— Mă ierţi că-ţi spun toate astea, dragă domnule... Nu ştiu ce să mă fac.. Jicu nu-şi iubeşte copilul... Băieţelul e bolnav de două zile, are temperatură şi tot eu a trebuit să-l duc azi la o policlinică... I-a dat doctoru’ să ia nişte doctorii, ce ştiu io, că-s bătrînă... Mai e puţin şi să face zece şi ei n-are de gînd să vină şi să vadă ce mai e cu copilul... I-am zărit pă fereastră cînd s-a dat jos din maşină. S-au dus iar în vizită, are nişte prieteni în blocul nostru. Ce ziceţi de aşa părinţi?... Eu sînt bolnavă de inimă, n-am voie să mă enervez... Ce-o să facă ăsta mic dacă io mor? Nu înţeleg de ce nu-şi iubesc copilul... Aşa părinţi n-am mai pomenit, păcatele mele...
Tăceam. Ascultam o femeie necunoscută, îşi descărca şi ea oful în faţa unui om nevăzut, închipuit, dar auzit printr-un receptor, încercînd să se liniştească, să prindă curaj.
— Nu vă necăjiţi, doamnă... Aşa sînt tinerii de azi, vor să-şi trăiască viaţa, să se distreze, le e frică de bătrîneţe şi de ce aduce ea, nu ştiu exact ce e bine şi ce e rău... Şi eu am fost crescut tot de bunici, nici părinţii mei n-au avut timp pentru mine... Tata mă iubea, dar nu m-a dus niciodată la plimbare, nu vă vine să credeţi... Şi uite că nu s-a întîmplat nimic, am ajuns şi eu om în toată puterea cuvîntului, am la rîndul meu copii şi-l caut pe Jicu să-mi repare maşina... Nu trebuie să puneţi la inimă toate astea... Jicu este un mecanic auto foarte bun, îl apreciază toată lumea... Poate că aşa o fi el, nu-şi exteriorizează sentimentele, parcă putem şti ce este în sufletul fiecăruia, nu putem... Nu toţi oamenii sînt veseli şi comunicativi, unii sînt mai închişi. Aşa e felul lor...
— Da, domnule, aveţi dreptate, dar ei sînt tineri şi n-au de ce să fie închişi şi cum spuneţi Dumneavoastră... Săptămîna trecută Robert a vrut în braţe la taică-su şi Jicu l-a respins, l-a repezit pe sărmanu’ copil... Am ţipat la el şi eu şi fata mea... Zău, nu ştiu ce să mai cred... Ce să mă fac?...
Şi femeia se plîngea în receptor de soarta ei, de nefericirea acestui copil care nu era iubit de părinţi, de neputinţa ei de a face într-un fel ceva.
— Lăsaţi, doamnă, nu vă necăjiţi, timpul le aranjează pe toate... Oamenii se schimbă, doar cei morţi înainte de vreme nu suportă, îi irită orice e nud în viaţa lor... Nu vă pierdeţi speranţa...
Trebuie să fac rost de patru kilograme de vopsea Alb 13 şi nu reuşesc s-o procur, Jicu îmi cere să găsesc o bieletă pentru roata din faţă stînga, ei nu mai au la magazie, io de un’ să scot că de cînd cu planetarele cu sacîz nu mai cumpăr nimic, necazurile nu mă ocolesc nici pe mine şi, na, acum şi baba asta, fără voia mea, tribulaţiile unei bunici bolnave şi bătrîne, las’ că le ştiu io p-astea, nişte puturoase, că şi Jicu ăsta, putea sta acasă nu să-l tot sun mereu, am şi eu destule pe cap, şi maşina stricată şi mai sînt puţine zile pînă la plecarea în concediu, că dracu m-a pus să am serviciile plătite dinainte şi nu pot amîna data plecării pe traseul stabilit în Ţara de sus şi femeia asta se tot plînge şi io ce să fac? nimic, nu ştiu cum s-o ajut, să-i mai spun ceva şi să mă lase în pace.
— Fac şi eu ce pot, domnule, vă rog să mă credeţi... Mi-e milă de copilu’ ăsta că e lipsit de afecţiune... Ce-o să iasă din el cînd o fi mare? Îşi va aduce aminte cum a fost tratat?... O să fie un om rău, se va răzbuna pă alţii... E păcat dă el... Un om crescut strîmb e greu de reparat. Cu bicicletele e altceva. Poate vorbiţi dumneavoastră cu Jicu, văd că sunteţi om cu sensibilitate...
O ascult fără nici un chef, îi dau dreptate şi mă gîndesc că am epuizat toate relaţiile mele ca să procur Alb 13. De unde să fac eu rost de Alb 13?
— Sigur, doamnă... Aveţi... Da, căldură sufletească... De afecţiune are nevoie oricine, nu numai copiii... Mă scuzaţi, vă rog să-i spuneţi lui Jicu că l-am căutat... Acum e tîrziu, nu o să vă mai deranjez... Ei poate mai stau... O să vorbim mîine... Sărut mîinile... Noapte bună...
Uf! Mă săturasem, nu mai suportam văicărelile babei, bine că am închis. Ce enervanţi sînt şi ăştia, bine că am scăpat de soacră-mea şi am plasat-o la Smaranda! După ce ai copii nesuferiţi, să mai suporţi şi toţi ramoliţii! Să-mi beau măcar ceaiul în linişte!
M-am culcat cu gîndul la sărmanul copil lipsit de afecţiune al lui Jicu şi la Alb 13. Peste noapte am visat un băieţel care se juca şi scria cu Alb 13 pe zidul casei. „Îl iubesc pe tata".
(Perpetuum comic ’88, pag. 6)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu