Un interviu inedit al lui Ioan Massoff

        Venise primăvara. Tănase, între „două trenuri", adică între cele două mari turnee pe care le făcea anual prin ţară, se afla „trecător" prin Capitală.
        La apogeul carierei, unul dintre cei mai populari actori, aplaudat şi răsfăţat de o ţară (pentru că prin cupletele sale era un protestator împotriva feluritelor forme ale răului social), Tănase (puţini ştiau că-i mai zicea şi Constantin), atît de cunoscut pe scenele din întreaga ţară, era mai puţin cunoscut ca om, ca simplu cetăţean, după cum puţini îi ştiau drumul într-o carieră dintre cele mai întortochiate, pînă la urmă biruitoare.
        Deşi călător grăbit, convorbirea în biroul casei de pe strada Puţu cu plopi numărul 10, dominat de o fotografie a lui George Enescu — „Iubitului nostru Tănase, prietenească amintire, Iaşi, aprilie 1917" — s-a prelungit cîteva ore:
        — Cum v-a venit ideea să vă faceţi actor?
        — Tata îmi spunea să mă fac impiegat la gară; voia să mă vadă cu şapcă roşie instalat la casa mea. Impiegaţii de gară erau bine cotaţi pe vremea aceea şi în special unul ca mine, cu şase clase de liceu, avea şansa să se însoare cu o zestre bunicică. Ca să mă facă însă „actior", cum spunea el, nici vorbă! Totuşi actorul a încolţit în mine pe negîndite, şi oarecum inconştient.
        Cînd eram copil, luam lăicerele mamei, scoteam draperii din casă şi făceam teatru în curtea mare din faţa caselor. De cîte ori venea o trupă de teatru la Vaslui, şi asta numai în timpul verii, pentru că pe vremea aceea nu exista sală închisă — trupe cum erau cele ale lui Nisipeanu, care juca Hoţii de codru şi hoţii de oraş, Burienescu şi I.D. Ionescu ce jucau scenete mult gustate de public — căutam prin toate mijloacele posibile să trag eu cortina, aceasta fiind cea mai mare fericire pentru mine. Reprezentaţiile se dădeau la grădina „Iacob" şi înainte de reprezentaţie, fanfara militară — aceasta pentru reclama spectacolului — cînta vreo cîteva marşuri în faţa intrării. Cînd muzica termina, puneam şi eu mîna pe contrabas, mă băgăm printre soldaţi, şi aşa ajungeam pe scenă lîngă funia cortinei. Acuma de multe ori se întîmpla să mă prindă, dar oamenii de serviciu mă cam cunoşteau căci eu eram un fel de spaimă a mahalalei. Şi aşa mă lăsau în pace.
        Într-o vară s-a nimerit să vină trupa lui Segalescu, care juca în „idiş". Cum s-a întîmplat să le lipsească un actor, şi cum eu stăteam la repetiţie şi pe deasupra mai ştiam şi ceva evreeşte, mi-au pus o burtă, mi-au lipit nişte mustăţi şi astfel am jucat rolul unui cîrciumar, căci deşi eram copil, totuşi m-am dezvoltat de timpuriu, aşa că aveam aspectul unui om matur.


        După ce am terminat patru clase de liceu, am plecat la Iaşi să mă prezint la examenul de admitere la liceul militar. La vizita medicală aveam lîngă mine pe un candidat puţin adus de spate. Eu, musculos şi drept ca o lumînare, îi tot şopteam: „Ţine-te drept, că dacă nu, te respinge". Rezultatul a fost că m-au respins pe mine, căci pe vremea aceea se preferau la liceele militare, fii de militari.
        Mă gîndeam să plec tocmai la Brăila ca să urmez mai departe liceul real. Dar, într-o zi, m-am întîlnit cu învăţătorul şi scriitorul Ion Adam, care mi-a spus că urmează Universitatea liberă la Bruxelles. Cum în timpul lipsei lui din ţară avea nevoie de un suplinitor, Adam, văzîndu-mă abătut, ca să mă consoleze, mi-a spus: „Mă Costică, mergi cu mine la revizorat şi fac eu să te numească învăţător." Şi astfel am ajuns învăţător la şcoala din comuna Curseşti, plasa Rahova, în împrejurimile căreia au avut loc vestitele lupte ale lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt şi Rahova.
        De la început mi-am dat seama că numai cu duhul blîndeţii voi putea atrage copiii spre şcoală. Şi de aceea, pentru început, am pus mai mult temei pe muzică şi pe gimnastică. Asta le-a plăcut, şi de unde înainte învăţătorii trăgeau elevii cu arcanul, acum veneau elevii de bună voie. Eram un învăţător mai modern, cunoşteam oarecum viaţa, mă bucurasem de libertate.
        Dar, într-o seară, cînd eram invitat la o nuntă, mi-au prădat casa, şi asta ca răzbunare din partea proprietarului şcolii, căci eu opiniam, din motive de igienă, că şcoala trebuia neapărat mutată.
        Simpatizat de săteni, am fost chemat la nunta fetei unui răzeş, fiind rugat să fac eu pe „conocarul". Iată ce înseamnă asta: era obiceiul pe vremea aceea, la ţara, în special în Moldova, ca atunci cînd o fata era dată după un flăcău care nu era din satul ei, mirele, drept mulţumire, trebuia să plătească ceea ce se numea „vulpea", adică să dea de băut flăcăilor care s-au ostenit să înveţe fata să joace la horă. Conocar se numea acela care cerea dania mirelui ce lua fata din sat.
        S-a întîmplat însă că mirele, zgîrcit, să nu vrea să plătească „vulpea". Şi atunci, drept răzbunare, cînd tocmai era să treacă nunta dintr-un sat într-altul, vreo cîţiva tineri au scos cuiele de la roţile căruţelor care s-au răsturnat. Şi cum îţi spuneam, în seara aceea, cînd m-am întors acasă, mi-am găsit casa prădată. Acum, îţi închipui, că mare lucru de la mine nu puteau lua, dar era cusută cu aţă albă, că toată răvăşeala a fost făcută din motive de răzbunare. Cum stăteam la marginea satului, eram sigur că vor urma şi alte demonstraţii de soiul acesta. Şi de aceea, într-o bună dimineaţă, mi-am luat bruma de bagaje şi am plecat din Curseşti.
        Pe drum, prin una din acele curioase coincidenţe, care şi astăzi mă miră, m-am întîlnit din nou cu Ion Adam, care m-a sfătuit să cer mutarea la Hîrşoveni, în comuna Poieneşti, tot în judeţul Vaslui. Aci, în satul lui Vlahuţă — pe unul din geamurile şcolii era chiar iscălitura lui, făcută cu diamant, — am stat învăţător un an şi jumătate, izbutind, fără să mă laud, deşi eram foarte tînăr, să ajung printre fruntaşii satului, ba chiar să fiu un fel de judecător în pricinile lor.
        Îţi închipui că la început aveam de luptat cu figura mea, care, orice s-ar spune, nu inspira multă încredere. Pentru că îmi dădeam perfect de bine seama de acest lucru, am căutat prin toate mijloacele să-mi apropii sătenii, şi în scurt timp s-a dus vestea prin comunele din împrejurimi cum „că la Hîrşoveni e un învăţător cu nasul mare, om de mare ispravă".
        Trebuie să ştii că învăţătorul dinaintea mea venea o dată pe săptămînă la şcoală, iar starea lui normală era cea de ebrietate. Pentru a intra sub pielea sătenilor, îi adunam serile la şezători cu care ocazie le spuneam snoave şi fel de fel de ghiduşii. Ca să mă cunoască toţi, organizam excursii, convocînd adevarate adunari ale satului, pentru a merge să vizitam cetăţuia din Valea Rahovei, cu care ocazie le povesteam despre isprăvile lui Ştefan cel Mare în lupta cu turcii. Le cîntam din piculină şi le spuneam fel de fel de poveşti. Ce să-ţi mai spun, în două săptămîni m-am pomenit cu peste şaptezeci de elevi, de unde înainte nu veneau la şcoală nici a zecea parte. A ajuns de veneau părinţii la şcoală să mă roage să mai gonesc copiii acasa, căci aveau treburi, atît de mult mă-ndrăgiseră copiii.
        Într-o zi m-am gîndit să le arăt maşina de tren, căci ei nu văzuseră locomotive pînă atunci. Am plecat de cu noapte spre staţia Buhăeşti, şi cînd sătenii au văzut trenul, au început să scuipe în sîn şi să se închine, căci credeau că-i dracul pe pămînt.
        Pe vremea aceea eram colaborator aproape regulat la revista „Albina".
        Cum nu eram încă numit definitiv, m-am gîndit să-mi fac stagiul militar şi am intrat voluntar la regimentul 1 de Geniu, fiind trimis împreună cu unul Bîrlogeanu, cu care am fost cîtva timp un fel de frate de cruce, la fortul Popeşti unde era detaşată o companie; sîntem în anul 1899. Ce să-ţi spun? Am înghiţit la început serii de palme, reglementare milităriei de pe vremea aceea. Din cauza mutrei mele caraghioase, plăteam oalele sparte. Şi cînd făcea vreunul vreo poznă, de cele mai multe ori eu o încasam. Aceasta a mers pînă cînd am fost făcut caporal. Au văzut ei pe urmă că sînt un băiat mai subţire, şi, cînd au aflat că am fost învăţător, m-au numit profesor la „particulare", adică la materiile extra-militare, la şcoala de caporali şi sergenţi. Am ieşit întîiul pe regiment la examenul de sergent.
        În acest interval, s-a venit cu ideea de a se organiza teatru în cazărmi. Eu, cum ştiam multe anecdote d-ale lui Speranţa, am început să trec drept un actoraş al companiei, iar mai tîrziu am dramatizat aceste anecdote, astfel că organizam mici spectacole.
        Cum începusem să mă duc la Teatrul Naţional, am văzut Curcanii lui Ventura pe care am jucat-o apoi cu mare succes în regiment. Şi astfel am organizat primul teatru ostăşesc.
        A venit timpul să mă eliberez. Tata îmi scria mereu să mă înscriu la examenul de telegrafişti; director al Căilor ferate era inginerul Cotescu. M-am dus la colonelul Hîrjeu, comandantul regimentului, care ţinea foarte mult la mine, să-l rog să-mi dea o recomandaţie către directorul Căilor ferate. Colonelul Hîrjeu mi-a dat imediat recomandaţia, dar examenul de telegrafişti era trecut. Nu mi-a părut prea rău căci nu mă trăgea inima deloc pentru telegrafie. Uitai să-ţi spun că, în timp ce-mi făceam stagiul, am făcut şi pe gladiatorul. Într-o vară, cînd regimentul se afla în campanie de lucru la Rîmnicu Vîlcea, am primit ordin să organizez un spectacol. Aranjasem o piesă, Ordonanţa şi locotenentul, dar cum nu aveam cu ce completa programul, m-am gîndit să organizez nişte lupte greco-romane. L-am luat pe unul şi i-am spus: „Mă, să te laşi bătut, că aşa e piesa, că dacă nu te laşi, te bat eu pe urmă."
        Şi cum nu mă trăgea inima deloc pentru calea ferată, am scris tatei, foarte mulţumit în sufletul meu, că anul ăsta nu mă mai pot face telegrafist. Între timp, eu văzusem mulţi actori şi am început să îndrăgesc meseria. Cum încă de la regiment toţi ofiţerii mă îndemnau să mă fac actor, într-o zi, cînd primisem suma de 5 lei de acasă m-am gîndit să fac cerere de înscriere la Conservator, unde pe vremea aceea era director Wachmann.


        Şi a venit ziua examenului. Eu mi-am scos vipuştile de la hainele militare şi cu nişte ghete particulare m-am prezentat la examen, însoţit de Bîrlogeanu cu care m-am eliberat din militărie. Eu nu credeam să reuşesc, mai ales cînd mă uitam la ceilalţi candidaţi, toţi eleganţi şi pomădaţi. Închipuieşte-ţi că eu eram singurul candidat cu mustaţă. Din comisie făceau parte Davila, Nottara, Wachmann, Romaneasca, Malla, Patan Sihleanu şi alţii. Cum nu mă preparasem cu nici un profesor, ca majoritatea candidaţilor, am spus şi eu o fabulă, „Naiul, cobza şi vioara". Era obiceiul să se mai întrebe candidaţii şi asupra unor oarecari noţiuni de limba română şi franceză. Cum eu am spus ambele bucăţi cu glasul cam piţigăiat, comisiunea a spus la început că n-am organ. Atunci, răposatul Chiriac, care făcea parte şi ei din comisie, a intervenit spunînd că mă cunoaşte de la biserica Popa Tatu, unde într-adevăr cîntam în cor şi că am o voce frumoasă, — căci uitai să-ţi spun că făcusem cerere de înscriere la Conservator, nu numai la arta dramatică, dar şi la principii şi la canto-coral.
        Mirată oarecum comisia m-a rechemat; m-a pus să scriu un solfegiu pe tablă şi să-l intonez. Cînd au văzut că am voce mi-au spus: „N-ai alt repertoriu?" Comisia a rîs de sinceritatea răspunsurilor mele şi toţi au fost de părere „că ăsta are un fel de comic natural, vorbeşte doar şi rîzi de el." În ziua examenului, aveam doar o singură ţigară, pe care am fumat-o în rate, jumătate înaintea examenului. După examen m-am dus cu Bîrlogeanu, care n-avea nici o treabă, să colindăm străzile, şi cînd m-am întors la rezultat, am văzut că la dramă era admis Ion Manolescu, iar la comedie C. Tănase; de bucurie, am fumat şi restul de ţigară.
        Acum eram admis la Conservator. Foarte bine, dar ce mîncăm? Cum amîndoi n-aveam nici un rost, am acceptat oferta colonelului Pierre d’ Alic, pe atunci locotenent la Geniu, să vindem unsoare de copite de cai. Să nu-mi uit, singura mea resursă era opt lei pe lună, leafa de corist la biserica Popa-Tatu.
        Unsoare de copite n-am putut vinde mai deloc, căci unde intram eram refuzaţi. Cînd am văzut noi că nu merge deloc, Bîrlogeanu, care era mai curajos, a intrat într-un magazin şi a oferit spre vînzare mostrele pe care le aveam la noi. Am luat vreo cîţiva lei pe ele şi ne-am mutat în gazdă în Bulevardul Elisabeta, la Sfîntu Elefterie, în curtea teatrului Zdrafcu. Într-o zi am spart un geam mare şi cum n-aveam cu ce plăti, gazda mi-a luat geamantanul, care fie vorba între noi, era gol. Fata gazdei, elevă la Conservator, mi-a luat apărarea şi i-a spus măsii că mă cunoaşte şi că să-mi înapoieze geamantanul.

*

        Şi a mers aşa, cam o lună de zile. Cum flămînzeam însă şi n-aveam obiceiul tapării, m-am gîndit să mă duc la colonelul Hîrjeu să-i explic situaţia mea.
        În acest interval, Wachmann se interesa de mine, şi văzîndu-mi harul a dat dispoziţie să fiu angajat ca bariton în corul Mitropoliei. A chemat pe Bănulescu, dirijorul corului, şi i-a dat ordin să mă angajeze cu 15 lei lunar, sumă cu totul insuficientă pentru a putea mînca în fiecare zi. Şi m-am dus iar la colonelul Hîrjeu. Foarte binevoitor, colonelul m-a ascultat cu multă atenţie şi m-a sfătuit să mă reangajez în armată. M-am dus la maestru Nottara şi l-am întrebat dacă pot veni îmbrăcat milităreşte la şcoală. Maestrul mi-a spus că pot veni îmbrăcat şi turceşte, dar numai să vin. Colonelul Hîrjeu a dat ordin să se facă de urgenţă formalităţile şi astfel am ajuns plutonier în regimentul 1 de Geniu. Munceam din greu. Îmi cumpărasem o bicicletă, ca să fiu în stare să mă duc de trei ori pe zi la Conservator, să mă duc la repetiţiile corului şi pe deasupra, eram la regiment comandant de pompieri şi grefier la comisia de disciplină. După scurt timp, s-a cumpărat şi un pian, pe care l-am aşezat în sala de festivităţi a regimentului. Cînd făceam pe ofiţerul de serviciu, scoteam pianul în Curte, chemam soldaţii, şi ardeam nişte cîntări în lege.
        Într-o zi a dat rondul peste noi şi eram s-o păţesc.
        — Domnule Tănase, fizicul ţi-a fost o piedică sau nu în viaţă? Nasul dumitale e ereditar în familie?
        — N-aş putea spune că semăn nici cu mama nici cu tata. Tata era un om mic de statură şi numai nas mare nu avea; cu mama mai aduc eu puţin. Ea trăieşte şi mă duc deseori la Vaslui s-o văd. Eu semăn cu nişte unchi ai mei, oameni crescuţi mari, voinici şi care au trăit mai toţi peste o sută de ani.
        În general n-aş putea spune că mutra mea mi-a fost o piedică în viaţă. După cum ţi-am spus, din cauza figurii mele, am mîncat destulă bătaie în armată pînă am fost făcut caporal.
        — Domnule Tănase, aţi avut noroc în viaţă?
        — Norocul e în legătură cu munca. Lumea le confundă. Şi unii spun: „Uite, Tănase a avut noroc!", dar nu spun cît am muncit. Norocul e să nu munceşti şi să-ţi vie toate pleaşcă. Nu e cazul. Eu însă l-am tras deseori pe dracul de coadă. În timpul celor două luni de la eliberarea mea din armată pînă cînd, prin intervenţia colonelului Hîrjeu, m-am reangajat, aveam grijă în fiecare dimineaţă să-mi pun la ghete nişte cartonaşe care ţineau loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa în fiecare zi aveam pingele noi.
        — Am auzit că sînteţi un pasionat vînător.
        — Da, dar mă duc la vînătoare doar cînd sînt liber, şi asta se întîmplă foarte rar. Acum vreo două săptămîni am împuşcat un mistreţ de 190 de kilograme. Cum e obiceiul vînătoresc, mie mi s-a dat pielea şi capul, din care am făcut un covor; partea de carne care mi-a venit mie am făcut-o pastramă, din care te poftesc să guşti, dacă vrei.
        L-am întrebat dacă mai are şi alte pasiuni.
        — M-am lăsat de fumat şi aceasta în urma unei întîmplări. Figuram în Ocolul pămîntului, la Teatrul Naţional. Într-o zi, ni s-a dat gratificaţie cîte cinci lei şi m-am dus cu Belcot la berăria Comşa pe bulevard. Era 35 de bani halba. Am băut eu şase şi Belcot şase. Am mîncat scrumbii şi am fumat mult; ne-am cam cherchelit. Am plecat apoi spre cazarmă, groaznic de obosit. Cînd am dat de căldură, mi s-a făcut rău. A doua zi, am vrut să fumez şi mi s-a făcut mai rău. Atunci, un ofiţer m-a sfătuit ca să profit de ocazie şi să mă las de fumat. Şi aşa m-am lăsat.
        Alcool de cînd sînt nu am băut. Ţuică sau rom, n-am băut sub nici o formă. Cînd mă duc într-o casă şi văd servindu-se ţuici şi cum unii îşi ling mustăţile, nu mai mănînc la masa aia, să mi se servească şi icre negre.
        — Mîncaţi mult?
        — Cam mănînc! Îmi place o masă cumsecade. Nu cu etichetă, dar să se servească lucruri bune!
        — Sînteţi mulţumit în căsnicie?
        — Sînt foarte mulţumit. Soţia mea e un fel de colaboratoare. Mă însoţeşte în lungile turneuri pe care le fac, mă-nţelege şi mă menajează, cînd necazurile vieţii îmi dau ghes. În plus e o gospodină şi o mamă excepţională.
        — Vă iubiţi copiii?
        — Ca orice tată.
        — Învaţă bine amîndoi?
        — Unul foarte şi unul tot foarte.
        — Ce carieră aţi vrea să îmbrăţişeze?
        — Greu de răspuns.
        — Aţi vrea să-i faceţi actori?
        — Actori, dacă ar avea într-adevăr mare talent. Dar ca să treacă numai drept fiii mei, mai bine s-or face altceva!
        — Sînteţi bogat, domnule Tănase?
        — Ce-nseamnă astăzi să fii bogat? Am făcut multe sacrificii, căci, vezi dumneata, eu n-am fost un om care să stau cu mîna strînsă. Am ajutat şi eu pe cît am putut.
        — Am auzit că aţi înfiinţat nişte şcoli.
        — Da, am făcut şcoala primară de la Dobîrceni-Mînjeşti.
        — Ei cum?
        — Uite, într-un an, cînd mă aflam cu turneul la Vaslui, mă pomenesc cu un ţăran care vine la mine:
        — Coane Costică, nu ne lăsa: şcoala noastră n-are ferestre. Am făcut-o numai din vălătuci şi n-au copiii unde să-nveţe, să buchisească. Ştiu că dumneata cunoşti viaţa noastră de la ţară şi că eşti ridicat din popor, nu ne lăsa!
        Într-adevăr, m-am dus la şcoală şi am văzut o mizerie de nedescris. Vreo 50-60 de elevi stăteau înghesuiţi într-un fel de hambar. Lucrul m-a impresionat. Repede am format un comitet şi am construit şcoala.
        Tot eu am dat primul fond pentru ridicarea şcolii de la Tîrca-Vitan. Şi am donat reţeta unei reprezentaţii şcolii primare de la Focşani
        — Sinteţi mulţumit de viaţă?
        — În ce mă priveşte, n-am avut niciodată un gologan subvenţie şi nici n-am cerut vreo centimă. Evident că nici succesele mele artistice nu mă lasă rece. Dar simt o deosebită mulţumire sufletească, atunci cînd am posibilitatea să ajut pe cineva.
        — Relataţi-mi un impresionant moment din viaţă.
        — Au fost ele multe, dar îmi amintesc în special de o scenă pe care n-o pot uita. În vremea cînd mă înscrisesem la Conservator fără să mă reangajez încă în armată, am schimat mai multe locuinţe, îţi închipui că nu pentru a căuta mai mult confort. Odată am închiriat împreună cu Bîrlogeanu un pat într-o cameră din strada Plevnei. În aceeaşi odaie, mai închiriase un pat şi un student, tot atît de pîrlit ca şi noi. Acesta, însă, se ruşina probabil cu situaţia lui şi nu voia să-l vedem la faţă. Aşa, de cîte ori auzea că ne apropiam, stingea lampa. Şi numai după ce credea el că am adormit, începea să ronţăie un covrig. Dimineaţa avea grijă să plece înaintea noastră sau dacă nu dormea cu capul în plapumă, aşa că ne-a fost imposibil să-l vedem la faţă. A mers asta cam o săptămînă de zile. Într-o seară, m-am înţeles cu Bîrlogeanu să intrăm în vîrful picioarelor pentru a surprinde pe mîndrul tovarăş de suferinţă. Tiptil am intrat în casă şi l-am surprins citind. Eu m-am dus la el şi i-am spus, în timp ce el se repezise să stingă lampa: „Stai, domnule, ce te fereşti atîta? Eu văd că sîntem tovarăşi de suferinţă. Nu trebuie să te ruşinezi, ia exemplul de la noi!"
        Am mai fost tovarăşi cu junele student încă vreo două săptămîni, pînă ce proprietarul ne-a dat afară pe toţi trei.
        — Care-i idealul dumneavoastră?
        — Să fiu sănătos în mijlocul familiei mulţumite şi să pot să mă menţin cît mai mult. De asemenea, năzuiesc să realizez mult visatul cămin al artiştilor.

*

        Trecuseră anii.
        I-am spus că am de gînd să-i „scriu viaţa" şi l-am rugat să mă ajute.
        Tănase a încuviinţat zîmbind melancolic.
        Voiam să încerc să mă abat de la obişnuitele întrebări şi răspunsuri — i se luaseră în decursul anilor atîtea interviuri! — şi chiar mi-a spus că uneori avea impresia că era supus unui interogatoriu de care avea oroare. Am preferat să-l las să vorbească neîntrebat, mai ales că, sentimental, manifesta tendinţa spre evocări, spre aduceri aminte.
        Mi-a ghicit gîndul şi m-a invitat mai des acasă la masă, mă primea, fără supărare, în cabinet unde „se făcea altul", îl însoţeam pe stradă, dar nu prea avea timp să se plimbe, l-am întîlnit prin oraşe şi orăşele unde se oprea în desele lui turnee.

*

        Era într-o zi moleşitoare de vară. Luam masa de prînz afară pe terasa casei din strada Puţu cu plopi; erau soţia, cei doi băieţi mărişori, ziaristul Sandu Naumescu. Tănase se arăta îngîndurat; omul care făcea să rîdă o ţară nu era scutit de griji, de răspunderi. Cărăbuşul a fost un fel de uzină, care pretindea o conducere chibzuită. (Tănase avea obiceiul să spună şi să-şi spună, ca o concluzie la proiectele sale mintale; „da’ e greu, e greu...").
        Uzina rîsului, a satirei şi glumei nu era scutită de drame adevărate, de despărţiri dureroase, dar care nu puteau fi evitate, legate fiind tocmai de specificul ei.
        Steaua de revistă, recrutată deseori din balet, oricît de strălucitoare ar fi, nu scapă nici ea de ultrajul timpului.
        Prin trecerea anilor talia se îngroaşă, pielea gîtului se zbîrceşte şi nici un colier, chiar veritabil, nu-i poate reda frăgezimea; frumoşii ochi pierd din strălucire, picioarele se resimt de greutatea bustului — şi toate aceste insulte ale vremii neiertătoare fac ca goliciunea ei de pe scenă să devină indecentă; epitetul de „babă" sună sinistru.
        Tănase îşi dădea seama de „dezastru", fără să-i mai atragă atenţia vreun „binevoitor". Şi cum „degradarea" nu mai cunoştea pauză, hotărîrea trebuia luată.
        Dar nu era deloc uşor să se transmită sentinţa timpului neîndurător: vedeta se născuse şi crescuse la Cărăbuş, — cum poţi să-i spui că trebuie să-şi caute un alt rost! Tănase mărturisea că în asemenea situaţie se simţea ca bolnav, cutremurat de misiunea de a frînge o viaţă.
        Surprinsă — şi în aceasta constă tragedia omului de a nu se cunoaşte pe sine — vedeta se vedea nevoită să se mute în cartiere — pe Griviţa, pe Rahovei, pe Moşilor, unde lumea se arăta mai puţin pretenţioasă.

*

        S-a întîmplat, uneori, ca Tănase să se înşele, — dar se arăta gata să-şi recunoască greşeala.
        Avea o vorbă: „Odată m-am înşelat rău şi nu mi-o iert, — cu Maria Tănase!" (cîntăreaţa debutase la Cărăbuş, dar fusese pusă să apară, cu încă două fete, să facă doar legătura dintre scene — încît regreta Tănase că nu el a „descoperit-o").

*

        În mod paradoxal, se poate spune că Tănase nu-şi ştia niciodată rolul la perfecţie şi că, totuşi, nu se încurca niciodată pe scenă.
        Paradoxul e aparent: interpretul colaborase cu autorul, — căci fiind la curent cu desfăşurarea vieţii sociale, Tănase, mai întotdeauna în rolul de cetăţean în capul căruia se spărgeau mizeriile provocate de politicieni incapabili, îi furniza autorului idei; dacă se încurca pe scenă, Tănase se arăta în stare să improvizeze; memoria lui nu era mecanică.
        Era prudent, cumpănit în perioade de instabilitate, de criză: îl auzeai la unele propuneri hazardate ale colaboratorilor, în legătură cu îmbogăţirea spectacolelor, cu invitarea vreunei celebrităţi din străinătate: „Măi băieţi, nu e vremea să ne dăm peste cap!"
        Şi totuşi, Tănase a fost un „aventurier", căci nu se putea aventură mai mare decît să bagi bani mulţi, care nu erau numai ai săi, în montări costisitoare, să plăteşti lunar un personal numeros şi să deschizi stagiunea vara, cînd natura capricioasă făcea, uneori, din pricina ploilor, să nu poţi juca săptămîni la rînd, încît se întîmpla ca actorii să-şi uite rolurile, simţindu-se nevoia reluării repetiţiilor.


*

        Se spune că marii interpreţi ai scenei sînt „egoiştii", că-şi iau cu ei talentul fără să-şi lase urmaşi. Oare să fie tot aşa cu Tănase?
        Într-adevăr, el nu poate fi imitat; nu poate fi nici măcar parodiat sau pastişat; încercările s-au dovedit lamentabile.

*

        Şi alţi ani au trecut. În casa din strada Puţu cu plopi numărul 10, e linişte; cărăbuşul de pe front e la locul lui, calendarul din birou s-a oprit la data de 29 august 1945, cînd s-a stins din viaţă acela ce înveselea un popor.
        În casa tăcută roboteşte cu cîrpa de praf în mînă o doamnă în vîrstă; este coana Virginia, soţia şi colaboratoarea actorului, care parcă îl aşteaptă pe Costică să-i dea replica la cupletul pe care-l pregătea, aşa ca altădată, demult...

(Perpetuum comic ’84, pag. 167)

Vezi toată postarea

Centenarul Scrisorii pierdute

(POVESTEA ADEVĂRATĂ A UNEI CAPODOPERE)

        În curînd se vor împlini o sută de ani de la premiera piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, prilei de a rememora împrejurările care l-au îndemnat pe marele satiric să scrie o piesă inspirată, am spune, de „momentul politic” la zi, piesă de stringentă actualitate în epocă.
        Într-adevăr, ţara trecea prin ceea ce se numea „febra electorală" din preajma alegerilor prilejuite de modificarea legii electorale; se agitau îndeosebi două fracţiuni ale partidului liberal, aflat la guvern, una condusă de C.A. Rosetti, fracţiunea de stîngă, pe cînd cealaltă, în frunte cu Ion C. Brătianu, şeful partidului, se străduia să frîneze avînturile democratice ale „rossetiştilor”. În sfîrşit, după „lupte seculare”, care au durat mai bine de un an, Camera şi Senatul au votat revizuirea Constituţiei şi a legii electorale, trecîndu-se în faza de pregătire a alegerilor pentru Camerele de revizuire - prilejul unei aprige lupte electorale, de o mare violenţă între fracţiunile în cauză. Întrunirile, la care numeroşi oratori, îndeosebi liberali, ameţeau auditoriul cu fraze fără şir, se ţineau lanţ, demagogia atinsese culmi nemaiîntîlnite.
        Aceste frămîntări, pare-se fără precedent, au îndemnat pe un tînăr dramaturg, cu o puternică vînă satirică (el se distinsese ca autor al comediei O noapte furtunoasă), să imortalizeze o perioadă de răscruce în viaţa socială şi politică a vechii Românii.

*

        Simţind nevoia să cunoască şi părerea altora în tentativa sa unică (nu se mai pomenise să se reprezinte o comedie cu subiectul „la zi"), Caragiale şi-a citit piesa în două rînduri la şedinţele „Junimii", o dată fusese de faţă Vasile Alecsandri, iar la a doua lectură Bogdan Petriceicu Haşdeu; nu se cunosc părerile acestor invitaţi de seama, dar Titu Maiorescu s-a arătat încîntat (piesa constituia doar o satiră împotriva liberalilor aflaţi la guvern).
        În ziua de 8 octombrie 1884 Caragiale şi-a înaintat piesa, însoţită de o petiţie, Comitetului de lectură al Teatrului Naţional. Şi, fără întîrziere, piesa a fost pusă în repetiţie, deşi autorul nu se hotărîse asupra finalului: pe cine să facă deputat? pe Caţavencu sau pe Dandanache? În cele din urmă, consultîndu-se cu mai mulţi amici, s-a hotărît: pe Dandanache, fiind cel mai lichea şi cel mai prost.

*

        Repetiţiile Scrisorii pierdute au durat cam o lună; le-a condus, în primul rînd autorul, care încă de la prima citire, cum îşi aminteşte Aristizza Romanescu, a dat fiecărui rol „intonaţiile necesare"; Caragiale s-a urcat pe scenă, „a dublat pe fiecare interpret şi s-a lăsat dublat"; Delavrancea afirma că „nu a văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat care să-şi joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii."
        Iancu Petrescu, primul interpret al lui Trahanache, va evoca un Caragiale „grozav de sîcîietor la repetiţii ", care „nu admitea să i se schimbe o virgulă din textul lui".
        Obişnuia să observe, dacă vreun interpret îşi îngăduia să „pună de la el": „piesele mele nu sînt să le completeze actorii!"
        Caragiale, consemnează Nottara, primul interpret al lui Tipătescu, „nu se mulţumea să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dînsul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, în fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela era interpretat acelaşi rol de doi actori."
        Şi totuşi Caragiale a primit unele sugestii din partea interpreţilor: astfel, Iancu Petrescu a spus o dată la repetiţie în actul al treilea, adresîndu-se „alegătorilor": „Nu urlaţi aşa!" în loc de „Nu strigaţi aşa!"; Caragiale a observat: „Iancule, s-o spui asta!"
        În privinţa montării, nu a existat probleme în legătură cu decorul şi costumele; magazia de decoruri era doldora şi costumele erau după moda „la zi"; s-a cumpărat doar „o pălărie de panama de pe Lipscani" pentru Agamiţă Dandanache şi s-a închiriat un „mondir" pentru Pristanda.

O piesă „cu cheie"

        Între timp, în oraş circula zvonul cum că la teatru se va juca o piesă „cu cheie", cu aluzii la oamenii politici, — unii aşteptînd-o ca pe un fel de revistă de actualitate; în legătură cu aceste zvonuri care circulau (se pomenea de o cabală împotriva piesei), autoritatea s-a simţit datoare să ia unele „măsuri" pentru păstrarea ordinei: între altele, nu s-au pus în vînzare decît o parte din galerii.
        După repetiţia generală, cu invitaţi, din seara de 12 noiembrie 1884, mult aşteptata premieră a Scrisorii pierdute a avut loc în seara de 13 noiembrie; Caragiale, superstiţios din fire, i-a scris, la Iaşi, prietenului său Missir: „Gîndeşte-te, dragă, şi 13 şi marţi!". În faţa unei săli pline, spectacolul, unul dintre cele mai bine puse la punct, a fost punctat cu hohote de rîs, cu aplauze la scena deschisă, iar autorul a fost chemat, după fiecare act, pe scenă; şi astfel „cabala", chiar dacă ar fi fost pusă la cale, ar fi eşuat; s-a spus, poate cu oarecare exagerare, că niciodată pînă atunci actorii români nu se identificaseră într-atîta cu rolurile interpretate.

„Tradiţia jocului Caragiale"

        Şi astfel s-a statornicit, acum o sută de ani, ceea ce s-a numit „tradiţia jocului Caragiale" la care ţinea, între alţii, Camil Petrescu: „Lecţia lui Caragiale e cu adevărat perfectă, oricît de greu ne-ar veni să folosim cuvîntul acesta, şi orice se abate de la ea sare în ochi."
         „Împărţirea rolurilor" făcută de autor, a cuprins pe Constantin Nottara (Tipătescu), Ion Petrescu (Trahanache), Ştefan Iulian (Pristanda), Mihail Mateescu (Cetăţeanul), Ion Panu (Dandanache), Al. Catopol (Farfuride), Ion Niculescu (Caţavencu), Al. Leonţeanu (Brînzovenescu), Aristizza Romanescu (Zoe); dintre aceştia, Ion Niculescu şi Al. Catopol erau proaspeţi absolvenţi ai Conservatorului; printre figuranţi s-a aflat, la dorinţa-i expresă, şi vestitul cupletist I.D. Ionescu, imortalizat de Caregiale în O noapte furtunoasă; la întrunirea pentru sărbătorirea „victoriei" lui Dandanache, s-a servit şampanie adevărată (a făcut cinste autorul).
        În ceea ce priveşte felul cum critica dramatică a primit piesa este de constatat, cu tristeţe şi mirare, că cele mai multe cronici sînt plate, contradictorii, lipsite de simţ artistic, mai cu seamă de bună-credinţă; prin trecerea timpului, cuprinsul lor e ridicol.
        În acea stagiune 1884—1885, O scrisoare pierdută s-a reprezentat de 16 ori, ceea ce însemna un succes.
        Un amănunt nelipsit de semnificaţie: spre sfîrşitul stagiunii s-a introdus la Teatrul Naţional lumina electrică, iar Caragiale, interesat de orice inovaţie, nu mai părăsea cabina electricianului (dacă în vremea iluminatului cu aşa-zisul gaz aerian, lumina în sală, în timpul spectacolului, se micşora, acuma reprezentanţii le se desfăşurau cu lumina aprinsă, spre nemulţumirea unor spectatoare ce nu-şi adaptaseră fardul la noul sistem).

O „viaţă" zbuciumată

        Cariera Scrisorii pierdute nu a fost lipsită de peripeţii, ba chiar de perioade dramatice. Ajuns, tot cu peripeţii, director al Teatrului Naţional, Caragiale a pus pe afiş piesa, dar duşmanii, mulţi, l-au învinuit că-şi „joacă piesele"; le-a făcut pe plac şi a renunţat; timp de doi ani „Scrisoarea" a dispărut, de pe afişul Naţionalului; în vara lui 1892 a reapărut, dar nu pe scena primului teatru, ci la teatrul Eforiei, jucată de un grup de actori „particulari" (între timp, poate că nu e lipsit de interes să amintim că dramaturgul fusese fluierat cu prilejul premierii D-ale carnavalului, învinuit fiind de „imoralitate").
        Încă o stagiune — a treia — de cînd numele lui Caragiale nu mai figura pe afişul Teatrului Naţional; se poate presupune că dramaturgul nu-şi găsea interpreţi după dispariţia actorilor pe care-i pregătise la premieră — Ştefan Iulian, Mateescu, Ana Dănescu —, dar mai plauzibil se pare că directorul Gr. Cantacuzino se lăsase impresionat de cele întîmplate la Academie, unde, în şedinţa de la 14 aprilie 1891, după adevăratul rechizitoriu al lui D.A. Sturdza (ajuns între timp prim-ministru), fuseseră respinse de la premiere volumele Teatru şi Năpasta (din 23 de voturi, doar 3 i-au fost favorabile), autorul fiind învinuit de „imoralitate" şi de „tendinţă antinaţională". Şi Scrisoarea s-a refugiat, vara, prin grădini — la „Dacia", în Piaţa de flori, la „Stavri" pe Academiei, (ce se afla pe locul unde astăzi se înalţă o aripă a Institutului de Arhitectură.)

„La tribunal"

        O scrisoare pierdută nu se mai reprezentase de aproape şapte ani pe scena Naţionalului — cînd, în aprilie 1895, un grup de actori tineri s-au hotărît să organizeze un „beneficiu" cu piesa hulită. Luînd cunoştinţă, din ziare, de proiectele reprezentaţiei, Caragiale aflat la Buzău, unde conducea restaurantul gării, socotind reluarea piesei, fără autorizaţia sa, drept o jignire, a protestat, trimiţînd o scrisoare directorului general al teatrelor, Gr. Cantacuzino, prin care anunţa că nu autoriză reprezentarea piesei „pentru cuvîntul că aproape toţi artiştii care au creat rolurile acelea fiind morţi, orice repriză, ca să fie în adevăr onorabilă, ar avea nevoie de o punere în scenă fundamentală" şi că „pentru o repriză demnă, nu sînt de ajuns improvizări şi înjghebări pripite, străine de orice intenţie artistică..."

        Şi totuşi reprezentaţia a avut loc, intervenţia autorului fiind socotită tardivă, mai ales că, între timp, se vînduseră toate biletele. Se pare că dramaturgul a asistat la spectacol, impresionat fiind în rău de jocul şarjat, de faptul că unii interpreţi şi-au făcut, pînă la uşoară identificare, „capetele" unor cunoscuţi politicieni, „răpind astfel caracterul tipic al personajelor".
        Adresîndu-se primului procuror, Caragiale a observat un lucru esenţial de care trebuie să se ţină seama şi astăzi şi în viitor: „Piesele sale nu sînt nişte bufonerii menite să parodieze în treacăt persoane reale, ci nişte lucrări de artă cu intenţia de a înfăţişa într-un mod mai durabil tipuri ideale" (vezi Lupta, 30 aprilie 1895, Scrisoarea pierdută la Tribunal.

        Deocamdată, pe vară, O scrisoare pierdută, se reprezenta „în beneficiu" la Raşca.
        Vor mai trece aproape patru ani, cînd, în condiţii nelipsite de dramatism, O scrisoare pierdută şi celelalte piese ale lui Caragiale vor fi reluate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; se vor repeta din nou în prezenţa autorului (mulţumită bunului simţ al directorului Petre Grădişteanu care, pe drept, nu putea concepe Teatru Naţional fără operele lui Caragiale). Autorul, între altele, a solicitat ca rolul Cetăţeanului să fie încredinţat lui Ion Brezeanu ce-şi va lega numele de acest rol.

        Şi astfel, la 3 octombrie 1898, în taţa unei săli pline, s-a reprezentat O scrisoare pierdută; s-a spus că spectacolul a constituit „un fel de renaştere a teatrului românesc"; autorul a fost ovaţionat, dar Caragiale se afla la Piatra Neamţ, unde i s-a trimis o telegramă prin care i se anunţa „triumful".
        Inaugurîndu-se „matineurile", adicaă reprezentaţiile de zi (directorul Grădişteanu, avînd „aliat" pe ministrul Spiru Haret, a trecut peste părerea acelora ce susţineau că matineurile vor surmena pe actori, că vor „fura" spectatori ai reprezentaţiilor serale), prima reprezentaţie „la ora 2 p.m.", cu preţuri reduse, a avut loc la 11 octombrie 1898 cu O scrisoare pierdută. Sala, ocupata pînă la ultimul loc, a cerut cu insistenţă apariţia autorului pe scenă. Caragiale, aflat în fundul sălii, a satisfăcut dorinţa unui public tînăr, nu însă fără să observe: „Bine, bine, cu preţuri reduse şi vor să mai vadă, în banii ăştia, şi pe autor!". Era însă fericit şi a promis că va da teatrului o nouă piesă.
        La 23 februarie 1901, „un grup de prieteni" au ţinut să-l sărbătorească pe Caragiale, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literară; între alţii, au participat la „banchet" Delavrancea, Take Ionescu, C. Dobrogeanu-Gherea, — dar nu mult timp după sărbătorire, la 1 aprilie 1901, s-a văzut din motive de economii bugetare, pus în disponibilitate, din serviciul pe care-l ocupa la „Tutunari" (Regia Monopolurilor Statului).
        În aceeaşi perioadă, Caragiale se vede învinuit de plagiat în legătură cu piesa Năpasta, ce ar fi fost scrisă după un dramaturg ungur care se va dovedi că nici nu exista, totodată e respins din nou de la premiul Academiei (propus fiind de către D.C. Olănescu pentru volumul Momente).
        La Naţionalul din Bucureşti reprezentaţiile cu O scrisoare pierdută erau rare, la Craiova piesa se menţinea mulţumită marelui actor Ion Anestin, excelent interpret al Cetăţeanului, car, în primăvara lui 1903, a venit în Capitală să-şi dea un „beneficiu" la Dacia (în acest timp, Caragiale însoţeşte trupa lui A. Leonescu-Vampiru, actor popular, care întreprindea un turneu cu Scrisoarea, autorul citind, între acte, din schiţele sale.)

Revenind la „stilul lui Caragiale"

        Alexandru Davila, director al Teatrului Naţional, şi-a făcut un punct de onoare din a relua, în noi condiţii, atît în ce priveşte stilul de interpretare cît şi scenografia, repertoriul caragelian. A început cu O scrisoare pierdută, încredinţînd regia lui Paul Gusty.
        Într-adevăr, în decursul anilor, „stilul caragealian", cel imprimat de autor, începuse să se degradeze, unii dintre interpreţi alunecînd pe panta şarjei, alţii îngăduindu-şi să adauge cuvinte şi chiar replici; s-au început repetiţiile ca pentru o piesă nouă; regizorul Gusty a ştiut să pună frîu tendinţei de caricaturizare a unora dintre personajele comediei, ce nu trebuie interpretată în stil de farsă. Şi astfel, în faţa unei săli pline, capodopera lui Caragiale a fost reluată în seara de 5 decembrie 1905; aflat la Berlin, unde se auto-exilase (şi acest exil a fost, în mare măsură, consecinţa tratamentului la care a fost supus în ţară), Caragiale începuse lucrul la piesa Titircă Sotirescu şi compania, comedie politică, înfăţişînd personagii din O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă; din păcate, proiectul nu a prins viaţă.
         „Fericirea" a fost însă de scurtă durată, căci profesorul Pompiliu Eliade, ce a urmat lui Davila la conducerea Teatrului Naţional, deşi proeminentă personalitate culturală, şi-a manifestat neîncrederea în privinţa durabilităţii operei marelui dramaturg, socotind lucrările sale de teatru „sărmane piese prea mult jucate" şi care ar trebui „să se mai odihnească".
        Şi Caragiale a tras concluzia, interzicînd, la 23 septembrie 1909, reprezentarea pieselor sale pe scena Teatrului Naţional.
        Cel care a izbutit să împace din nou pe Caragiale cu Teatrul Naţional a fost Ion Bacalbaşa, director al Teatrului în perioada 1911-1912. Şi astfel, cu prilejul sărbătoririi marelui dramaturg la împlinirea vîrstei de 60 de ani (sărbătorire iniţiată de Emil Gîrleanu, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, dar în acest timp şi director al Teatrului Naţional din Craiova şi la care sărbătoritul nu a participat) s-au putut relua la Teatrul Naţional piesele lui Caragiale. La 30 ianuarie (ziua naşterii scriitorului) Teatrul Naţional a reluat O scrisoare pierdută; publicul, care umplea sala pînă la ultimul loc, l-a aclamat pe autorul ce se afla departe de ţară.
        Dar, în ziua de 9/22 iunie 1912, Caragiale moare subit în locuinţa sa de la Berlin; directorul de scenă, Paul Gusty, aflat la Berlin, comunică trista veste la Bucureşti; o coroană cu tricolor, din partea Teatrului Naţional, a fost depusă la catafalcul marelui dispărut.

„Săptămîna Caragiale"

        Ca un omagiu adus memoriei celui mai de seamă dramaturg român, Teatrul Naţional şi-a inaugurat stagiunea 1912-1913 cu „Săptămîna Caragiale", în cadrul căreia s-a reprezentat şi O scrisoare pierdută. Trecuseră 28 de ani de la premieră şi s-a constatat, încă o dată, că departe de a fi un „simplu document istoric al unei anumite epoci din dezvoltarea noastră politică şi socială", cum le plăcea unora să susţină, piesa înfăţişînd, în forma nemuritoare a artei, oameni vii, cu caracterul, ticurile, limbajul, gesturile, numele croit exact - pe măsura lor, personagiile erau menite, prin trăsăturile lor de o valoare adînc umană, să trăiască, indiferent de fireasca evoluţie a societăţii, de noile împrejurări.

*

        Opera a supravieţuit autorului - dar destinul ei a fost tragic; cînd prezent pe afişele teatrealor naţionale, cînd îndepărtat în diverse perioade (întru aceasta era cu deosebire invocată „inoportunitatea" satirei sale în anumite perioade).

Readus în „casa lui"

        Dar, în momentul cînd, după Eliberare, s-a început acţiunea de maximă însemnătate, de preluare, în mod critic, a moştenirii noastre culturale, de valorificare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre, s-a început, în domeniul dramaturgiei, cu Caragiale.
        S-a hotărît ca stagiunea 1948-1949 a sălii Comedia a Teatrului Naţional să se deschidă cu O scrisoare pierdută - un început, s-a spus, ce avea înţelesul unui manifest politic şi literar.
        Premiera a avut loc la 17 septembrie, sub direcţia de scenă a lui Sică Alexandrescu, distribuţia cuprinzînd pe Al. Critico (Tipătescu), Gr. Vasiliu-Birlic (Dandanache), Al. Giugaru (Trahanache), Ion Finteşteanu (Farfuride), N. Brancomir (Brînzovenescu), Niki Atanasiu (Caţavencu), Marcel Anghelescu (Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul), Elvira Godeanu (Zoe).
        Caragiale a fost readus, am spune „cu cinste" în „casa lui".
        Nu a trecut mult şi celelalte teatre naţionale, din Iaşi, Craiova, Cluj, ca şi mulţimea teatrelor de stat, înfiinţate între timp, şi-au împodobit afişul cu piesa lui Caragiale.

*

        Astăzi, o seamă de regizori tineri, unii înzestraţi, doritori de „înnoiri" se întrec în a găsi noi „formule" în montarea dramaturgiei caragiaiene; în principiu, lucrul nu e rău, căci nici arta teatrului nu stă pe loc.
        E nevoie însă să se ţină seama că O scrisoare pierdută, la care ne referim îndeosebi, nu e o bufonadă, că intenţiile lui Caragiale au fost foarte serioase: prin mijlocul unei comedii de moravuri şi de caracter (şi nu doar de situaţii) el a urmărit demascarea farsei electorale a pseudodemocraţiei, esenţa demagogică a liberalismului burghez.

(Perpetuum comic ’84, pag. 139)

Vezi toată postarea