— Fii atent ce mi s-a întîmplat ieri, zice ea, un lucru extraordinar, fantastic, nemaipomenit, ai subiectul gata pe tavă pentru o schiţă, ce zic eu o schiţă? o nuvelă, ba chiar un roman, că voi, scriitorii, faceţi din ţînţar armăsar, porniţi de la nimic şi umflaţi totul, dilataţi, înfloriţi, împodobiţi, divagaţi... Mă rog, e treaba voastră cum reuşiţi să întindeţi o povestioară pe sute de pagini... să iei un fapt banal şi să-l amplifici...
— N-ar fi mai bine să laşi consideraţiile literare şi să-mi povesteşti ce ţi s-a-ntîmplat ieri? încerc eu să abat discuţia de la o fundătură teoretică.
— Ai dreptate, acceptă ea, deşi simt că tare i-ar fi plăcut să continue exerciţiul critic pornit atît de impetuos. Fii atent, deci: ies ieri de la serviciu, ştii unde fac eu serviciul, la poştă, în Titan, lîngă şcoala generală, aia nouă, vizavi de clădirea aceea roşie, cu multe ferestre, cu trei nivele, care are alături un bloc turn, cu o cofetărie la parter, lîngă mercerie, unde intru eu uneori să mănînc o prăjitură...
— La mercerie?
— La cofetărie. E o fată acolo: blondă, micuţă, cu ochii verzi, simpatică foc, drăguţă, amabilă, să tot aibă vreo douăzeci şi opt de ani...
— Nu te supăra, sînt însurat, aşa că nu-i nevoie să mi-o descrii atît de amănunţit pe fata aceea de la mercerie...
— De la cofetărie. De fapt, nu are nici o legătură, va să zică ies de la serviciu, mai tîrziu cu o jumătate de oră, că am avut de predat nişte situaţii Lilianei, fata care mă schimbă, una roşcată, cu pistrui, nostimă, dar cam nervoasă...
— Parcă a fost vorba...
— Da, aşa-i. Ies de la serviciu...
— Ai ieşit de trei ori!
— Bine, nu mai ies, trec pe lîngă cofetărie, nu intru, nu intru nici la mercerie, mă duc direct în staţia de autobuz... Aici, lume multă, mai ales femei, care veneau de la lucru... Nu ştiu dacă ţi-am spus că în clădirea aceea roşie, vizavi de poştă, este o fabrică de tricotaje, care face pulovăre, bluze, fuste, jachete, rochii, veste... diverse modele... Bluza asta pe care o port e produsă acolo, dar eu am luat-o dintr-un magazin de pe Lipscani, în colţ, lîngă magazinul de pantofi, care are o firmă mare, „Încălţăminte" sau aşa ceva, vizavi e un...
— Parcă erai în staţia de autobuz. Cînd ai ajuns pe Lipscani?
— Exact. Stau în staţie, autobuzul întîrzie... Am eu un noroc la autobuze, de groază!... Vin toate, numai cel pe care-l aştept eu nu vine întotdeauna. O dată, cînd fusesem la Herăstrău, că era duminică şi o zi superbă, soare, dar bătea şi niţel vîntul, eram cu vecina mea şi cu nepoţelul ei...
— Las-o pe vecina ta şi întoarce-te în staţie, că mă exasperezi!
— Că bine zici! Prin urmare, în staţie lume multă, autobuzul întîrzie... Aveam cu mine o sacoşă în care ţineam pantofii cu toc, că mă pregăteam să trec pe la Anişoara, o colegă de liceu... sîntem prietene... Ea...
— Cine ea?
— Anişoara. Fusese măritată cu un inginer, băiat bun, lucrează la fabrica de pompe, dar după doi ani au divorţat, că se băgase maică-sa în căsnicie şi le făcuse viaţa imposibilă...
— Ascultă, spun cît pot de calm, n-ai ajuns încă la Anişoara. Abia erai în staţia de autobuz, fir-ar a naibii de staţie!
— Da, bineînţeles. În staţie, lume multă, autobuzul...
— Întîrzie!
— Da. Văd că se apropie de mine un bărbat... aşa... de vreo treizeci şi cinci-patruzeci de ani, înalt, voinic, cu părul şaten, ochi căprui, nasul puţin cam mare, costum gri închis, cu dungi subţiri, cu servietă neagră în mînă. Semăna cu fratele lui Gabi, cea care lucrează la mesagerie, una cu părul negru, creţ, cu un neg pe vîrful nasului, cu soţul la telefoane, care are un frate puţin mai în vîrstă decît ea...
— Dacă n-o laşi pe Gabi, pe frate-su şi pe bărbat-su şi nu te întorci de urgenţă în staţia de autobuz, că bănuiesc că acolo ţi s-a întîmplat povestea aia extraordinară, mă arunc de la fereastră şi rămîi fără frate şi scap şi eu de Gabi şi de toată familia ei!
— Nu, vreau să ştii că fratele lui Gabi mi-a făcut anul trecut puţină curte şi...
— Înapoi în staţia de autobuz! răcnesc eu.
— Aşa, tipul care semăna cu fratele lui Gabi se apropie de mine şi, cu ochii la sacoşă, mă întreabă: „Staţi demult în staţie?" Ce era să înţeleg eu din întrebarea asta?
— Ce era de înţeles? Exact ce-a spus.
— Îi răspund politicos că stau de zece minute şi-mi spune că a vrut să ştie cînd a trecut ultimul autobuz... Tipul îmi părea suspect, că prea se uita la sacoşă... Dacă voia să-mi ia poşeta, în care aveam buletinul şi vreo optzeci de lei?
— Zici că se uita la sacoşă, nu la poşetă.
— Aşa fac toţi. Se uită la altceva.
— La altceva?
— Şi fură altceva.
— Bine. Ţi-a furat-o?
— Nu, stai să vezi. Zăresc un miliţian. Avea uniformă albastră...
— Ştiu şi eu cum sînt îmbrăcaţi miliţienii!
— Mă apropii de el şi-l întreb dacă nu ştie unde-i strada Cireşului. Individul, dacă vede că stau de vorbă cu miliţianul, nu se mai apropie. Vine autobuzul, mă urc, îmi ţin bine poşeta în mînă şi cobor la Universitate. De aici o iau pe jos la Anişoara...
— Şi individul?
— Habar n-am. Şi-a văzut de drum.
— Şi?
— Ce şi?
— Care-i povestea?
— Aia de ţi-am spus-o.
— Pentru atîta lucru, ţip eu, trebuia să aflu despre cofetărie, şi mercerie, şi tricotaje, şi Gabi, şi frate-su, şi miliţianul?!? Despre asta să scriu eu o schiţă sau un roman?!
— Alţii cum scriu? zîmbi ea parşiv. Chiar ieri am citit o carte care e scrisă cam aşa cum ţi-am povestit eu...
Ce să-i fac? Să-i dau două palme, ca în copilărie? Nu pot. La urma urmei, a fost totuşi o discuţie literară.
(Perpetuum comic ’89, pag. 161)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu