la el!
După douăzeci de ani.
Jeep-ul gonea furtunos, lăsînd în urmă nori de praf. Cînd am ajuns în mijlocul localităţii, am văzut un grup de indigeni dansînd sub un copac înalt, cu cîteva crenguţe în vîrf. De fapt, toţi copacii erau la fel.
— Ce dracu-s ăştia?
— Nuci, zice şoferul.
— Cocotieri? tocmai aici?...
— Nu, zice tot şoferul. Sînt nuci-nuci, dar le-au tăiat crengile să-ncălzească ciorbele, cînd a fost sărbătoarea locală a nu ştiu cui şi pentru ce.
Pe un mal, în faţa unei clădiri micuţe, înghiţită de vegetaţie, l-am văzut pe el, dar nu l-am recunoscut imediat. Abia cînd am coborît din jeep, simţind miros puternic de banane, mi-am dat seama că trebuie să fie nepreţuitul meu coleg de facultate. Pe atunci, fugea în piaţă şi-l ajuta pe taică-său la vîndut pepeni galbeni. Miroseau ca bananele. Iar taică-său îl dojenea: „Dacă nu pui mîna pe carte, ai să ajungi la pepeni!"
— Sînt în control de fond la voi. De unde ai pepeni?
— Am însămînţat şapte-opt fire în spatele primăriei. Pentru mine.
Mai mult n-am scos de la el. Împreună cu cîţiva indigeni, am inventariat ce mai era teafăr prin comună: şeptelul — la pămînt, cerealele — în aer, viticultura — în pom, horticultura — la apă, pomicultura — nicăieri!
— Măi Vasile, l-am luat la rost pe primarul din Tombeşti, aşezîndu-mă pe vine, în faţa lui, eşti nebun?
— Nu! m-a contrazis el, continuînd să privească în zare şi să mănînce pepeni.
— Omule, situaţia comunei este dezastruoasă!
— Cine ţi-a spus?
— Am văzut, am auzit...
— Ochiul te minte, urechea te-nşeală! a mai adăugat el, înfulecînd pepeni şi privind în zare.
— Băiete, măi Vasile, l-am luat cu duhul blîndeţii pe prietenul meu din timpul facultăţii, ştiu că n-ai habar de zootehnie, pomicultură, viticultură... dar la pepeni te pricepi...
— Adică?
— În loc să arunci seminţele la raţe, mai bine le strîngi, iar anul viitor le însămînţezi pe toate, pe cîteva hectare... Pepenii îi vindeţi la piaţă şi obţineţi pe puţin patru-cinci milioane! Anul următor măriţi suprafaţa cultivată cu pepeni şi obţineţi cîteva zeci de milioane. Zecile de milioane se vor transforma în sute de milioane. Omule, în şapte-opt ani, îţi bate miliardul la poarta comunei. Uite, aşa, tu şi consătenii veţi ajunge miliardari! Din pepeni...
Eu îl instruiam, el mînca pepeni şi privea în zare.
— Şi după ce o să strîngem atîtea miliarde, ce-o să fac?
— Păi, tu stai tot aici, în faţa primăriei, pe marginea şanţului, dacă-ţi face plăcere... ei, am arătat spre indigenii din Tombeşti, dirijaţi de tine, vor munci cu entuziasm, iar tu, fireşte, vei mînca în continuare pepeni...
— Daaa!? s-a mirat el, privindu-mă în sfîrşit. Păi, ce rost are atîta bătaie de cap? Acum ce fac? Nu stau pe marginea şanţului şi mănînc pepeni?
(Perpetuum comic ’89, pag. 193)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu