Se afișează postările cu eticheta Gion. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gion. Afișați toate postările
, , ,

Naturalist cu natură moartă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        În fundul curţii, la măsuţă, tînărul profesor de ştiinţe naturale îşi răsfoia ierbarul filă după filă, cu acea grijă pioasă cu care cercetătorii mînuiesc manuscrisele dinastiei din Memphis, iar vocea sa avea un tremur liric, pătimaş, dar reţinut ca a tuturor marilor colecţionari. Îl ascultam fermecat.
        — Da, în cartoanele acestui ierbar se odihnesc pentru vecie trei anotimpuri: primăvara, vara şi toamna. E drept, rochiţele Florei nu mai scînteiază în acest garderob. Şi totuşi, vraja lor e de nestins. Iată acest ghiocel! Nu, nu pune mîna! Priveşte-l cu lupa... Nu-i aşa? Parca doarme... Îl privesc acum în toiul primăverii şi, dezminţînd termometrul şi pe nevastă-mea ce mă trimite după gheaţă, mă văd parcă în crîngul mirosind a zăpadă, a frunze moarte, sub întîiul sărut al primăverii. Stai! Treci după boschetul de colo dacă vrei să strănuţi!


        N-a fost însă nici un strănut. Liniştit şi poetic amicul continuă:
        — Iată! Algele acestea brune sînt presate între două sticle. Crede-mă, nu există o ţesătură mai fină decît a acestor neînsemnate plante. Parcă le vezi plutind. Nu, nu, te implor, nu răsufla pe gură - se agită din nou proprietarul ierbarului. S-ar putea să le risipeşti ca pe-o cenuşă sacră... Sau iată aici — întoarce el o nouă filă a ierbarului — o plantă modestă: Traista ciobanului — cu umbreluţa ei de steluţe albe... Oh, îmi evocă cărările prăfuite bătute de ciobanii singuratici, păziţi numai de modestia ei... Şi priveşte brînduşa aceasta de toamnă, cu potirul ei violet, în care, parcă, s-au topit toate amurgurile lui Bacovia, sau margareta aceasta de cîmp, ca un cărăbuş de aur. O, dar să lăsăm ierbarul. Mă podideşte emoţia, mi se împăienjenesc ochii de lacrimi şi văd în orice miţişor de salcie un crin imperial. Şi doar e limpede: n-am voie să lăcrimez. Umezeala nu le prieşte delicatelor mele prizoniere. Profesorul face o pauză, apoi continuă cu pumnii strînşi: O, de-ai şti cum păstrez acest ierbar.. Îţi jur că dacă un şoarece ar îndrăzni să-mi roada un singur stigmat sau o sepală, îţi jur, pisică m-aş face!
        În aceeaşi clipă vocea îi fu acoperită de un lătrat ascuţit, care venea din stradă.
        — Ia te uită, potaia! Iar a fugit de acasă! Stai o clipă! Să vezi ce mi ţi-l pocnesc!
        Tînărul se îndreaptă hotărît spre un arţar plantat de curînd pe marginea trotuarului, îndoaie tulpina cu piciorul, îi smulge furios crenguţele, apoi aleargă după cîine.
        La colţ, cîinele schelălăia jalnic. Dar botanistul se întoarce victorios şi zvîrle senin reteveiul. Priveşte apoi nedumerit spre prietenul lui. De ce e supărat?
        — Îţi pare rău? A, pagubă-n-ciuperci... Un arţar banal... Pentru mine n-are nici o valoare
        — Cum n-are nici o valoare?'
        — Nu cumva îţi închipui că ai putea presa copaci? Hai. Şi... pe urmă, priveşte... Accacia comunis... Frunzuliţe... Vezi? Arţar am eu de mult în ierbar!

(Perpetuum comic ’84, pag. 35)

 


 




, ,

Viaţa

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

Cu prea străvezii petale
cu stele prea căzătoare
cu iubite morţiş neiubitoare
şi cu alte
hazuri
nazuri
necazuri
şi extazuri
strict personale.

(Perpetuum comic ’82, pag. 217)





, , , , , ,

O istorie literară şi artistică în anecdote

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

Cuvînt lămuritor

        Ideea unei Istorii literare şi artistice în anecdote îmi dă tîrcoale mai demult, ea părîndu-mi-se pe cît de amuzantă, pe atît de instructivă. Material documentar pentru o astfel de întreprindere se găseşte din belşug. Numeroasele volume de memorialistică apărute în vremea din urmă inserează şi întîmplări hazlii (unele cu inerentul umor involuntar care — se va vedea — nu-i chiar de colo!), apoi tipăriturile mai vechi, uitate prin colecţii sau în rafturi de bibliotecă sînt şi ele o sursă inepuizabilă de glume ce se cuvin adunate. Pe de altă parte, eu însumi am reţinut din convorbiri reportericeşti sau particulare cu scriitori şi artişti, astăzi dispăruţi, „poveşti" fel de fel. Le-am numit „poveşti", fiindcă autenticitatea lor este greu controlabilă, în cazul unora, dacă nu chiar imposibil de stabilit, în cazul altora.
        Aşadar, citind şi recitind, ascultînd şi memorînd, scriind, rescriind sau transcriind, romanţînd în orice caz, adică încercînd să dau acestor întîmplări vesele forma unor „istorii" condensate, m-a preocupat, pe lîngă umorul cuprins în ele, să surprind îndeosebi fiinţa vie a celui evocat, reacţia sa spirituală — şi de spirit! — în împrejurările descrise care îl pot defini şi ca om, nu numai ca artist.
        Cît adevăr şi cîtă invenţiune există în aceste anecdote contează mai puţin, cred eu. În fond lumea creatorilor de frumos este o lume pe care timpul o transformă în vis şi legendă. Iar spre deosebire de istoriile, compendiile şi dicţionarele serioase care se scriu în prezent — mai toate contestate şi provocînd iritări —, „istoria" noastră are avantajul că nu pretinde să fie nici întru totul autentică, nici măcar parţial ştiinţifică. Singurul criteriu care stă la baza redactării ei e să fie comică şi să ne binedispună.
        O ultimă precizare, dacă mai era nevoie: scriitorii şi artiştii în viaţă se exclud de la sine. Ca să devină legende, anecdotele nu se povestesc de faţă cu personajele în cauză.



Un „anonim” buclucaş

        În ianuarie 1876, la redacţia „Convorbirilor literare" sosi un plic în care se afla o poezie semnată P.A. Călescu. Neavînd răgaz s-o parcurgă, conducătorul de atunci al revistei ieşene, Iacob Negruzzi, o aduce la obişnuita reuniune săptămînală a cenaclului „Junimea", unde se citeau, de regulă, toate manuscrisele, inclusiv cele primite prin poştă. După lectura mai multor texte, veni rîndul poeziei anonimului P.A. Călescu. Însă, cum Iacob Negruzzi nu excela ca recitator, Vasile Pogor, în casa căruia se ţinea şedinţa, ceru ca respectiva producţie lirică să fie dată lui Eminescu, lectorul oficial al „Junimii", întrucît mentorul spiritual al cenadului, Titu Maiorescu, devenit între timp ministru, se mutase la Bucureşti.
        Abia sfîrşi poetul „declamaţiunea", că întreaga asistenţă izbucni în aplauze (mai puţin Negruzzi care, va susţine mai tîrziu, avea „par’că o presimţire"), insistînd să se citească încă o data strofele talentatului necunoscut. Eminescu reia: „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul/ A zis cu disperare şi a murit nebun"...
        — Foarte bună poezia! a strigat Pogor entuziasmat. Măcar de ne-ar veni totdeauna asemenea versuri. Şi adresîndu-se lui Iacob Negruzzi: Te sfătuiesc s-o publici chiar în numărul viitor!
        Majoritatea cenacliştilor, inclusiv Eminescu, susţinură propunerea lui Vasile Pogor, aşa că peste două zile „Convorbiri literare" găzduia poezia semnată P.A. Călescu, autor ce promitea să devină un nume în lirica românească. În dimineaţa apariţiei revistei, nu mică fu surpriza lui Iacob Negruzzi cînd Eminescu intră val-vîrtej la el în odaie şi-i spuse, palid la faţă şi răvăşit:
        — Am păţit-o! Am fost păcăliţi de Haşdeu!
        — Cum aşa?! întrebă Negruzzi, simţind un nod în gît. În ce fel?
        — „La noi e putred mărul" este iscălită de P.A. Călescu, adică Păcălescu! Adineaori mi-a sărit în ochi, luînd Convorbirile în mînă...
        — Tot nu pricep! făcu Negruzzi încruntat, fiindcă, în urmă cu cinci ani, Haşdeu îl mai păcălise o dată, cu o poezie, „El şi Ea".
        — E un acrostih, îl lămuri poetul. Citeşte primele litere, pe verticală...
        — „La noi e putred mărul"... silabisi Negruzzi primul vers, deşi ştia poezia pe dinafară, iar pe verticală: La Conforbiri literare*
        Imediat, redactorul revistei s-a repezit la tipografie să oprească expediţia, dar era prea tîrziu. Exemplarele pentru Bucureşti plecaseră de cu seară...
        Bineînţeles, Haşdeu n-a scăpat prilejul să-şi bată joc de adversarii săi de la „Junimea", într-un articol apărut în „Românul", arătînd cine se ascundea sub pseudonimul P.A. Călescu.
        — Şi totuşi, va mărturisi, peste timp, Iacob Negruzzi, atunci ca şi astăzi văd că Pogor nu greşise afirmînd că poezia n’ar fi rea, dar ce folos!...

* Conducătorul revistei schimbase un cuvînt: „Virgină" cu „Fecioară".


Nimeni n-a fost la locul lui

        Cum bine se ştie, Enescu a fost nu numai un strălucit compozitor şi interpret, ci şi un foarte apreciat profesor. Pe la începutul secolului, la Paris aflîndu-se, tatăl unuia dintre elevii săi îl consultă, cu temere şi speranţă:
        — Maestre, credeţi că fiul meu ar putea fi în stare să susţină, ca solist, un concert de vioară?
        — Depinde, ezită, în primul moment, marele muzician. Depinde de sală...
        — M-am gîndit la „Gaveau", preciză acesta. Şi cum Enescu se arătă sceptic, argumentă: Înţeleg, pentru un debutant, o sală de aproape o mie de locuri e prea mult, dar dacă aţi accepta să-l acompaniaţi la pian, numele dumneavoastră ar face minuni!
        Într-adevăr, în seara concertului, sala era plină, orchestra şi solistul-debutant — gata să atace primele note, iar maestrul...
        — Drace! exclamă el. Cine o să-mi întoarcă paginile la „Sonata în re" de Brahms?


        Printre spectatorii din primele rînduri descoperi pe Alfred Cortot, pianist celebru la acea vreme. Întrucît erau buni prieteni, îi făcu un semn discret, invitîndu-l să urce pe scenă. Acesta, după ce ascultă, jumătate intrigat, jumătate amuzat, situaţia delicată în care se afla Enescu, îşi trase un scaun lîngă pian şi începu să întoarcă, cu o precizie impecabilă, paginile Sonatei de Brahms.
        A doua zi, în cotidianul „Le Matin" cronicarul de specialitate scria: „Am asistat ieri la un concert, în care nimeni nu a fost la locul lui. Enescu trebuia să cînte la vioară, Cortot la pian, iar tînărul violonist făcea mai bine să întoarcă paginile!"


Muza şi subiectul*

        În casa unui magistrat obişnuiau să se adune, săptamînal, aspiranţi la gloria literară. Într-o seară, cineva reuşeşte performanţa de a-l aduce acolo pe I.L. Caragiale însuşi. În pauza dintre două lecturi lirice, un tînăr se apropie de autorul „Scrisorii pierdute", abordîndu-l extaziat:
        — Ah, maestre, dacă muza dv. m-ar inspira şi pe mine...
        — Nu crez că s-ar preta la un aşa afront! răspunde Caragiale, pieziş.
        — De ce, maestre?!
        — Pentru că ea nu e Joiţica, iar eu nu sînt Trahanache!
        Tînărul se grăbeşte să repare presupusa ofensă:
        — S-avem pardon, coane Iancule, m-aţi înţeles greşit!
        — Totuşi, un pont ai avut, onorabile, recunoaşte! insinuează, cu o anume duplicitate, marele comediograf.
        — Aşa e! Am un subiect grozav pentru o piesă. Cu o muză ca a dv. aş da, sigur, lovitura!
        Caragiale se interesează, amuzat:
        — Şi care e subiectul?
        — E simplu, maestre, dar o să meargă la inima publicului. Vi-l spun într-o propoziţie: un băiat iubea o fată.
        — Aha! Şi?
        — Părinţii băiatului se împotrivesc...
        — Oho!
        — Pe urmă, se împotrivesc părinţii fetei!
        — Mda...
        — Ei, cum vi se pare?
        La care Caragiale răspunde:
        — Frumos subiect, n-am ce zice... Dar nu-l scrie, că-l strici!

* Anecdota, nesemnată, a apărut în „Urzica" nr.1, a.c., sub un alt titlu, dar scrisă de acelaşi autor. O reproducem aici, ca să stea la un loc cu celelalte.


Mă rog frumos, domnule ministru...

        Prin anii ’20, Octavian Goga, proaspăt ministru al Artelor, era mereu asaltat de slujitorii Thaliei, care vedeau în distinsul poet ardelean un protector avizat al dramaturgiei româneşti. Directorul, pe atunci, al Teatrului Mic, actorul Ion Iancovescu, se număra printre clienţii obişnuiţi ai „fondurilor secrete", îşi aminteşte scriitorul Mircea Ştefănescu. Cînd se ivea în anticameră, şeful de cabinet scotea capul pe uşă şi-l întreba din ochi: cam cît? Iancovescu ridica ambele mîini, cu degetele răsfirate, şi repeta gestul, ca să nu existe dubii: 20.000! Iar Goga îi aproba pe loc suma cerută...
        Mai tîrziu, cînd la conducerea Artelor a venit Lapedatu, directorul Teatrului Mic a solicitat, din nou, o subvenţie. Ministrul, însă, s-a arătat a fi mai puţin darnic decît predecesorul său. Drept care, Iancovescu nu s-a sfiit să-i reproşeze:
        — Soţilor Bulandra le-aţi dat 500.000 lei. De ce, mie, numai 100.000?
        — Ei, dragule, s-a justificat Lapedatu, soţii Bulandra sînt mari actori!
        — Mă rog frumos, domnule ministru, dumneavoastră nu aveţi acelaşi salariu ca d-l ministru Titulescu?!


Şampania răsuflată

        La sărbătorirea unei aniversări de familie, Marin Preda invită la Capşa doi colegi apropiaţi: pe Eugen Jebeleanu şi pe Radu F. Alexandru. La un moment dat, ilustrul prozator comandă o sticlă de şampanie franţuzească. Şeful de sală se execută imediat, servind licoarea cu tot dichisul.
        — Grozavă! exclamă Marin Preda, sorbind tacticos din pahar.
        — E o porcărire, îşi bate joc de noi! se revoltă poetul Eugen Jebeleanu. Şi adresîndu-se direct chelnerului „împricinat": Asta-i hoţie curată! Ori ne-ai adus altceva decît ţi s-a cerut, ori aţi umplut sticla cu resturi de la alte mese. E complet răsuflată, nu face două parale!
        — Aşa e, aşa e! îl susţine, partizan, prozatorul. Asta-i apă chioară, nu face băşicuţe, nu pişcă la limbă. Trebuie să fie doar ca sifonu’!


        Şeful de sală aduce o altă sticlă, o desfundă în faţa capricioasei clientele, schimbă paharele şi roagă ca şampania să fie, mai întîi, degustată.
        — Asta da! se declară satisfăcut poetul Jebeleanu.
        — Bineînţeles, nici nu poţi s-o ţii pe limbă! remarcă, expert, prozatorul.
        Peste vreo zece minute, cînd incidentul părea uitat, Marin Preda revine, hohotind de rîs:
        — Noroc de tine, Jebelică, altfel o beam pe prima ş-o plăteam de bună... Că nu era nici o diferenţă...


Soluţia ideală

        Martie, 1953. Murise Stalin. Presa se înveşmîntase, desigur, în texte şi chenare cernite, însă nu se ştia cum să se procedeze cu „Urzica", revistă de satiră şi umor, totuşi. Aurel Baranga a fost convocat la editor, ca dealtfel toţi redactorii şefi, unde i s-a cerut să pregătească un sumar în ton cu tragicul eveniment. A conceput el, noaptea, mai multe variante, iar a doua zi s-a prezentat cu ele la forul respectiv.
        — Nu sînt bune! le-a respins acesta în bloc. Vreau altceva, trebuie să găseşti altceva!
        A încercat Baranga zeci de soluţii noi: coperte gri fără desene, coperte în chenar negru, cu grafică militantă, texte de morală şi înţelepciune, evocări eroice sau pilduitoare, însă fără nici un rezultat. Toate, absolut toate ajungeau la coşul de hîrtii al editorului. În a cincea noapte albă („că zilele, vă daţi seama, erau negre!" comenta el cu ironie şi detaşat de întîmplarea petrecută cu 24 de ani în urmă), în a cincea noapte albă, deci, obosit de nesomn, intoxicat de cafelele şi de ţigările fumate, îi vine, în sfîrşit, ideea salvatoare. Face un duş, se bărbiereşte, se îmbracă într-un costum închis, care să-i dea aerul sobru absolut necesar, şi se duce la editor. Grav, încercănat, spune:
        — Am găsit soluţia potrivită...
        — S-auzim, face acesta neîncrezător.
        — Într-un asemenea moment de imensă durere, ar fi o impietate ca „Urzica" să apară...
        — Te-ai gîndit bine, aşa să procedezi! aprobă celălalt, răsuflînd uşurat. Ai găsit, într-adevăr, soluţia ideală. Luna aceasta, în semn de doliu, „Urzica" nu va apărea!
        „Cîteva luni mai tîrziu — avea să mărturisească Aurel Baranga — am fost felicitat pentru spiritul de iniţiativă, simţul de orientare şi cutezanţă dovedite în acel moment de cumpănă". Autoironia, cum bine se ştie, îi stătea dramaturgului în caracter. Dar noi nu numai pentru asta am repovestit întîmplarea de mai sus...

(Perpetuum comic ’82, pag. 122)


, ,

Aforisme la poarta sărutului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
 

Un cugetător plin de înţelesuri şi subînţelesuri

        Ca orice artist de geniu, Brâncuşi a fost — stă în firea lucrurilor, nu? — şi un adînc cugetător, plin de înţelesuri şi subînţelesuri. La un sfert de veac, cît s-a scurs de la „marea trecere" a Titanului de la Hobiţa, opera lui continuă să fie cercetată, studiată, inventariată chiar, pentru că Brâncuşi a lucrat mult, iar timp de evidenţe contabile neavînd. Aşa s-a întîmplat şi cu aforismele şi cugetările sale — despre artă, despre viaţă, despre lume, despre moravuri —, pe care le-a risipit la cine şi unde s-a nimerit. Constantin Zărnescu, un împătimat iubitor de Brâncuşi, şi-a dat osteneala să le adune, aşezîndu-le, cu evlavie, între copertele unei cărţi de excepţie: „Aforismele şi textele lui Brâncuşi". Noi am selectat, din volumul citat, numai acele aforisme pe care le-am considerat potrivite cu profilul antologiei de faţă. Cît priveşte titlul grupajului, ne-am zis că poate să însemneze şi el ceva. Eventual, să trimită cititorul la izvorul înţelepciunii brâncuşiene...





         • Anticii iubeau maximele, iar ţăranii noştri îşi păstrează proverbele.

        • Să fii isteţ este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită, osteneala.

        • Îmi amintesc mereu: nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit demult!...

        • Nimic nu se înalţă la umbra măreţilor arbori.

        • Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

        • Înainte de a-ţi cumpăra o casă — cumpără-ţi vecinii.

        • În durere există, întotdeauna, un fior de plăcere.

        • Rege sau cerşetor — este tot una, în faţa Eternităţii.

        • Să nu te-avînţi niciodată prea sus — pe piramidă. Jos sînt atît de multe Ecouri libere!

        • A „vedea" în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo, este cu totul altceva.

        • Dacă ai minţit vreodată, trebuie să suferi pentru minciuna aceea pînă ce ea va deveni Adevăr!...

(Perpetuum comic ’82, pag. 119)



, ,

Miniaturi II (pc82)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        — M-am scăldat, astă vară, în mare şi m-am înecat de două ori...
        — Şi n-ai murit niciodată?
        — Nu.
        — Bravo! Eşti tare la viaţă!

* * *

        — Eşti poet, domnul meu?
        — Citeodată... cînd vreau să uit lumea; dar d-ta?
        — Şi eu cînt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trîmbiţă.
        — Plăcut instrument!
        — Îţi place?
        — Foarte mult... de departe.

(Perpetuum comic ’82, pag. 81)


Persoane interesate